de murdărie şi le face mâncare să bage în ei? Şi în afară de asta să se uite: nenorocitu acela de băiat, Niculae, care toată vara rabdă de sete cu oile pe câmp, n-are nimic, râd copiii oamenilor la şcoală că e trenţăros.

Paraschiv ascultase ca un surd, fără să audă. Achim şi Nilă tăceau.

Moromete intervenise împăciuitor. Oile sunt ale lor, spuse el. Anu ăsta şi-au făcut unii de îmbrăcăminte, la anu o să-şi facă alţii. Nu cumva dulama i 49

este pricina nemulţumirii? Nu înţelegea, Paraschiv avea dulamă bunicică, ce vroia? N-avea răbdare şi vroia s-o poarte pe cea nouă? -S-o poarte sănătos. Ei? Mai era ceva?

Mai era, pentru că nu era vorba de dulamă. Cei trei înţelegeau să

trăiască la fel ca înainte, când nu făcuseră împrumutul şi n-aveau oile, iar lâna, laptele, brânza, carnea mieilor, totul trebuia vândut si să facă baniT iar nu să se mănânce şi să se poarte în casă. I-ar fi fost foarte greu lui Moromete să dibuiască acest fel de a vedea al celor trei copii ai săi, cu atât mai mult cu cât aceştia începură să nu-şi mai dea pe faţă gândurile nici măcar faţă de Parizianu.

în aceeaşi seară ei s-au dus la Guica şi acolo au pus la cale planul cu plecarea lui Achim la Bucureşti.

Târziu de tot, spre sfârşitul iernii, cu multe ocolişuri şi prefăcându-se interesaţi numai de datoriile care ameninţau gospodăria, ei dădură de înţeles tatălui lor că n-ar fi o afacere rea, îndemnându-l să se intereseze la al lui Cătănoiu şi să se convingă singur ce bine s-ar putea câştiga la Bucureşti.

Vorbiseră mai dinainte cu al lui Cătănoiu şi lăptarul, pus la cale, exagera câştigul. Moromete rămase să se gândească. Catrina şi fetele aflară mai târziu de acest plan şi se hotărâră repede: nu le convenea. Dacă Achim are să stea toată vara la Bucureşti, înseamnă că el va tunde oile şi cine ştie ce are să facă cu lâna. Se împotriviră cu grijă, să nu afle fraţii; îi explicară tatălui că nu vor avea ce să mănânce în timpul secerişului şi că mult mai bine ar fi ca o parte din laptele oilor să fie făcut brânză aci acasă şi vândută apoi la Bucureşti, dacă e vorba că la Bucureşti sunt preţuri bune. In felul acesta vor avea şi bani şi nu vor suferi nici de foame.

în postul Paştelui însă, vitregul mijlociu, Nilă, spuse într-o zi la masă ceva care înmuie inima mamei. Mâncau untură în tigaie şi Nilă, îngreţoşat nu se ştie de ce, se strâmbase: „Ce naiba, mă, vine Pastele? Noi nu mai ţinem post? Şi adăugase uitându-se cu privirea curată la Tita: Mai piteşte, Tito, untura asta."

Noaptea mama se auzi certată în vis de urrgtas blând: „Catrino, Catrino, de ce eşti duşmănoasă? Iartă-i pe copii, Catrino, iartă-l pe Nilă, că nu e rău la inimă..."

Pe nesimţite, de astă dată ferindu-se de fete, mama îi dădu de înţeles tatălui că la urma-urmei să-l lase pe Achim să se ducă. Sunt copiii lui şi le-o fi părând şi lor rău că altă lume o duce mai bine. Să-i dea drumul să plece, să

nu zică lumea că din cauza ei şi a fetelor trăiesc ei rău.

Moromete, nu se ştie de ce, se supără de întoarcerea aceasta a mamei, spuse fetelor şi se certară între ei.Jjîndoielile lui Moromete ţineau de afacerea însăşi. Nu-i venea lui să creadă că bucureştenii nu mai aveau altă

ieşire decât să se îngrămădească pe laptele celor douăzeci şi patru de oi 50

ale lui Achim Moromete din comuna Siliştea-Gumeşti şi să-l umple pe el de bani.

Dar în sfârşit... îi împărtăşise îndoielile şi lui Nilă, în grădină, dându-le de înţeles şi celorlalţi doi că dacă e vorba să-l lase pe Achim la Bucureşti, atunci Achim trebuie să bage bine în cap că la toamnă îl aşteaptă să se întoarcă

acasă nu cu douăzeci de mii, cât se lăuda acesta ca un prost, nici cu zece şi nici cu şase, ci cu patru. Dar aceste patru să fie! Nilă îl asigurase că vor fi, şi Moromete, liniştit, vrusese să se culce. îşi aminti însă că a doua zi, după cum îi spusese Bălosu în drum, avea să vie Jupuitu după fonciire şi nu putu să

adoarmă îndată. îl mai supăra şi Niculae care stătea la spatele său şi nu adormea nici el. Ce se bucura aşa că are să scape de oi, nefericitul? Credea că la muncă o să-i fie mai bine?

