y- Ati muncit de, cânri e.rati mici si nu v-a luat niciodată o haină pe, voi^
cum e copiii oamenilor. Numai la alea le-a luat. Tita are crepde$in, Ilinca iie de mătase, aia are scurteică de catifea... E plină chichiţa lăzii cu dlLJi Acolo e munca voastră, proştilor... Eu să fiu ca
^Tă l dîlj
jjsil , pş
voi aş sparge lada într-o noapte ^Tăş lua toate mamudeîelej_
Paraschiv se uită la Nilă, care continua să stea cu truntea în pământ, şi-i spuse răguşit, gros:
- Vezi, mă! Auzi ce zice ga Măria? Plăvane! Ai sta şi-ai munci pentru ei până ai cădea jos, dacă n-am fi noi să te învăţăm.
Nilă tresări. Avea o frunte mare, lată, cu carne groasă peste ea. îşi ridică
fruntea lui lată din pământ şi răspunse cu un glas turbure care nu protesta contra celor auzite, dar care era totuşi indignat, fără să ştie însă pentru ce:
- Mai taci, bă, din gură! Ia mai taci dracului din gură! Ce tot vorbeşti!...
Mătuşa sări cu glasul ei ascuţit:
- Ce să tacă din gură! Aşa este! Te superi că îţi zice plăvan? De când munceşti şi umbli desculţ şi dezbrăcat, pe degeaba? Plăvane.
- Păi, bă, Nilă, ce-am vorbit noi pân-acum? Nu ne-am înţeles aşa?
întrebă Achim cu reproş.
Nilă răspunse la fel de turbure:
- Ne-am înţeles, bă, ne-am înţeles! Vezi să nu-ţi dau un pumn după
ceafă.
Achim mormăi dispreţuitor:
- Dai tu pumn după ceafă!
- Eu mă duc, mi-e somn, mormăi Nilă deodată nepăsător, şi deschise uşa bordeiului.
- Du-te naibii! îl petrecu mătuşa din urmă. O să mai vezi tu de la mine loc de casă! Proastă oi fi să ţi-l dau!
Nilă ieşi fără să răspundă, iar mătuşa se întoarse în bordei, să vorbească
mai departe cu cei doi nepoţi.
IX
Pe la miezul nopţii începu să cadă o ploaie liniştită şi bogată. Murmura pe acoperişuri şi peste pământ cu picături moi, ca de untdelemn. Nu se auzi nici un tunet şi nu se văzu nici o fulgerătură. Era însă întuneric beznă.
Fiindcă ploaia începuse pe nesimţite, când se înteţi nimeni nu se trezi din somn, şi când de pe streşini începură să curgă şiroaie, de-a lungul prispei, cei care dormeau la margine se împinseră doar mai spre perete, mormăind.
39
Spre revărsatul zorilor ploaia stătu şi norii părăsiră cerul. Moromete se culcase şi adormise târziu dar când ploaia se opri, se trezi şi rămase iarăşi nemişcat pe prispă. Nemişcarea lui trează o făcu pe Catrina să se deştepte la celălalt capăt al prispei. >.
- Ilie, ce e cu tine? De ce nu te culci? şopti ea.
Moromete nu răspunse, dar tuşi liniştitor. Totuşi Catrina nu-şi văzu de somn. Se întâmpla ceva în familie!? Poate plecarea lui Achim la Bucureşti, dar despre asta se vorbise de prin iarnă, se gândiseră destul. în timpul mesei fusese pomenit numele agentului de urmărire care avea să vină mâine dimineaţă după fonciire. Dar şi asta era poveste veche; Jupuitu venea în fiecare an şi anul acesta nu avea nimic deosebit faţă de celălalt. Banca? Dar banca venea taman la toamnă. Poate că toate aceste ameninţări care se târau cu anii în urma lor, să se îngrămădească în acest an pe capul familiei?
Da. Dar nici asta nu se putea, fiindcă timpul era foarte răbdător şi ameninţările mari se sfărâmau în puzderie de ameninţări mai mici pe care cu ajutorul timpului le ducea zilnic în spinare. Aşa se întâmplase că timpul făcuse să rămână în urmă una din cele mai cumplite ameniunţări de care îşi aduceau aminte şi anume datoria făcută la banca pentru plata loturilor primite la reforma agrară de după război. Mulţi au vândut loturile iar alţii au rămas de tot fără pământ şi au căzut în mizerie. Ei au avut însă răbdare, au dus-o de la an la an până când, într-o zi, statul văzând că ţăranii tot n-au cu ce plăti, n-a mai avut încotro şi a trebuit să şteargă datoriile. încât banca se dovedise a fi ceva nu tocmai rău, drept care doi ani mai târziu se împrumutaseră din nou să cumpere vite în bătătură. N-aveau să poată plăti? Se gândiseră mult şi mai mare nenorocire decât să piardă ceea ce nu câştigaseră ce putea fi? Era deci limpede că numai Moromete singur era pricina propriilor sale gânduri şi Catrinei i se păru atât de ciudat acest lucru, încât se închină.
- Se vede că ai intrat în anul morţii, şopti ea.
Şi îşi lăsă capul pe căpătâi, pomenind că aşa se întâmplă când omul uită
de Dumnezeu, uită şi Dumnezeu de el şi îl lasă singur în faţa păcatelor.
- Pentru că, mai bolborosi ea cu faţa în căpătâi, numai păcatele nu te lasă să dormi.
La aceste cuvinte din urmă, Moromete tuşi cu înţeles şi răspunse cu o veselie supărată:
- D-aia dormi tu buştean, lovi-te-ar moartea, că n-ai păcate! Aruncă
ţigarea, se dădu jos de pe prispă şi o luă încet spre grădină, fără să mai asculte răspunsul femeii.
Catrina era credincioasă şi de aceea pomenise de păcate. Cu zece ani în urmă născuse un copil mort care îi băgase spaima în suflet. Avusese visuri rele. Se auzea noaptea strigată în somn, înghesuită de porci cu râturile 40
mari în colţuri întunecate, sau locuind împreună cu ţigani care îi spuneau lucruri murdare. Se îmbolnăvise, nu mai putuse suferi carnea de porc, iar când vedea ţigani se pitea. Nu-şi mai putuse găsi liniştea; se certase cu toată
