Negre=it!... Adio!...

Tr[sura se dep[rt[ =i se mic=or[ repede. }ntr-]nsa o batist[

mic[ alb[ flutura neobosit[, ca o arip[ speriat[. Pe urm[ =oseaua ]nghi\i =i tr[sura =i batista... Rudele se ]ntoarser[ la musafiri... }ncepur[ toasturile, urmar[ glumele =i veselia p`n[

ce deodat[ muzica atac[ un vals lin, leg[nat, care ademeni tineretul... M`ndru =i ]nduio=at, Herdelea umbla mereu de ici-colo, ciocnind cu unii, z`mbind cu al\ii, c[ut`nd s[ vad[ pe to\i mul\umi\i. El era azi omul cel mai fericit de pe p[m`nt.

Ziua de mìne cine =tie ce-o mai aduce. Grijile =i necazurile sunt ve=nice, pe c`nd fericirea e at`t de nestatornic[...

}n vremea aceasta ]ns[ tr[sura cu tinerii c[s[tori\i alerga gr[bit[, trecu iute prin Jidovi\a =i se ]ndrept[ spre Pripas. Laura

=edea buim[cit[, cu ochii drept ]nainte, ne]ndr[znind s[ se uite la „b[rbatul“ ei. Inima i se topea ]ntr-o triste\e nel[murit[. Vedea cum r[m`n ]n urm[ r`pile, livezile, lanurile, p[durile, dealurile care au fost martorii tinere\ii ei, care i-au fost at`t de dragi =i pe care ]i p[r[se=te acuma poate pentru totdeauna. Tot hotarul se leg[na =i parc[-i zicea adio, mut =i totu=i ]n\eleg[tor...

George i se p[rea mai str[in ca oric`nd =i se mira cum pleac[

ea al[turi de un str[in ]ntr-o lume str[in[ =i necunoscut[, l[s`nd aici lumea care o iubea =i pe care o iubea. Prin minte ]i fulgera 247

Liviu Rebreanu

]ntrebarea ]nfrico=at[: „Cine-i str[inul acesta?“

}n Pripas opri tr[sura ]n fa\a casei p[rinte=ti. Cobor] =i f[cu c`\iva pa=i ]n ograd[, privind ]nsetat[ pere\ii albi cu ferestrele speriate =i coperi=ul c`rpit ici-colo cu =indril[ nou[, ca =i c`nd ar fi vrut s[ duc[ cu sine m[car cl[direa ]n lumina ochilor.

Cìnele casei se gudur[ la picioarele ei =i-i linse v`rful panto-filor, parc[ ar fi sim\it c[ pleac[ departe aceea care nu uita niciodat[ s[-i arunce de m`ncare. Laura ]l m`ngìe ca pe un prieten =i =opti cu genele umede:

— Adio, Hector, adio... Acuma plec...

Apoi tr[sura porni ]nainte. Peste c`teva clipe casa nu se mai vedea. }n por\i \[ranii cunoscu\i se uitau mira\i dup[

domni=oara care se duce cine =tie unde, scoteau p[l[ria =i ro-steau ur[ri pe care ea nu le auzea...

}n dealul de unde drumul coboar[ spre S[scu\a, Laura

]ntoarse capul s[ mai vad[ o dat[ satul ei ]mpr[=tiat ]ntre dealuri, ascuns sub o p`nz[ str[vezie de fum alb[strui. Apoi ]=i

]ndrept[ privirile numai ]nainte... +oseaua alb[, =erpuitoare, se zv`rcolea sub picioarele cailor.

Ochii Laurei erau plini de lacrimi =i sufletul ei at`t de

]nc[rcat ]nc`t ]i venea s[ strige ajutor sau s[ sar[ jos din tr[sura care o smulgea din lumea tinere\ii... Atunci ]ns[ sim\i cum ]i cuprinde mijlocul un bra\ ocrotitor =i atingerea aceasta i se p[ru bl`nd[ ca o alinare =i ca o tov[r[=ie ]n singur[tatea ce o ]nconjura. }ntoarse fa\a spre George, ]n ochii c[ruia v[zu limpede iubirea vie ce-i risipi deodat[ toate ]ndoielile. Pe buzele ei

]nflori un z`mbet ]n vreme ce lacrimile aninate ]n gene ]i picurau pe obrajii ]mbujora=i.

— Te iubesc! murmur[ b[rbatul, str`ng`ndu-i mai puternic mijlocul.

Cuv`ntul r[scoli ad`nc sufletul Laurei. Se lipi de um[rul lui George, d`ndu-=i seama acuma c[ vorba lui e ]n stare s[-i vr[jeasc[ o lume nou[, tot at`t de drag[ =i poate mai bun[

dec`t aceea care a r[mas ]n urm[. +i buzele ei r[spunser[

]ncrez[toare:

248

Ion

— Te iubesc!

8

Din clipa c`nd Vasile Baciu, ]n fa\a pe\itoarelor, ]i f[g[duise tot, Ion fu cuprins de o adev[rat[ be\ie de fericire =i de ]ncredere. Era at`t de plin de sine ]nsu=i ]nc`t se g`ndea numai la p[m`nturile lui, pl[nuia cum s[ le munceasc[ mai bine, cum s[ l[zuiasc[ un petic de p[dure, =i habar nu mai avea nici de Vasile =i mai ales de Ana, parc[ ea n-ar fi \inut de zestre... Doar c`nd ]i pomenea numele cineva, ]=i aducea aminte c[ =i ea mai este pe lume, =i se ]ncrunta u=or.