XII

Moromete avea uneori obiceiul - semn de bătrâneţe sau poate nevoia de a se convinge că şi cele mai întortocheate gânduri pot căpăta glas -de a se retrage pe undeva prin grădină sau prin spatele casei şi de a vorbi singur.

„Auzi ce idee", reflectă el cu glas. şoptit, oprindu-se lângă poarta grădinii.

Apucă o ulucă de vârf şi rămase liniştit cu fruntea în pământ. „Dacă ar fi aşa, că din cauza păcatelor nu poţi dormi - continuă el încercând uşor vechimea ulucii - ar însemna că Paraschiv al meu, care când se apufcă să doarmă, doarme până iese apă sub el... ar însemna - şi aici Moromete se întrerupse şi gândi restul în tăcere - ar însemna că e omul cu inima cea mai curată de pe pământ. Proastă mai e şi muierea asta a mea!" se miră apoi cu glas tare în timp ce constata că ar fi greu de susţinut că ulucile curţii sale nu sunt putrede. „După încă o ploaie, aceste uluci au să-şi rânjească dinţii negri spre casă", gândi apoi mai departe, fără glas.

Cineva îl întrebase odată în glumă de ce vorbeşte singur şi Moromete îi răspunse serios căasta e din pricină că n-are cu cine discuta, cu sensul că

nimeni nu merită să-i asculte gândurile.

Se dezlipi de uluci şi o luă încet spre spatele casei. Aici fetele puneau totdeauna porumb pentru copt; creştea mai repede ca la câmp. Se opri printre firele înalte şi rămase câtva timp între ele liniştit şi recules. Apucă apoi un fir şi îl înmuie într-o parte cu talpa piciorului. „Domnule, ce discută ei în parlament?! exclamă deodată enervat, uitându-şi talpa desculţă peste firul de porumb. Ce înseamnă situaţia asta? se supără el. Păi dumneata nu-ţi dai seama că toată omenirea stă cu ochii pe tine să vadă ce faci?!!!"

51

Oftă, se aplecă la rădăcina porumbului şi multă vreme nu mai zise nimic.

Pipăia cu palma adâncimea pe care o atinsese ploaia. „A dat ploaia!"

constată apoi la sfârşit, cu un glas cu totul deosebit de cel dinainte, ca şi când ar fi vorbit alt om. „în fine, la nouă pogoane, cinci duble claia, ori zece clăi, cincizeci. Ori nouă, patru sute cincizeci de duble de grâu."

Ieşi dintre fire şi se duse lângă colţul casei. Se aşeză pe tălpici, se căută

de tutun.

„Cât a fost anul trecut dublul de grâu?!" se informă. Apoi îşi^poruj „Ei, ia înmulţeşte două sute de duble cu cincizeci... Scapi de daravelă Cinci mii ar fi rata la bancă, plus dobânda, plus fonciirea pe doi ani. Nu mai rămâne nimic, dar în fine!... Faci tu ceva la Bucureşti? întrebă apoi pe cineva din gând.

Bine, dacă zici tu, zic şi eu ca tine, dar bagă de seamă!" încheie el ameninţător şi se sculă hotărât de pe tălpici.

Intră în curte încet, ferindu-se să nu trezească pe cineva. Zorile se albeau şi undeva un cocoş cântă prelung şi insistent, înspăimântând liniştea satului. Se apropie de capătul dinspre drum al prispei, unde dormea Nilă şi îi

şopti acestuia la ureche:

- Băi Nilă-m'!

Nilă sări speriat de şoapta tainică şi cu ochii holbaţi gângavi:

- Ce e, bă? Apoi, recunoscându-l pe tatăl său, mugi chinuit că l-a smuls din odihna în care zăcea: Ce s-a întâmplat, mă? Ce-ai cu mine?

- Hai încoace!

- Unde? Ce s-a întâmplat?

- Nu s-a întâmplat nimic, n-auzi, surdule! Scoală-te încet şi hai încoace!

porunci Moromete cu acelaşi glas.

La picioarele lui Nilă, cu trupurile desfăcute, Paraschiv şi Achim gemeau în somn. Pe cer, luna răsărise după ploaie şi fiindcă nici dimineaţă şi nici noapte nu era, semăna cu un soare mort, ciuntit şi rece.

Nilă se dădu jos de pe prispă şi îşi trase pantalonii oftând.

- Unde mergem, mă? şopti el încă buimac de somn.

Moromete nu-i răspunse. Porni spre grădină şi-i făcu semn fiului să vină

după el. Aproape de poartă, Moromete se aplecă lângă un butuc de tăiat lemne şi ridică securea care stătea trântită pe el.

- Ia şi tu securea ailaltă, aia veche, vezi unde e! şopti el.

- Da' unde mergem? îngână Nilă, de astă dată mai puţin curios.