În aceeași epocă în care Sparta își edifica o asemenea cultură de tip militarist, la un statut la fel de proeminent a început să aspire și Atena. Spre deosebire de spartani, atenienii erau navigatori, nu atât de dragul colonizării altor teritorii, cât în scopuri comerciale.
Moneda lor s-a răspândit în tot bazinul Mării Mediterane. Din nou spre deosebire de spartani, atenienii dădeau dovadă de o inepuizabilă inventivitate în abordarea oricărei dificultăți, adaptându-se împrejurărilor cu o versatilitate, o creativitate și o viteză incredibile. Societatea ateniană se afla într-o continuă
schimbare. Pe măsură ce puterea ei sporea, preocupați unilateral de defensivă, spartanii au început să vadă în ea o amenințare.
În 431 î. Hr., războiul dintre Sparta și Atena nu a mai putut fi evitat. A durat douăzeci și șapte de ani și, după numeroase răsturnări de situație, mașina militară spartană a sfârșit prin a ieși învingătoare. Acum spartanii aveau un imperiu și nu îl mai puteau ține izolat de restul lumii. Dacă renunțau la ceea ce cuceriseră, atenienii învinși și-ar fi regrupat forțele și s-ar fi ridicat din nou la luptă, și tot acest război atât de lung s-ar fi dovedit inutil.
După încheierea păcii, moneda ateniană a invadat Sparta, unde oamenii fuseseră pregătiți exclusiv pentru militărie, nu și pentru activități economice sau de natură politică. Bogăția și stilul de viață
generat de ea i-au sedus și i-au copleșit. La conducerea și administrarea a ceea ce fuseseră teritoriile ateniene au fost puși guvernatori spartani. Departe de cetatea lor, ei au căzut pradă celei mai grave forme de corupție. Sparta cucerise Atena, dar fluiditatea societății ateniene măcina treptat temeliile de austeritate și disciplină ale celei spartane, slăbindu-i ordinea rigidă. În tot acest timp, Atena se adapta pierderii imperiului său de altădată, reușind totuși să prospere ca un centru cultural și economic.
Schimbările survenite au creat confuzie și au slăbit Sparta din ce în ce mai mult. La vreo treizeci de ani după victoria asupra Atenei, aceasta a pierdut o bătălie importantă împotriva Thebei.
Aproape de la o zi la alta, orașul-stat odinioară atât de puternic și de militarizat s-a prăbușit fără a-și mai recăpăta vreodată forța pierdută.
Comentariu
De-a lungul evoluției speciilor, carapacea protectoare, dar rigidă s-a dovedit întotdeauna aducătoare de dezastru. Cu toate că
există și unele excepții, cochiliile devin cel mai adesea o capcană
pentru vietatea adăpostită în ele – îi încetinesc deplasarea, o împiedică să pornească în căutarea hranei și o transformă într-o pradă ușoară pentru animalele cu o mobilitate și o viteză mai mari.
Speciile care populează apele și cele care zboară, mișcându-se mai iute și mai imprevizibil sunt mult mai puternice și se pot apăra infinit mai bine.
CÂINELE CU URECHILE RETEZATE
„Oare cu ce am greșit, ca să fiu mutilat astfel de propriul meustăpân?”, a exclamat gânditor Fălcuță, micul buldog. „Bine am mai ajuns,pentru un câine de rangul meu! Cum oare să mai scot capul printreprieteni? O, rege al animalelor sau mai degrabă tiran al lor, ție cine arîndrăzni să-ți facă așa ceva?” Nemulțumirea lui nu era lipsită de temei,căci în aceeași dimineață, în ciuda schelălăielilor lui asurzitoare, urechilelungi și pleoștite ale tânărului nostru prieten fuseseră tăiate. Fălcuță seașteptase să-și dea duhul – nici mai mult, nici mai puțin. Cu anii, însă, aobservat că prin această mutilare avusese mai degrabă de câștigat decât depierdut, căci, fiind el cam bătăuș din fire, adeseori, s-ar fi întors acasă
sluțit și rănit tocmai la ceea ce-i lipsea acum. Un câine pus pe gâlceava areîntotdeauna urechile sfâșiate.
Cu cât le lăsăm altora mai puțin loc unde să ne lovească, cu atât e maibine. Când nu ai de apărat decât un singur punct, se cuvine să-l ții laadăpost de accidente. Ia, deci, exemplu de la Conu’ Fălcuță, care, înarmatfiind cu o zgardă plină de țepușe și având urechi cam tot atât de mari caale unei păsări, dacă s-ar întâlni cu lupul, acela nici n-ar ști de unde să-lapuce.
Fabule, Jean de la Fontaine, 1621–1695
Confruntată cu o problemă grea – menținerea controlului asupra unor adversari superiori numeric – spartanii au reacționat asemenea unui animal care se apără de mediul neprielnic creându-şi o carapace și ascunzându-se sub ea. După modelul broaștei țestoase, au sacrificat mobilitatea de dragul siguranței. Au reușit să-și păstreze stabilitatea vreme de trei sute de ani. Dar cu ce preț? În afară de militărie, societatea lor nu a creat nimic, în condițiile când
nu există arta, care ar fi furnizat un mijloc de eliminare a tensiunii și o eliberare din permanenta anxietate generată de necesitatea prezervării situației date. În vreme ce vecinii lor străbăteau mările, învățând să se adapteze la o lume aflată în permanentă prefacere, ei s-au îngropat în cripta propriului lor sistem. Victoriile ar fi presupus noi teritorii de administrat, iar ei nu le doreau, și înfrângerile ar fi pus capăt funcționării militarismului, ceea ce iarăși nu puteau să
accepte. Singură staza le asigura supraviețuirea. Numai că nimic pe lume nu rămâne neclintit o veșnicie, iar carapacea sau orice alt sistem de protecție fix, într-o zi, va deveni cauza dezastrului.
În cazul Spartei, nu armata, ci moneda ateniană a repurtat victoria. Banii circulă peste tot. Curgerea lor nu poate fi controlată și îngrădită între limitele unor tipare; este haotică prin însăși natura ei. Astfel, privind lucrurile dintr-o perspectivă mai largă, banul a făcut din Atena cuceritoarea Spartei, infiltrându-se în sistemul rigid al acesteia și corodându-i armura protectoare. În bătălia dintre cele două tipuri de sisteme, Atena avea fluiditatea și creativitatea necesare adaptării sau asumării de forme noi, pe câtă vreme Sparta a devenit tot mai rigidă, până când a cedat brusc.
Așa se petrec lucrurile, fie că este vorba despre animale, fie că
avem de-a face cu sisteme sociale, culturi sau indivizi. Pentru a face față condițiilor aspre și pericolului, ființele de orice fel își iau măsuri de protecție – armură, organizare rigidă, ritualism dătător de alinare. Pe termen scurt, soluția aceasta dă rezultat, dar pe termen lung, se dovedește dezastruoasă. Îngreunați de rigorile unui sistem inflexibil, oamenii nu mai sunt capabili nici să acționeze rapid, nici să simtă necesitatea schimbării și să i se adapteze. Se târâie de colo-colo din ce în ce mai lent până când dispar așa cum au dispărut dinozaurii. Învață să te miști iute și să te adaptezi imediat –
altminteri vei fi devorat.
Această soartă o eviți cel mai bine devenind fluid, inform asemenea apei sau aerului: nu există niciun animal de pradă în stare să atace ceea ce nu poate vedea ori apuca.
RESPECTAREA LEGII
La sfârșitul celui de-al doilea război mondial, când japonezii, care în 1937 invadaseră China, au fost, în cele din urmă, alungați,
naționaliștii chinezi în frunte cu Chiang Kai-și au hotărât că venise vremea să-i anihileze pe comuniști, detestații lor rivali și să scape de ei odată pentru totdeauna.
În 1935, aproape că reușiseră: i-au silit să întreprindă „Marșul cel lung”, retragerea distrugătoare care le diminuase atât de drastic numărul. Deși își reveniseră întrucâtva în timpul războiului contra Japoniei, nu erau prea greu de învins după cum credeau naționaliștii. Comuniștii aveau sub controlul lor doar zone rurale, izolate, de mici dimensiuni – cu excepția unor părți din Manciuria pe care le ocupaseră după plecarea japonezilor – dispuneau numai de armament rudimentar, nu se pricepeau la militărie și nu știau să
lupte decât în munți. Chiang a decis să trimită în Manciuria trupele cele mai bine pregătite. Plănuia să cucerească orașele mari și, de la bazele create acolo, să atace regiunea industrială din nord și să-i alunge. După ce cădea Manciuria, comuniștii urmau, desigur, să fie învinși cu ușurință.
În 1945 și 1946, planul lui Chiang a funcționat perfect: naționaliștii nu au întâmpinat dificultăți în ocuparea celor mai importante orașe manciuriene. Părea un lucru uimitor, dar în fața acestei campanii de o atât de mare importanță strategia comuniștilor era de neînțeles. Când adversarii lor, naționaliștii, au început să înainteze în Manciuria, ei s-au dispersat și s-au refugiat în colțurile cele mai îndepărtate ale acestei provincii. Existau mici grupuri de luptători care hărțuiau armata, ba atrăgând-o în ambuscade, ba retrăgându-se pe neașteptate, însă aceste grupe nu se uneau și erau foarte dificil de atacat. De exemplu, ocupau un oraș
pentru ca, după câteva săptămâni, să-l abandoneze. Nu aveau nici avangardă, nici ariergarda. Se mișcau iute, ca mercurul, nerămânând niciodată mult timp în același loc, insesizabili și lipsiți de „formă”.
O soluție seducătoare și, în ultimă instanță, întotdeauna fatală a fostcrearea armurii protectoare. Un organism se poate apăra ascunzându-se,fugind cu repeziciune, contraatacând cu eficacitate, aliindu-se în vedereaatacului și apărării cu alți indivizi din specia sa și, de asemenea,acoperindu-se cu plăci cornoase și țepi. […] Experimentul armurii a datgreș aproape întotdeauna. Creaturile care l-au adoptat tindeau să devină
greoaie. Trebuiau să se miște relativ încet. Ca urmare, erau obligate să se
hrănească mai ales cu plante și astfel erau, în general, în dezavantaj față
de dușmanii lor care se hrăneau cu animale, refăcându-și repede energia:eșecurile repetate ale armurii protectoare arată că până și la acest nivelîntrucâtva primitiv de evoluție, spiritul triumfă asupra materiei. Acestaeste genul de triumf care își găsește ilustrarea supremă în Om.
Teoria științifică și religia, E. W. Barnes, 1933
Naționaliștii au atribuit această stare de lucruri, pe de o parte, lașității adversarilor lor în fața unei forțe superioare și, pe de altă
parte, incapacității lor strategice. Mao Tse-tung, conducătorul comuniștilor, era mai mult poet și filosof decât general, pe câtă
