Liviu Rebreanu
nimic... Dar nu ]n\eleg de ce ai fost la= =i m-ai min\it c`nd te-am ]ntrebat deun[zi? At`ta curaj puteai s[ ai =i dumneata!
— Domnule judec[tor, trebuie s[ =ti\i... v[ rog... O explica\ie sincer[, negre=it c[ va... C[ci nu se poate astfel s[... V[ rog foarte mult! b`lbì Herdelea foarte umil g`ndindu-se s[ se apropie cu scaunul de masa judec[torului =i s[-i cear[ iertare; dar limba de-abia i se mai mi=ca de fric[ =i sub asprimea privirii ]n care sim\ea un clocot de ur[.
— Las[, las[, nu te mai osteni! Explica\iile ai s[ le dai tribunalului... Sper c[ nu te a=tep\i s[ fii cru\at, cum nici dumneata nu m-ai cru\at pe mine! Sper! zise judec[torul cu un r`s ciudat =i pun`nd iar m`na pe bra\ul avocatului ca s[-=i urmeze vorba.
Titu ascultase uluit obr[zniciile judec[torului =i se ru=in[
v[z`nd umilin\a =i groaza tat[lui s[u.
— Ce-i, ce s-a ]nt`mplat? ]ntreb[ de mai multe ori, tr[g`n-du-l de m`nec[, f[r[ a primi vreun r[spuns, c[ci b[tr`nul r[m[sese cu ochii \int[ la judec[tor, a=tept`nd parc[ s[-i mai
]nt`lneasc[ privirea, s[-l roage, s[-i arate toat[ dezn[dejdea =i teama, =i s[-l ]mbl`nzeasc[. Judec[torul ]ns[ nu-l mai lu[ ]n seam[, ca =i c`nd pentru d`nsul nici n-ar mai exista un Herdelea. }n schimb, dup[ un r[stimp, se ]ntoarse avocatul =i-i spuse gr[bit, negustore=te:
— A, domnul Herdelea!... Nici nu te v[zusem... Avem ceva de vorbit ]mpreun[... De ce n-ai venit azi la proces?
}nv[\[torul ]=i croi ]n minte un r[spuns, dar, p`n[ s[ deschid[ el gura, avocatul ]=i reluase convorbirea cu judec[torul, mai aprins[.
Herdelea sim\i o moliciune mare ]n tot corpul, iar vederea i se tulbur[ ]nc`t i se p[ru c[ e apucat ]ntr-un v`rtej ame\itor din care zadarnic se zbate s[ se desprind[. Auzea ca prin vis
]ntreb[rile lui Titu, curioase =i ner[bd[toare, „ce este, ce este?“
=i ]n acela=i timp vorbele avocatului, topite ]ntr-o uruial[ ]ntrerupt[ din c`nd ]n c`nd de glasul judec[torului, at`t de cunoscut =i at`t de ]ngrozitor. Cl[tina mereu din cap cu o ]nf[\i=are desperat[ =i cu ni=te ochi ar=i de ]ntrebarea: „Ce vre\i cu mine?
236
Ion
Ce vre\i? Ce vre\i?“ V`rtejul ]ns[ vuia ne]ncetat ]n creierii lui.
}ntr-un t`rziu apoi uruitul vorbelor avocatului ]ncet[, judec[-
torul disp[ru =i lumea parc[ reintra ]n f[ga=ul ei obi=nuit. Pe ferestrele mari, ]n odaia plin[ de miros de m`nc[ri =i b[uturi, b[teau f`=ii largi de lumin[ alb[ prim[v[ratic[, ]nsenin`ndu-i sufletul. Acuma toate mesele erau ocupate. }n aerul cald se ciocneau cr`mpeie de convorbiri, r`sete zgomotoase, strig[te fl[m`nde =i z`ng[niri de farfurii =i de tac`muri... +i la masa lui, l`ng[ Titu, se a=ez[ avocatul ungur cu o figur[ nep[s[toare care ]ns[ voia s[ par[ ]ngrijorat[ =i comp[timitoare.
