Îi tremura glasul. Tăcu. Peste câteva clipe însă zise iar liniştit:
― Am să mă întorc, Ilona, să te iau!... Crezi?
― Cred! răspunse ea privindu-l în ochi sălbatic.
Bologa îşi puse casca şi se uită împrejur. Odaia parcă trăia şi respira încet amintiri de fericire. Ilona se zvârli în braţele lui şi-l sărută...
Apoi Apostol ieşi. În tindă se gândi că ar fi trebuit să se îmbrace mai gros şi să-şi ia revolverul. În mijlocul ogrăzii întoarse capul. Ilona suflase în lumânare. La poartă simţi paşii ei grăbiţi, desculţi, dar nu se mai opri. În uliţă îi auzi glasul murmurat şi înţelese numai un cuvânt: "Dumnezeu..." Îşi făcu cruce cu evlavie, ridicând ochii în sus.
Cerul era negru ca şi pământul. Crucea însă îi aprinsese în suflet lumina încrederii, iar împăcarea îi arăta calea...
11
La podul de peste pârâul ce venea dinspre front trebui să aştepte trecerea trenului. Ochiul locomotivei, însângerat, parcă se năpustea asupra lui Bologa, care stătea rezemat de rampă, liniştit, întocmai ca odinioară, acasă, când aştepta cu maică-sa, seara, sosirea mixtului de Bistriţa.
"Nici nu m-am uitat la ceas, se gândi el, privind vagoanele negre şi ascultând curios cum scârţâiau roţile, parcă n-ar mai fi fost unse de luni de zile. Trebuie să fi trecut de nouă... Ce-mi pasă? Am vreme destulă... Numai Dumnezeu să-mi ajute să..."
Apoi coti la stânga, pe marginea pârâului. Murmurul undelor neostoite se risipea legănat prin valurile de pâclă. Ici-colo, pe dealuri, tremurau pâlpâiri de lumină, ca nişte licurici, însemnând case nevăzute. Drumul şerpuia cenuşiu în beznă. În pârâu, din când în când, fulgera câte-o lucire argintie.
Deşi n-a umblat pe aici decât o singură dată, Apostol avea impresia că merge pe o cărare bătătorită de mii de ori. Nu dibuia deloc. Păşea prin întuneric ca pe trotuar ziua în amiaza mare. Nu era obosit. În inimă simţea, ca o înţepătură, dorinţa de-a ajunge mai degrabă. Dar niciodată nu-i apăru în creieri întrebarea "unde", ca şi cum nu l-ar fi interesat deloc sau ar fi ştiut prea bine unde trebuie să
ajungă.
Drumul urca mereu... Pe urmă pârâul rămase în dreapta. Câteva stele albe tremurau, ca o cununiţă de speranţă, pe un colţ de cer, în vârful unui munte pleşuv.
"Ce-ar face Klapka să mă vază acuma?" îşi zise Apostol cu mare bucurie când sosi pe coama unde se aflau bateriile.
Pe aici nu mai era ceaţă şi totuşi întunericul părea mai des.
Bologa încercă să găsească adăpostul lui Klapka, dar renunţă, fără
măcar să se oprească. În creieri începu să i se desfăşure harta cu poziţiile, să-şi cerceteze calea... Îşi amintea că drumul principal merge tocmai până în spatele regimentului de cavalerie descălecată, care formează aripa stângă a diviziei. La vreo cinci sute de metri însă se desprinde alt drum, spre sectoarele infanteriei, pe care trebuie să-l urmeze dânsul. Pe când îşi făcea astfel socotelile, îi veni în minte, fără să vrea, locotenentul Varga şi se gândi, zâmbind:
"Varga mă aşteaptă mereu..."
Merse liniştit mai departe. Calea cobora printr-o vale seacă, strâmbă.
"Nimai de n-aş întâlni vreo patrulă", îşi zise Apostol, fără frică, parc-ar fi vorbit de altul.
Pe urmă, după câţiva paşi, îşi auzi cizmele bocănind pe cărarea bolovănoasă, şi pintenii ca un ţârâit de greier. Şi iar îi trecu prin minte că undeva trebuie să cotească în dreapta, spre regimentul de infanterie. Dar gândul acesta i se clătină în minte numai o secundă, ca şi cum n-ar fi găsit de ce să se agaţe. Se pomeni zicându-şi fericit: "Mare noroc de n-am întâlnit pe nimeni... Cu adevărat că sunt născut într-o zodie bună!"
