— M-a trimis tata pentru...
Dar nu putu ispr[vi. R[ceala ]ntreb[rii ]i curm[ scurt glasul.
Ochii i se umplur[ de lacrimi, se plecar[ =i se oprir[ pe p`ntecele umflat care, de sughi\urile pl`nsului st[p`nit, se zv`rcolea ca o imputare. Ion se uit[ la d`nsa =i-i c`nt[ri burta cu o privire triumf[toare.
— Apoi dac[ te-a trimis pe tine, r[u te-a trimis, zise el, av`nd un sur`s de m`ndrie pe buze =i =terg`ndu-=i briceagul pe cioareci cu mare b[gare de seam[. A=a, Anu\[! A=a s[-i spui! C[
198
Ion
eu cu tine n-am ce s[ m[ sf[tuiesc, dar cu dumnealui om vorbi
=i ne-om chibzui, de s-o putea, c[ doar oameni suntem... Dar f[r[ tocmeal[ cum s[ ne ]nvoim? Cine dracu a mai v[zut ]nvoial[ f[r[ tocmeal[? C[ nici noi nu suntem cìni, nu, nu... S[-
i spui negre=it lui badea Vasile, c-a=a \i-am spus, ca s[ =tie...
Ana ar fi vrut s[ mai vorbeasc[, s[ pl`ng[, s[-l roage, s[-i cad[ ]n genunchi =i totu=i se pomeni cur`nd ]n uli\[, merg`nd spre cas[, obosit[, sufl`nd greu. Parc[ nici n-ar fi auzit ce i-a spus Ion, =i nici pove\ele Zenobiei care se silise s-o ]nve\e cum s[ ia cu bini=orul pe tat[l s[u ca s[-l dea pe brazda cea dreapt[... Sim\ea ]ns[ o c[ldur[ mai vie ]n p`ntece =i din c`nd
]n c`nd c`te-o u=oar[ zv`cnire ce-i umplea inima de bucurie mare =i o f[cea s[ uite toate suferin\ele.
De-abia ]n fa\a tat[lui ei =i ]nt`lnind ochii lui mici, cu sclipiri g[lbui, cu albul br[zdat de c`teva vini=oare aprinse, cu privirea p[trunz[toare =i stranie, o cuprinse iar[=i spaima =i bolborosi uluit[ vorbe f[r[ =ir. Vasile Baciu nu ]n\elese nimic, dar =im\i tot =i se n[pusti asupra ei r[cnind:
— Uite ho\ul =i t`lharul!... Adic[ vrea s[-l rog eu, s[ m[
milogesc eu!
O c[lc[ ]n picioare =i o umplu de s`nge, url`nd =i jur`n-du-se c[ mai bine ]i pune capul pe t[ietor, mai bine s[-i ard[
casa =i s[-l tr[sneasc[ dec`t s[ se duc[ d`nsul la Glaneta=u...
De-aci ]ncolo nu trecea zi s[ n-o bat[, p`n[ ostenea. Vecinii se obi=nuir[ =i cu r[cnetele lui =i cu gemetele ei, ]nc`t nici nu mai s[reau s[ o scape, mai ales c[ Baciu acuma o snopea
]n cas[, cu u=a z[vor`t[, s[ nu-l mai poat[ tulbura nimeni.
Fata se jig[ri ca o scoab[ de at`tea b[t[i, ]nc`t abia se mai
\inea pe picioare. Numai p`ntecele ]i cre=tea zi cu zi, bomb`ndu-se ne]ncetat, parc[ ]n ciuda lui Vasile.
Tocmai peste vreo trei s[pt[m`ni Vasile Baciu se nimeri s[
se ]nt`lneasc[ fa\[-n fa\[ cu Ion, pe uli\[, aproape de casa preotului. Am`ndoi avur[ o tres[rire. Fl[c[ul totu=i vru s[ treac[
]nainte, f[r[ s[ se opreasc[.
— Cum, Ioane, treci a=a parc[ nici nu m-ai cunoa=te? ]i 199
Liviu Rebreanu
zise Vasile Baciu, neput`ndu-se st[p`ni, cu un r`njet acru. N-ai tu, b[iete, nici un pic de ru=ine?
— Da de ce s[ am? se opri Ion rece =i sfid[tor.
— Apoi nu =tii tu c[ fata mea a r[mas grea cu tine?
— Nu vreau s[ =tiu nimic!
— Nu vrei?
— Nu!
— Bine, bine — scr`=ni Vasile — numai s[ nu-\i par[ r[u, m[i Ioane!
— Da de ce s[-mi par[ mie r[u? f[cu fl[c[ul mai ]ndr[zne\.
Mai bine ia seama s[ nu-\i par[ r[u dumitale!
— Adic[ nu vrei s-o iei? Ai?
— Nu vreau, bade Vasile! C`nd am vrut eu, n-ai vrut dumneata... Amu nu mai vreau eu, uite-a=a! sf`r=i Ion, urm`ndu-=i calea seme\ =i cu nasul ]n v`nt.
Vasile Baciu murmur[ o sudalm[ cumplit[, ]ncle=t`nd pumnii. Lumea ]ncepu iar s[ se clatine ]n jurul lui, ]ntocmai ca atunci ]n ograda lui Toma Bulbuc, c`nd a sim\it ]ntìa oar[ c[
i se n[ruie sufletul. }ntinse pa=ii s[ ajung[ acas[ mai repede =i, cum sosi, f[r[ nici o vorb[, se repezi la Ana, parc[ mai furios ca totdeauna. Fata se pr[bu=i sub ploaia de lovituri, \ip`nd desperat[:
— Tat[, nu m[ omor]!... Nu m[ omor]! Nu m[ omor]!...
200