— Judec[torul e foarte sup[rat... Ai intrat ]n belea mare cu d`nsul... +i e o fire cìnoas[ care nu iart[!
At`t Herdelea, c`t =i Titu ]ncercar[ s[ vorbeasc[, dar avocatul gr[bit nu le d[du r[gaz, ci continu[ ]ndat[ cu alt[ voce:
— Pe urm[ de ce n-ai venit la proces, domnule?... Foarte r[u! Foarte r[u! Poate c-am fi c[zut la ]nvoial[ cu mai pu\ine cheltuieli... Acuma, ca s[ nu zici c[-s om f[r[ suflet =i c[ fug de o ]n\elegere cinstit[, de=i sentin\a o am ]n geant[, totu=i ]\i propun s[...
S[-i sechestreze mobila, s[ fixeze un termen de licita\ie —
toate numai de form[, ca s[ fie asigurat[ casa Bernstein c[ nu va pierde banii ce i se cuvin de drept. Pe urm[ la licita\ie se va prezenta numai el, avocatul, va cump[ra ]n numele firmei toat[
mobila pe pre\ul ce-i mai datoreaz[ Herdelea, f[r[ a ridica ]ns[
nimic din cas[, iar ]nv[\[torul va isc[li o poli\[ nou[ pentru toat[
suma ]mpreun[ cu cheltuielile de proces =i de licita\ie.
— Ei, =i ca s[ vezi ce inim[ am, iac[, stabilim ziua sechestrului pentru dup[ Pa=ti, joi, s[ faci =i dumneata s[rb[torile ]n tihn[.
Eu tot mai am joi =i alte afaceri ]n Armadia, a=a c[ te pot scuti de cheltuiala c[l[toriei mele... Termenul licita\iei ]l vom fixa atunci... A=a! Aide, d[ m`na! Ne-am ]n\eles, vas[zic[... A= mai z[bovi, dar dup[-pr`nz, la cinci, am o licita\ie ]n Bistri\a, de la care nu pot lipsi... Vas[zic[ joi dup[ Pa=ti, pe la nou[ diminea\a...
Din partea mea po\i fi lini=tit! M[car de-ar fi c[pc[unul de judec[tor om de ]n\eles ca mine... Ei, la revedere pe joi!... D`nsul 237
Liviu Rebreanu
e fiul dumitale? }mi pare foarte bine!... La revedere!...
Herdelea nici nu apucase s[ deschid[ gura. De altfel nici nu avea ce zice, c[ci era doar la discre\ia avocatului care, dac[
voia, ]l putea face de ru=ine tocmai ]n ajunul nun\ii Laurei, v`nz`ndu-i cu toba tot din cas[.
— Las[ c[-i bine a=a cum a zis ungurul, vorbi Titu v[z`nd descurajarea tat[lui s[u =i ]n\eleg`nd acuma zbucium[rile lui.
Se pare om cumsecade... Cum ]l cheam[, tat[?
— Cum, tu nu-l cuno=ti pe Lendvay? zise Herdelea, ad[ug`nd apoi cu o team[ aproape copil[reasc[: Sechestru, licita\ie... vai de capul meu! Ce-o s[ zic[ m[-ta? Ce-o s[ zic[
Laura?
— Adic[, cum, ce-o s[ zic[? strig[ t`n[rul ]nfl[c[rat. Dar nu le-ar fi ru=ine s[ mai zic[ ceva?... Pentru cine ai dumneata necazurile astea acuma, dac[ nu pentru ele?... Ori crezi c[-s a=a de proaste s[ nu priceap[ nici at`ta? M[ mir c[ te mai g`nde=ti la ele... Apoi parc[ cine =tie ce lucru mare-i un sechestru =i o licita\ie de form[! C[ doar \i-a spus, =i de zece ori, c[
sunt numai de form[...
Merg`nd spre cas[ cu Titu, ]nv[\[torul ]=i mai u=ur[ inima povestindu-i ce ]ntors[tur[ a luat pl`ngerea lui Ion =i c[ desigur chiar Ion l-a p`r`t c[ i-a f[cut-o.