Îi venea să râdă şi s-o ia la fugă, să sosească mai degrabă.
Drumul însă începuse iarăşi să urce, mai greu. Apostol îşi şterse de două ori, în mers, sudoarea de pe obraji. In sfârşit, sosi într-o poiană, unde cărarea se pierdea.
"Mi se pare că aici se împart căile", socoti Bologa, dibuind zadarnic să regăsească drumul.
Vârfurile brazilor se conturau mai negru pe cerul mohorât, descriind cu o linie tremurată marginile poienii. Apostol porni spre punctul cel mai jos, unde trebuia să înceapă altă vale. Şi cum intră
iar în pădure, simţi într-adevăr o cărare umblată. Se opri, să se odihnească un minut şi să-şi mai şteargă năduşeala pe gât şi pe faţă. Deodată îşi stăpâni respiraţia şi ascultă. În spate, în poiană, auzi zgomot de paşi. Se piti lângă un trunchi gros. I se păru că paşii se apropie şi desluşi un glas înăbuşit rostind vorbe străine. Văzu două umbre mişcând la marginea pădurii... Se depărtau... Apostol mai aşteptă un răstimp. Inima i se zbătea năprasnic. În creieri îi apăru iarăşi harta cu poziţiile. Tranşeele infanteriştilor sunt pe două
creste, dar ale românilor sunt mai coborâte...
"Atunci poate că am trecut... am ieşit din liniile noastre! se gândi, uitând oboseala, umplându-se de o bucurie lină. Slavă
Domnului... De acuma primejdia cea mare s-a sfârşit... Doamne, nu mă lăsa!"
Se închină, pătruns de un fior de mulţumire şi recunoştinţă, iar buzele murmurau frânturi de rugăciuni fără cuvinte.
Plecă înainte pe cărare, cu inima ostenită de bucurie. Peste câţiva paşi se împiedică într-un trunchi putred, răsturnat parcă
dinadins de-a curmeziş. Îl ocoli. La zece metri însă alt copac prăvălit închidea drumul. Apoi puţin încolo se izbi de nişte sârmă ghimpată, întinsă şi împletită între tulpinele brazilor. Încercă să se strecoare prin gardul de sârmă. Nu izbuti. Vrând să ocolească, o luă în stânga.
Făcu vreo treizeci de paşi şi găsi loc de trecere. Dincolo de sârmă
porni la dreapta şi înainte, să se întoarcă la cărare. Nu mai dădu de ea. Merse totuşi înainte şi nimeri iar într-un gard de sârmă.
"Se vede că-i un unghi mort şi l-au închis cu mai multe rânduri de obstacole împotriva surprizelor!" îşi zise Apostol cu răbdare şi încredere neclintită.
O apucă din nou spre stânga, pe coastă, de-a lungul gardului,
socotind că trebuie să fie undeva un locşor de trecere. După vreo zece minute de suiş, se gândi că prea se depărtează de fundul văii şi se întoarse înapoi, să mai caute şi în cealaltă parte. Coborî până în vale şi urcă pe altă coastă, mai piezişă. Pădurea părea mai deasă şi mai tânără. Din când în când crengile joase se agăţau de hainele lui Apostol ca nişte mâini care ar vrea să-l oprească. Urcuşul îl ostenea, îşi ştergea mereu gâtul cu batista udă şi sudorile îi picurau neîncetat din păr pe gât, fierbinţi, şi se prelingeau pe sub guler, pe spate...
În sfârşit pădurea se rări şi gardul de sârmă dispăru tocmai la marginea unei râpe care se ridica spre cer ca un zid. Bologa stătu acolo să răsufle o clipă şi să se răcorească. La poalele râpei găsi altă
cărare. Uşurat şi odihnit porni în vale şi coborî poate cinci minute.
Apoi cărarea ocoli o stâncă şi se îngustă ca un coridor între peretele râpei şi tulpinile brazilor. De-abia acuma începea Bologa să simtă
