— Apoi da, acuma s[ te iert[m dup[ ce \i-ai b[tut joc de noi cum \i-a pl[cut! strig[ doamna Herdelea. C`t te-am ajutat 240
Ion
noi =i te-am ogoit, nu-i vrednic capul t[u. Iar drept mul\umire te-ai dus =i ne-ai v`ndut ca Iuda!
— Ce-a fost a trecut, vorbi fl[c[ul iar[=i mai cald. A trecut...
Toate au trecut... C`te-am p[\it =i-am p[timit eu, numai Dumnezeu le =tie... Am gre=it, v[d bine, dar...
— Gre=eala ta ]ns[ poate s[ m[ bage pe mine ]n temni\[ =i s[-mi pierd tot rodul muncii de treizeci de ani! ]l ]ntrerupse
]nv[\[torul care, mai moale ca to\i, se =i ]mbl`nzise pu\in.
— Ai s[ vezi dumneata cum oi ]ndrepta eu tot ce-am stricat... Nu-\i fie fric[, domnule ]nv[\[tor! Am s[ stau eu ]n temni\[ oric`t, un an, zece, dar dumitale n-are s[ \i se sminteasc[
nici un fir de p[r! Crede\i-m[ =i pe mine ast[ dat[!... C[ azi sunt =i eu fericit, domnule ]nv[\[tor! Amu am p[m`nt, am de toate... Amu numai s[n[tate s[-mi dea Domnul!
— S[-\i fie de bine! murmur[ iar Herdelea mai rece, amintindu-=i c[ ]nvoiala dintre Ion =i Vasile s-a f[cut ]n urma interven\iei lui Belciug.
Fl[c[ul ]ntoarse ochii pe r`nd spre fiecare din cas[ parc-ar fi cerut ajutor, dar to\i t[ceau ]ntuneca\i. Dup[ o pauz[ ]ncurcat[, tot el trebui s[ re]nceap[:
— Apoi uite de ce-am venit amu, domnule ]nv[\[tor =i doamn[!... Am venit s[ v[ spun c[ nu m[ mi=c de-aici p`n[
nu-mi f[g[dui\i s[ m[ cununa\i dumneavoastr[!
Toat[ familia protest[ ]ntr-un singur glas, de=i to\i fur[
mi=ca\i de rug[mintea tic[losului. Titu, care p`n[ atunci se f[cuse c[ cite=te spre a nu fi nevoit s[ vad[ pe tr[d[torul lor, acuma ridic[ pu\in nasul, se uit[ la d`nsul =i se mir[ c`t era de schimbat la fa\[. P[rea mai smead =i mai hot[r`t. Pielea i se lipea =i lucea pe umerii obrajilor, iar ]n ochi avea o lumin[ m`ndr[ de biruitor.
Herdelea se codi ]ndelung, c[ n[=itul ]nseamn[ cheltuial[ mare, c[ tocmai =i el are sarcini multe cu nunta domni=oarei, c[ de ce nu-l cunun[ popa... Dar Ion se jur[ c[
mai bine stric[ toat[ ]nvoiala, dec`t s[ se g`ndeasc[ la al\i na=i, ]l ]ncredin\[ c[ nu trebuie s[ cheltuiasc[ nici un ban =i 241
Liviu Rebreanu
]n sf`r=it st[rui at`t de mult =i at`t de c[lduros ]nc`t ]nv[\[torul fu nevoit s[ primeasc[:
— Bine, Ioane, bine... S-o facem =i pe asta, c[ multe am mai f[cut noi pentru tine =i de pu\in[ recuno=tin\[ am avut parte... Dar poate de aci ]ncolo s[ fim mai noroco=i!
Ion, plec`nd, s[rut[ m`na, ]ntì domnului =-apoi doamnei, ceea ce ]ndemn[ pe d[sc[li\[ s[ zic[ mai potolit[:
— E mare tic[los, dar cel pu\in are inim[ bun[, s[racul!
6
Titu iar p[\ea ca odinioar[: umbla dup[ Roza =i n-o putea
]nt`lni. Doar c[ azi parc[ nu mai era at`t de ner[bd[tor ca atunci. Acuma avea o emo\ie stranie care-l f[cea s[ nu se pr[p[deasc[ cu firea pentru a o vedea.
Dorea chiar s-o nimereasc[, de s-ar putea, ]ntr-o clip[ c`nd s[ fie =i Lang acas[, sau oricine, numai s[ nu fie ]ndat[ singuri.
A doua zi dup[ vizita subinspectorului, Titu porni din nou spre Jidovi\a =i b[tu la u=a ]n fa\a c[reia ]i tremurase inima de fericire de at`tea ori. G[si pe Roza singur[, pl`ng`nd, ]ntr-un halat murdar de stamb[, cu p[rul v`lvoi. „Asta s[ fie femeia pe care am iubit-o cu at`ta patim[ acum abia dou[ luni?“ se g`ndi d`nsul, s[rut`ndu-i m`na foarte jenat.
St[tu ]ncurcat c`teva clipe, iar femeia pl`nse mai cu foc, parc[, rev[rs`ndu-=i durerea ]n fa\a lui, ar fi c[utat s[-i trezeasc[
mai mult[ comp[timire. Titu ]ns[ nu vedea dec`t o schimono-sire a gurii pe care a s[rutat-o, =i-=i zicea ]ntruna uluit: „+i ce frumoas[ mi se p[rea atunci!“
Apoi doamna Lang ]i spuse printre =iroaie de lacrimi c[ ea e cea mai nenorocit[ fiin\[ pe lume fiindc[, dup[ toate celelalte, acuma a r[mas =i pe drumuri. Subinspectorul Horvat a sosit ieri din senin =i, duc`ndu-se la =coal[, n-a g[sit acolo pe Lang care sfor[ia acas[, deoarece venise diminea\a de la un chef din Armadia. A trimis dup[ el =i l-a a=teptat aproape un ceas p`n[ ce l-a de=teptat ea =i l-a momit s[ se ]mbrace =i s[ plece 242
Ion
la datorie. Dar cum l-a v[zut, subinspectorul l-a =i mirosit c[-
i beat =i nici nu l-a mai l[sat s[ intre ]n clas[, ci l-a izgonit spun`ndu-i s[ se considere suspendat =i s[ se bucure dac[ nu va propune ministerului s[-l ]ndep[rteze pentru totdeauna din
]nv[\[m`nt.
— Ce-o s[ ne facem acuma! url[ Roza fr`ng`ndu-=i mìnile. Unde s[ ne ducem? +i bietul Lang... bietul Lang!
Dumneata =tii ce suflet nobil are =i c`t e de bun!... N-a zis nimic, nu s-a pl`ns nim[nui, dar eu v[d cum sufer[... O, Doamne, Doamne! Spune dumneata dac[ asta e dreptate!
}i zicea „dumneata“ =i Titu sim\ea c[ a=a se cuvenea =i parc[ se bucura c[ lucrurile au luat ]ntors[tura aceasta. }i spuse c`teva cuvinte banale de ]ncurajare =i vorbind se g`ndea: „A murit o femeie!... S-a stins o iubire ]n sufletul meu... Sau poate c[ nici n-a fost iubire? De-ar fi fost adev[rat[, moartea ei m-ar durea... Nu, nu, n-a fost iubire... Un foc de paie... N-am iubit-o =i nu m-a iubit, =i cu toate acestea ne-am str`ns ]n bra\e, ne-am jurat credin\[, ne-am min\it... Ridicol! Ridicol! Ridicol!“
}i venea chiar s[-i tr`nteasc[ =i ei cuv`ntul acesta, drept m`ngìere. Numai sosirea lui Lang i-a sc[pat din situa\ia care i se p[rea mai mult plicticoas[ dec`t trist[. Lang era beat =i z`mbea ca un filozof care a g[sit taina fericirii:
— Ai auzit ce mi-a f[cut m[garul?... Ha, ha, =i crede el c[
m-a turtit pe mine!... El, pe mine!... Ce idiot!... Bah, un ho\, o canalie, un mizerabil... gata! Nu-i pot face onoarea nici s[-l
