Pe când Bologa se gândea să caute pe aghiotantul generalului, se pomeniră cu groparul Vidor, care tocmai intrase pe poartă.
Văzând pe Apostol, groparul se înnoură:
― Vai de mine, domnule locotenent!... Da' când ai venit?
― Serviciul, murmură Apostol. Uite, m-au chemat la Curtea Marţială...
― Nu mai spune! se spăimântă groparul. Pe d-ta?... Oare de ce?
― Judecător, zise Bologa, zâmbind foarte ciudat.
Vidor se închină de trei ori. Când află însă primarul că
"dumnealui vrea să ia pe Ilona", se însenină şi vorbi mai cu inimă:
― Apoi, dacă-i aşa, să n-ai grijă, domnule locotenent, că n-ai s-o duci rău la noi! De-o fi să zăboveşti mai mult, n-o să te lăsăm pe drumuri. Uite, colo, în fund...
Arătă cu degetul un mic chioşc de bârne, cu o uşă şi un geam, cu coridor în faţă şi cu trei trepte de scânduri, lipit de casa din dreapta.
― Crezi că aş încăpea eu în coliba aceea? zise Apostol, cercetând din ochi chioşcul cu luare-aminte.
― Cum nu!... La nevoie omul încape şi în gură de şarpe, urmă
primarul blând. Am făcut-o, acu-s vreo şapte ani, în glumă, fiindcă
mă tot ruga nepoata-mea, care nu-i aici acuma şi a crescut fată
mare, să aibă şi ea o casă de păpuşi. Ei, azi aşa, mâine aşa, fetiţa nu mă slăbea... Într-o zi, hai, zic, să-ţi fac casă de păpuşi, că pe-aici lemne avem destule, şi de pomană. Şi uite-aşa, am ridicat-o cu mâna mea... Avea înlăuntru pătucean şi măsuţă şi scăunel... toate ca pentru păpuşi... Dar şi omul mare se putea adăposti binişor. Acuma e goală. Dumnealor o păstrează, cum s-ar zice, ca temniţă
pentru ofiţeri, şi de aceea stă mereu pustie. Numai vreo săptămână
a stat, astă-toamnă, când erau aici bosniacii, un stegar tânăr de tot, cine ştie pentru ce vină. De atunci n-a mai călcat nimeni...
Apostol nu-şi mai putu lua ochii de la chioşc. Primarul tăcu zăpăcit, iar groparul se muta mereu de pe un picior pe altul, ca şi cum ar fi vrut să întrebe ceva şi n-ar fi găsit cum să înceapă.
― Dar ceilalţi unde-s? întrebă apoi brusc locotenentul.
― Dincolo, şopti primarul, înţelegând. Sunt doisprezece... O, Doamne, urgia lui Dumnezeu... Sunt români, săracii, şi nici unul nare să scape după cât e de înfocat căpitanul...
Bologa urmări privirea primarului şi, în faţa unui hambar de piatră, văzu o santinelă cu baioneta la armă.
― Acolo? mormăi el, mai stins.
Primarul dădu din cap. Pe urmă, cu glas care parcă voia să
şteargă un gând, zise:
― Poate că s-o fi sculat domnul general...
Apostol porni maşinal după primarul satului. Groparul se ţinea de ei, mereu încurcat. În uşa a doua se ivise primăreasa, cu cocul cărunt în creştetul capului. Fiindcă nu auzea bine, primarul ca să nu strige, îi vorbi mişcând tare din buze şi arătând pe Bologa:
― Dumnealui e ofiţerul care vrea să ia pe Ilona...
Femeia zâmbi larg, încântată, spre Apostol. Bărbatul îi puse mâna pe braţ şi continuă:
― Acu a venit aci... pentru cei de colo!
Zâmbetul primăresei se schimbă îndată într-o strâmbătură de spaimă, în vreme ce primarul îi făcu semn că Bologa trebuie să
vorbească cu generalul.
― E o fiinţă foarte miloasă nevastă-mea, explică primarul, ca să
nu crează locotenentul cine ştie ce despre spaima femeii. Mai ales de când a văzut pe bieţii oameni cum pleacă la spânzurătoare, cu alai, s-a îmbolnăvit de groază. Noi bărbaţii suntem mai tari la suflet şi răbdăm multe, dar femeile... De altfel, chiar domnul general o respectă foarte mult, adăugă puţin mai mândru. Ea îi găteşte, ea îl îngrijeşte.
Atunci groparul, morocănos, ca şi cum l-ar fi oprit cineva să
vorbească, reteză scurt avântul primarului zicând:
― Ia mai stai, cumnate, oleacă... Vorba e, cum rămâne Ilona singură?
― Asta-i acuma, făcu cellalt, puţin supărat că l-a întrerupt. Las-o sănătoasă, că n-are s-o mănânce nimeni... Întâi să vedem ce s-alege cu dumnealui... Pe urmă, dacă o fi nevoie, o aducem şi pe ea aici şi isprăvim! Ei, eşti mulţumit?
Groparul nu mai zise nimica, ci intră în casă după primăreasa care se retrase pe nesimţite. Primarul însoţi pe Apostol până la uşa generalului:
― Uite-aici!
Apostol Bologa deschise. Aghiotantul îl întâmpină nerăbdător:
