frică, n-o să cadă cu tine.

Moromete îl scruta posomorât. „Ce băiat greu de cap, uite la el că i-e frică să se urce, nu-şi dă seama că salcâmul n-a fost tăiat atât de tare la rădăcină să nu se mai poată lega apoi frânghia de vârful lui."

\ - Dacă vezi că se mişcă, săi şi tu jos de-acolo, mai spuse Moromete batjocoritor.

Nilă nu răspunse la această batjocură, se urcă tăcut până spre vârf, nu se mai vedea pe chipul lui dacă înţelesese sau nu că n-avea de ce să se teamă şi oricum dacă, totuşi, se temea, soluţia cu săritul jos tocmai de-acolo din vârful copacului nu era în nici un caz cea potrivită. Legă frânghia şi se dăduse jos. Moromete se apropiase de cai şi măsura din ochi lungimea frânghiei cu aceea a salcâmului. Bombăni ceva, apoi trase caii spre partea din spatele casei, încotro trebuia să cadă copacul.

- Gata, Nilă? întrebă el în şoaptă.

- Gata! răspunse flăcăul.

- Treci lângă cai şi când vezi că începe să se aplece, ai grijă să-i mâi, că

mi se pare că frânghia e mai scurtă decât salcâmul.

Se alăturară amândoi într-o parte şi alta a cailor, apoi Moromete urlă pe neaşteptate, lung şi răguşit, ca şi când l-ar fi ars cineva cu fierul roşit:

- Haidaaa!...

55

Speriaţi, caii zvâcniră, vrând s-o ia la goană, frânghia se întinse ca o coardă şi urletului omului îi urmă un pârâit ascuţit care spintecă dimineaţa ca un trăsnet.

- La o parte! strigă Moromete, biciuind caii.

Din înălţimea lui, salcâmul se clătină, se împotrivi, bălăbănindu-se câteva

clipe, ca şi când n-ar fi vrut să părăsească cerul, apoi deodată porni spre pământ, stârnind liniştea dimineţii ca o vijelie; se prăbuşi şi îmbrăţişa grădina cu un zgomot asurzitor. Văile clocotiră şi toţi câinii de prin împrejurimi începură să latre.

După aceea se făcu tăcere. Se luminase de tot şi printre şirul de sălcii se vedeau chiar cum sclipesc câteva raze roşii de soare.

Câtva timp, cei doi rămăseseră încremeniţi, uitându-se la salcâmul doborât, neştiind parcă ce mai aveau de făcut. Duţulache ieşise din gaura lui făcută sub şira de paie şi se uita peste grădină, parcă nedumerit şi el. Numai caii stăteau tăcuţi, nepăsători, cu buzele lăsate în jos. )S - Ei, acuma ce-ai rămas cu capul între urechi?! se miră Moromete, călcând încet printre crăcile salcâmului. Desfă caii şi bagă-i în grajd...

Salcâmul tăiat străjuia însă prin înălţimea şi coroana lui stufoasă toată

partea aceea a satului; acum totul se făcuse mic. Grădina, caii, Moromete însuşi, arătau bicisnici. Cerul deschis şi câmpia năpădeau împrejurimile.

- Bine, Ilie, de ce-ai tăiat salcâmul? se auzi de pe poteca viroagei un glas neliniştit.

Era mama, care venea de la cimitir prin fundul grădinii. De braţ avea un coşuleţ alb din care împărţise colaci pentru morţi. în poarta grădinii ieşiseră

Paraschiv şi Achim descinşi şi în izmene. Tita, Ilinca şi Niculae se uitau şi ei încremeniţi de după gard.

- De ce-ai tăiat salcâmul, tată? Ce ţi-a venit? întrebă Tita.

- Ce făcuşi, Moromete? se auzi un glas de după gardul din faţă.

- Bine, Moromete, alt salcâm nu găseai să tai? exclamă cineva din fundul grădinii.

în tăcerea care se lăsă, o fetiţă strigă şi ea parcă speriată:

- Nea Paţanghele, de ce-ai tăiat salcâmul?

Era porecla lui Moromete şi se pare că fetiţa era foarte supărată de îndrăznise să vorbească aşa.

- Când ţi-oi da eu un paţanghel n-ai să-l poţi duce, îi răspunse Moromete. Şi voi ce vreţi? se răsti apoi la cei care se uitau de după garduri.

Intre timp, Paraschiv şi Achim se apropiaseră şi se uitau peste trupul salcâmului într-un anumit fel, parcă ar fi fost vorba de-un animal bolnav care fusese ucis.

56

- De ce-ai tăiat, mă, salcâmul? se pomeni Paraschiv întrebând. Avea însă

un glas cu totul deosebit de al celorlalţi, parcă ar fi fost singurul care punea întrebarea, sau în orice caz singurul căruia să i se răspundă.

- întrebaţi-l pe Nilă, că el ştie, răspunse într-adevăr tatăl cu un glas ciudat.

Paraschiv se prinse:

- De ce, mă? îl întrebă.

- Ca să se mire proştii, îl cită Nilă pe taică-său şi deodată îşi arătă dinţii lui laţi, bucuros pesemne că putea la rândul lui să-l prostească pe Paraschiv.

- Râzi ca un bou! mormăi Paraschiv.

Lui Nilă însă îi plăcuse atât de mult ce făcuse încât se veseli şi mai tare.

Chiar şi când râdea avea un fel al lui greoi la care n-aveai ce să mai faci.

Tudor Bălosu ieşise în grădină şi Moromete o luă spre el. în fundul grădinii mama se uita mereu la golul din care fusese smuls salcâmul. Atât de rău stăteau? De ce, dacă aveau aşa nevoie de bani, nu vindeau o oaie sau câţiva miei?

Se pare că nimeni nu înţelegea că hotărându-se în sfârşit plecarea lui Achim la Bucureşti însemna că trebuie să li se facă celor trei pe plac până la capăt, să nu se mai atingă nimeni de oi şi cum altceva n-aveau ce vinde, salcâmul trebuia tăiat. Mai ciudat era că nici cei trei în cauză nu înţelegeau;"

încât răspunsul lui Moromete că a tăiat salcâmul ca „să se mire proştii" nu era o batjocură întâmplătoare la adresa fiilor.

Nişte ciori, învăţate să se rotească şi să se aşeze deasupra a ceva înalt, acum că acel ceva nu mai era, dădeau târcoale prin preajmă şi croncăneau urât, parcă a pustiu, din ciocurile lor negre. Mama, luptând parcă împotriva presimţirilor şi temeiurilor ei vechi care o năpădeau, căşună pe fete şi se răsti la ele să se apuce de treabă. Ce, n-au mai văzut salcâm tăiat?

XIII

în grădină, Tudor Bălosu îl invită pe vecin în casă. Moromete ezită, spunând că ar avea treabă, dar pe urmă se hotărî:

- Haide, poate mai ai din ţuica aia de la munte.

Mai avea şi băură aldămaşul. Tudor Bălosu era bucuros de mica afacere, salcâmul era dintr-aceia care se foloseau pentru fundamentul caselor şi se găseau cam greu. Moromete însă nu prea se îndemnă, nu avea nicidecum înfăţişarea celui care a vândut ceva. Erau singuri în odaie şi se uita din când în când spre uşă, se uita prin casă, aşteptând parcă să mai intre 57

cineva. Tudor Bălosu crezu că îi ghiceşte gândurile şi strigă spre odaia cealaltă:

- Victore, hai, mă, şi ia o ţuică cu Moromete!