}n schimb Ana nu se g`ndea dec`t la d`nsul. Uitate erau ru=inea =i b[t[ile =i suferin\ele. Ea nu =tia nici de planuri, nici de vicle=uguri... Sufletul ei dornic de iubire a=tepta ]mplinirea visului ca o m`ntuire =i gura ei =optea numele lui cu aceea=i ner[bdare pl[cut[ ca =i ]n nop\ile bune de odinioar[.

Nunta \inu trei zile, dup[ obicei... S`mb[t[ porni tot alaiul,

]n c[ru\e, la notar, ]n Jidovi\a. }n frunte c[l[re\ii pocneau mereu din pistoale, pe c`nd ]n c[ru\a ]ntì l[utarii ]=i fr`ngeau degetele c`nt`nd =i totu=i nu se auzea dec`t groh[itul gordunei. Apoi venea o c[ru\[ cu mirii =i cu dru=tele, apoi o bri=c[ cu na=ii av`nd pe obraji gravitatea cerut[ de ]mprejur[ri, apoi alt[

c[ru\[ cu p[rin\ii mirilor =i c`teva fe\e mai sp[late, ]n mijlocul c[rora Zenobia era cea mai zgomotoas[, apoi altele ]nc[rcate cu fl[c[i =i fete ce chiuiau =i se zbenguiau.

De-abia acum ]n\elese Ion c[ ]mpreun[ cu p[m`ntul trebuie s[ primeasc[ =i pe Ana =i c[, f[r[ ea, n-ar fi dob`ndit niciodat[ averea. Nu mai schimbase cu ea nici o vorb[ de c`teva luni. I se p[rea o str[in[ =i nu-i venea s[ cread[ c[ ]n p`ntecele ei se pl[m[de=te o fiin\[ din s`ngele lui... O privea =i se mira c-a putut el s[ruta =i ]mbr[\i=a pe fata aceasta uscat[, cu ochii pierdu\i ]n cap de pl`ns, cu obrajii g[lbeji\i, cu pete cenu=ii, =i care, ]mpopo\onat[ cum era ast[zi, p[rea =i mai ur`t[. }n aceea=i vreme genunchii lui atingeau genunchii Floric[i, pe care Ana =i-o alesese dru=c[ cu Margareta lui Cosma Cioc[na=.

249

Liviu Rebreanu

Florica era aprins[ ]n obraji, cu buzele ro=ii, umede =i pline, cu ochii alba=tri =i limpezi ca cerul de var[ =i avea ]n toat[

]nf[\i=area o veselie s[n[toas[ pe care se silea =i nu izbutea s-o ascund[. Ion ]=i aduse aminte cum a str`ns-o ]n bra\e ast[-

toamn[ =i mai ]nainte, c`t i-a fost de drag[ =i cum i-a f[g[duit c-o va lua de nevast[. }i era ru=ine c[ acuma se ]nsoar[ cu alta

=i de ru=ine ]l bufnea un r`s prostesc =i nu-=i putea lua ochii de la Florica. Privirea lui st[ruitoare pe fat[ o z[p[cea =i o f[cea s[ vorbeasc[ mereu, foarte gr[bit[ =i aproape ]nfrico=at[, ba cu mireasa care l[crima de fericire, ba cu Margareta care era bosumflat[, ca totdeauna c`nd se m[rita vreo fat[ din sat, deoarece ]=i zicea c[ mirele ar fi luat-o pe ea, dac[ nu l-ar fi ademenit altele.

Dup[ ce ]i ]nsemn[ ]n registru =i le citi pe ungure=te cele cuvenite, notarul arunc[ ochii spre p`ntecele miresei, z`mbi

=i zise neoficial:

— V[d c[ v-a\i gr[bit... Nu face nimic, s[ fie cu noroc!

Ion r`se cu poft[, ca =i ceilal\i b[rba\i, dar ]ndat[ ]=i lu[ seama =i, p[r`ndu-i-se c[ notarul a vrut s[-=i bat[ joc de ur`\enia Anei, se uit[ repede la Florica ce st[tea cu ochii ]n p[m`nt, st[p`nindu-se anevoie s[ nu izbucneasc[ ]ntr-un r`s zburdalnic.

Cobor`nd din cancelarie =i pe c`nd ]n curte trosneau pistoalele, Ion se g`ndi deodat[: „Adic[ ce ar fi oare dac[ a= lua pe Florica

=i am fugi am`ndoi ]n lume, s[ scap de ur`\enia asta?“

Dar tot at`t de repede ]i venir[ ]n minte p[m`nturile =i ad[ug[ ]n sine cu dispre\: „+i s[ r[m`n tot calic... pentru o muiere!... Apoi s[ nu m[ tr[sneasc[ Dumnezeu din senin?“

Belciug, n[d[jduind mereu ]ntr-un dar mare pentru biserica cea nou[, f[cu o slujb[ frumoas[ ca la domni, de=i faptul c[ cununau so\ii Herdelea ]i cam ciuntise ]ncrederea. Lui Ion i se p[ru c[ =i popa s-a uitat batjocoritor la Ana, ceea ce iar ]i r[scoli ]n inim[ dragostea cu Florica.