armă, încât acuma... Se simţi deodată atât de ostenit, că gândurile toate i se ostoiră într-o nesfârşit de chinuitoare dorinţă de odihnă. Îi ardea cerul gurii de sete şi iar asuda cumplit. Îi stătea pe limbă să
întrebe dacă mai este mult. Îl rodea teama că nu va sosi niciodată şi, chiar în aceeaşi clipă, că va sosi prea curând.
"În sfârşit... În sfârşit!" îi bâzâi iar prin creieri drept răspuns la toate gândurile şi simţămintele vălmăşite.
Apoi convoiul se opri într-o poiană. Varga păstră doi soldaţi pentru escorta prizonierului, iar restul patrulei, cu caporalul, porunci să se înapoieze la sectorul escadronului.
Apostol, între cei doi soldaţi, porni după Varga, care acuma păşea mai repede şi cu mai multă siguranţă. În pădure drumul era larg, bun şi cobora blând. Peste câteva minute cotiră după o coastă.
Printre tulpinile rărite licăreau puncte sfioase de lumină gălbejită.
Ici-colo, ca nişte bivoli culcaţi, înnegreau colibe pe jumătate în pământ şi mascate cu găteje şi crengi. O santinelă cu arma întinsă
ceru parola şi Varga îi zvârli din mers un cuvânt. Dintr-un adăpost, aşezat chiar la marginea drumului, se auzea un adevărat concert de sforăituri. Pe urmă se abătură la dreapta şi, în faţa unei colibe, Varga mormăi: "Halt". Bologa se opri cu soldaţii, iar locotenentul intră în postul de comandă al divizionului. După câteva clipe însă se reîntoarse, iar un glas dinlăuntru îl însoţi limpede:
― Aşa, Varga... Îl predai regimentului, fireşte cu formele reglementare...
Mai merseră două minute şi sosiră la postul de comandă al regimentului, un bordei mare, de bârne groase, înconjurat de colibioare mai modeste. Varga coborî în coliba cea mare, unde zăbovi mai mult. Ieşi întovărăşit de un ofiţer, zgribulit şi somnoros, care bufnea supărat:
― Cel mai cuminte ar fi fost să-l ţii la tine, la sector, până
dimineaţa... Dacă o să mă sculaţi din somn pentru toate mărunţişurile...
― Dacă-ţi iei tu răspunderea, eu n-am decât să-i dau drumul!
zise Varga nervos, mai ales pentru că aghiotantul vorbea de faţă cu Bologa. Eu mi-am făcut datoria...
― Datoria, datoria, murmură ursuz ofiţerul. Ziua, noaptea, datoria...
La vreo treizeci de paşi intrară cu toţii într-un adăpost larg, luminat cu o lampă mare de petrol. In faţa unui multiplu telefonic moţăia un sergent cu receptorul în cap, ca un bandaj de urechi. Pe un pat de scânduri horcăiau alţi trei subofiţeri, toţi cu burta în sus, cu gura căscată şi lucitori de sudoare. In colţ, pe o masă cu multe hârţoage, domina un registru deschis. Telefonistul se trezi şi întoarse capul, uluit, spre intrare.
― Ia cheamă, băiete, pe ofiţerul de serviciu al cartierului! zise aghiotantul, plictisit, continuând apoi, mai domol cu imputările către Varga, dar uitându-se numai la Bologa care, între cei doi soldaţi, stătea aiurit, cu obrajii albi şi brăzdaţi de năduşeală, parc-ar fi plâns.
Pe când telefonistul răcnea în aparat, aghiotantul îşi curmă
deodată imputările şi, punând mâna pe braţul lui Varga, murmură cu alt glas, aproape mirat:
― Se vede c-a umblat prin sârme... Şi-a sfâşiat hainele... Poate
să fie zdrelit?
Varga se uită repede la Bologa, încruntând sprâncenele, şi şopti cu o strângere de umeri:
― Poate...
Atunci Apostol, ca şi cum ar fi simţit privirile, ridică ochii spre dânşii. Varga întoarse capul şi trecu lângă telefonist.
― Sunt zdrobit de oboseală, bolborosi Apostol cu o voce uscată, străină, întâlnind privirea aghiotantului. Nu mă mai ţin picioarele...
Să stau jos colea puţin?
― Da, da, de ce nu... poftim! tresări aghiotantul, speriat parcă de glasul lui şi adăugând, mai sigur, către soldaţii de pază: Ia daţi la o parte picioarele celea!
― Domnule locotenent... poftiţi divizia... a sosit divizia! strigă
telefonistul, sculându-se şi scoţând receptorul din cap.
Apostol Bologa, istovit, se lăsă pe colţul patului. Sufletul îi era plin de recunoştinţă, în vreme ce buzele-i fripte bâlbâiau în neştire:
― Mulţumesc... foarte bine...
După ce se odihni o clipă, se simţi mulţumit şi se uită împrejur, întrebându-se nedumerit: "Ce caut eu aici?" Văzu pe aghiotant în faţa multiplului telefonic, şi pe Varga, alături, îndoit de şale, plecat puţin înainte, trăgând cu urechea. Apoi auzi strigătele aghiotantului şi ascultă cu luare-aminte.
― O patrulă de ofiţeri... comandată de ofiţer, fireşte... a prins un locotenent de artilerie care încerca să dezerteze la inamic... Cum?
Cum îl cheamă? Locotenent Varga, comandantul escadronului al treilea... A, pe prizonier?... Cum îl cheamă pe prizonier, Varga?
― Bologa Apostol, şopti Varga.
― Locotenent Bologa Apostol!... Bo-lo-ga... din artilerie... Nu ştiu... Da, da, fireşte... Acum ce să facem cu el, cu prizonierul, fireşte... Ce întrebare!... Bine, sigur că trebuie să vi-l trimitem, dar vreau să ştiu acuma, ce facem acuma?... Ce? Să-l expediem chiar acuma?... Noaptea?... A, da... aşa, da... Bine, bine, am înţeles...
Vasăzică, Varga să facă un raport despre împrejurările în care l-a prins şi o schiţă a locului... aşa-i?... Fireşte, adresat nouă, pe cale ierarhică, iar noi vă transmitem raportul cu adresa cuvenită... Foarte bine! Cum? Percheziţie?... Documente?... Nu ştiu... Face Varga tot ce trebuie... Bine, bine... Noapte bună!...
Trecând telefonistului receptorul, aghiotantul explică lui Varga:
― Ai auzit?... Înadins am repetat, ca să auzi... Trebuie să-i faci percheziţie corporală, dacă n-are cumva documente sau arme sau cine ştie ce... Aşează-te deci colo, la masă, şi fă-ţi raportul!... Dar scurt, fără vorbărie!... Eu nu te mai aştept, fiindcă sunt mort...
Telefonistul are să-mi dea raportul mâine dimineaţă, să-l ataşez la adresă... Prizonierul rămâne aici sub paza oamenilor tăi şi pe răspunderea ta...
