Toate prietenele ei erau ]n p[r, ]mpreun[ cu mamele invidioa-se, dar mai mi=cate p[reau Elvira Filipoiu =i Lenica Sp[taru, ele fiind =i domni=oare de onoare.
+ase preo\i, ]ntre ei =i Belciug pe care Herdelea ]l poftise
]nadins ca s[ nu mai observe =i armadienii ne]n\elegerile lor,
]n frunte cu protopopul b[tr`n, le binecuv`ntar[ leg[tura, iar corul studen\ilor c`nt[ parc[ mai mi=c[tor ca ]ntotdeauna. C`nd protopopul le puse ]ntrebarea solemn[, mirele r[spunse cu un glas falnic de r[sun[ biserica; mireasa ]ns[ rosti un „da“ at`t de mititel =i de timid, parc[ i-ar fi fost ru=ine s[ n-o aud[ lumea. }n clipa aceea doamna Herdelea nu se mai putu st[p`ni
=i izbucni ]ntr-un hohot de pl`ns, ceea ce ]nduio=[ pe to\i =i f[cu chiar pe Laura s[ l[crimeze pu\in, ca s[ se adevereasc[
vorba c[ nu s-a pomenit mireas[ care s[ nu pl`ng[ pu\intel.
Nunta fu serbat[ la ber[ria Rahova, ]n sala de la etaj pe care berarul o ]mpodobise feeric =i unde se adun[ toat[ dom-nimea din Armadia =i ]mprejurimi. Mireasa z[bovi pu\in p`n[
se schimb[ ]ntr-o elegant[ toalet[ de c[l[torie, culoare cafenie,
=i o p[l[rioar[ foarte dr[g[la=[, c[ci era hot[r`t ca, ]ndat[ dup[
cununie, tinerii c[s[tori\i s[ plece spre parohia lui George, dar cu un ]nconjur care s[ dureze cel pu\in o s[pt[m`n[, s[pt[m`na de miere... Aici primir[ felicit[rile zgomotoase ]n cursul c[rora Laura se ro=i p`n[-n v`rful nasului, deoarece domnii mai ]ndr[zne\i ]i doreau ]ndeosebi odrasle numeroase. La mas[ de-abia atinser[ m`nc[rile =i b[uturile. De altfel muzica faimosului Goghi din Bistri\a le sporea am`ndurora emo\ia.
Apoi George =opti ceva Laurei =i am`ndoi se ridicar[.
L[utarii intonar[ un mar= nup\ial care-i petrecu p`n[ jos ]n strad[ unde ]i a=tepta cea mai bun[ tr[sur[ din Armadia, s[-i 246
Ion
duc[ la Bistri\a, iar de-acolo s[-=i continue c[l[toria cu trenul.
Doamna Herdelea ]mbr[\i=[ lung pe Laura, ]nmuindu-se reciproc ]n lacrimi. Fiindc[ Ghighi pl`nsese c`te pu\in toat[ ziua, acum izbuti s-o s[rute f[r[ bocete, de=i tremura de durere.
Desp[r\irile \inur[ vreun sfert de ceas, urm`nd la r`nd Herdelea =i Titu, apoi familia Pintea de Laura, apoi familia Herdelea de George, apoi George de p[rin\ii =i fra\ii lui... +i tot timpul
\iganii c`ntau mar=ul nup\ial, pe c`nd sus, ]n ferestre, invita\ii priveau curio=i =i mi=ca\i, iar jos, ]n strad[, o mul\ime de lume c[sca gura =i asculta muzica.
}n sf`r=it mirii se suir[ ]n tr[sur[ =i vizitiul d[du bici cailor.
Batiste multe f`lfìr[ ]n v`nt, noi valuri de lacrimi se rev[rsar[.
— Drum bun!... S[ ne scrie\i!... De pretutindeni!...
Negre=it!... Adio!...
Tr[sura se dep[rt[ =i se mic=or[ repede. }ntr-]nsa o batist[
mic[ alb[ flutura neobosit[, ca o arip[ speriat[. Pe urm[ =oseaua ]nghi\i =i tr[sura =i batista... Rudele se ]ntoarser[ la musafiri... }ncepur[ toasturile, urmar[ glumele =i veselia p`n[
ce deodat[ muzica atac[ un vals lin, leg[nat, care ademeni tineretul... M`ndru =i ]nduio=at, Herdelea umbla mereu de ici-colo, ciocnind cu unii, z`mbind cu al\ii, c[ut`nd s[ vad[ pe to\i mul\umi\i. El era azi omul cel mai fericit de pe p[m`nt.
Ziua de mìne cine =tie ce-o mai aduce. Grijile =i necazurile sunt ve=nice, pe c`nd fericirea e at`t de nestatornic[...
}n vremea aceasta ]ns[ tr[sura cu tinerii c[s[tori\i alerga gr[bit[, trecu iute prin Jidovi\a =i se ]ndrept[ spre Pripas. Laura
=edea buim[cit[, cu ochii drept ]nainte, ne]ndr[znind s[ se uite la „b[rbatul“ ei. Inima i se topea ]ntr-o triste\e nel[murit[. Vedea cum r[m`n ]n urm[ r`pile, livezile, lanurile, p[durile, dealurile care au fost martorii tinere\ii ei, care i-au fost at`t de dragi =i pe care ]i p[r[se=te acuma poate pentru totdeauna. Tot hotarul se leg[na =i parc[-i zicea adio, mut =i totu=i ]n\eleg[tor...
George i se p[rea mai str[in ca oric`nd =i se mira cum pleac[
ea al[turi de un str[in ]ntr-o lume str[in[ =i necunoscut[, l[s`nd aici lumea care o iubea =i pe care o iubea. Prin minte ]i fulgera 247
Liviu Rebreanu
]ntrebarea ]nfrico=at[: „Cine-i str[inul acesta?“
}n Pripas opri tr[sura ]n fa\a casei p[rinte=ti. Cobor] =i f[cu c`\iva pa=i ]n ograd[, privind ]nsetat[ pere\ii albi cu ferestrele speriate =i coperi=ul c`rpit ici-colo cu =indril[ nou[, ca =i c`nd ar fi vrut s[ duc[ cu sine m[car cl[direa ]n lumina ochilor.
Cìnele casei se gudur[ la picioarele ei =i-i linse v`rful panto-filor, parc[ ar fi sim\it c[ pleac[ departe aceea care nu uita niciodat[ s[-i arunce de m`ncare. Laura ]l m`ngìe ca pe un prieten =i =opti cu genele umede:
— Adio, Hector, adio... Acuma plec...
Apoi tr[sura porni ]nainte. Peste c`teva clipe casa nu se mai vedea. }n por\i \[ranii cunoscu\i se uitau mira\i dup[
domni=oara care se duce cine =tie unde, scoteau p[l[ria =i ro-steau ur[ri pe care ea nu le auzea...
}n dealul de unde drumul coboar[ spre S[scu\a, Laura
]ntoarse capul s[ mai vad[ o dat[ satul ei ]mpr[=tiat ]ntre dealuri, ascuns sub o p`nz[ str[vezie de fum alb[strui. Apoi ]=i
]ndrept[ privirile numai ]nainte... +oseaua alb[, =erpuitoare, se zv`rcolea sub picioarele cailor.
Ochii Laurei erau plini de lacrimi =i sufletul ei at`t de