caute cu orice preț victoria de dragul victoriei. Imperiul devenise prea întins ca să mai poată fi apărat și își făcuse numeroși dușmani care, în cele din urmă, s-au coalizat și au izbutit să îl zdrobească.
ETAPA CONTRAINTEROGATORIULUI
În toate contrainterogatoriile […], trebuie să repet înainte de oricefaptul că vă recomand să fiți mereu atenți la alegerea momentului în care ebine să vă opriți. Nimic nu este mai important decât să vă încheiațiinterogatoriul cu un triumf. Atât de numeroși juriști reușesc să surprindă
martorul contrazicându-se în mod flagrant, dar, nemulțumindu-se numaicu atât, continuă să pună întrebări și diluează interogatoriul până cândefectul pe care avantajul obținut anterior îl avusese asupra juraților sepierde cu desăvârșire.
Arta Contrainterogatoriului, Francis L. Wellman, 1913
Cyrus nu a ținut seama de lecția asiriană. A disprețuit avertismentele oracolelor și ale sfetnicilor săi și nu a șovăit să
ofenseze o regină, victoriile de până atunci i se suiseră la cap – nu mai auzea glasul rațiunii. În loc să-și consolideze deja atât de vastul său imperiu, a vrut să-i adauge alte cuceriri; în loc să accepte faptul că fiecare situație este diferită de cele precedente, a crezut că, atâta timp cât folosește metode cunoscute, adică forța brutală și viclenia, orice nou război nu se poate sfârși altfel decât cele anterioare.
Trebuie să înțelegi că în privința puterii, singurul tău ghid este rațiunea. A te lăsa influențat de un elan de moment sau de o succesiune de evenimente cu valoare emoțională înseamnă a comite o eroare ce se poate dovedi fatală. Ai obținut succesul, stai pe loc.
Fii prudent. După ce câștigi o victorie, analizează rolul circumstanțelor specifice, nu ceda tentației de a repeta aceleași manevre iar și iar, în speranța ajungerii la mereu același rezultat.
Istoria e plină de ruinele imperiilor altădată victorioase și de cadavrele conducătorilor care nu au învățat să se oprească la vreme și să-și consolideze avantajul dobândit.
RESPECTAREA LEGII
Nu există persoană care să se afle într-o situație mai delicată și
mai instabilă ca o metresă de rege. Aceste femei nu aveau putere reală și nici vreun drept pe care să conteze la vremuri de restriște.
Erau înconjurate de haite de curteni invidioși ce de-abia așteptau să le vadă căzute în dizgrație, iar în cele din urmă, cum singurul lor argument îl reprezenta frumusețea fizică, această
cădere era inevitabilă și dureroasă.
Regele Ludovic al XV-lea al Franței și-a luat amante „oficiale”
încă de la începutul domniei, norocul fiecăreia dintre ele neținând însă mai mult de câțiva ani. Apoi a apărut doamna de Pompadour, căreia, pe când era o fetiță de vreo nouă ani (numită Jeanne Poisson și născută într-o familie modestă), o prezicătoare i-a spus că într-o zi avea să ajungă favorita regelui. Prezicerea părea un vis absurd, pentru că metresele regale proveneau aproape întotdeauna din rândurile aristocrației. Jeanne nu înceta totuși să se creadă destinată
iubirii monarhului, iar visul s-a transformat în obsesie. Și-a cultivat calitățile potrivite unei favorite – a învățat muzica, dansul, declamația și călăria. Excela în toate aceste domenii. S-a măritat cu un bărbat aparținând micii nobilimi, care însă a introdus-o în cele mai ilustre saloane ale Parisului. Curând, toată lumea vorbea despre această tânără frumoasă, talentată, inteligentă și plină de farmec.
Jeanne Poisson a știut să devină prietena lui Voltaire, Montesquieu și a altor mari personalități intelectuale ale epocii, dar nu a uitat nicio clipă de scopul pe care și-l fixase în copilărie – acela de a cuceri inima regelui. Soțul ei avea un castel în pădurea unde obișnuia să vâneze Ludovic al XV-lea, iar ea a început să-și petreacă
tot mai mult timp acolo. Urmărea cu mare atenție toate mișcările regelui și s-a asigurat că acesta o va vedea „din întâmplare”, trecând în trăsura ei cea mai elegantă și purtând rochia cea mai frumoasă.
Într-adevăr, regele a remarcat-o și i-a dăruit vânatul abia doborât.
În 1744, a murit metresa „în funcție” a suveranului, ducesa de Châteauroux, iar Jeanne a trecut la atac. Se ducea oriunde știa că va apărea și Ludovic: la balurile mascate de la Versailles, la operă, în orice loc în care putea să-și etaleze farmecul și talentele la muzică, dans, călărie și cochetare. În septembrie 1745, această tânără de douăzeci și patru de ani, fiica unui modest slujbaș de bancă, a fost recunoscută oficial ca metresă a regelui: i s-a dat o cameră în palat, unde acesta putea s-o viziteze oricând, folosind o scară secretă și, pentru că nobilii de la curte erau supărați din pricina originii ei sociale, i s-a acordat rangul de marchiză. De atunci, Jeanne Poisson
a devenit doamna de Pompadour.
GENERALUL CARE ÎNTRECE MĂSURA
Găsim în cărți multe exemple de acest fel, căci generalul care, prinvitejia sa, a cucerit un stat în numele stăpânului său, iar pentru sineînsuși a dobândit o mare glorie și și-a încărcat soldații cu prăzi bogate, îșicâștigă în mod necesar, atât în rândurile trupelor sale, cât și ale celorvrăjmașe, ca și printre supușii principelui, un renume atât de înalt, încâtînsăși victoria repurtată de el devine respingătoare și dă naștere temeriloracestuia. Căci întrucât firea omenească este pe cât de ambițioasă pe atât debănuitoare și nu recunoaște limita norocului, nu este imposibil casuspiciunea ivită pe neașteptate în mintea principelui din cauza victorieigeneralului să fie agravată de unele vorbe arogante sau insolente aleacestuia, astfel că principele va ajunge în chip firesc să se gândească lanecesitatea de a se pune la adăpost de ambiția generalului.
Ca să facă acest lucru, soluțiile ce se impun de la sine sunt fie să
poruncească uciderea acestuia, fie să-l lipsească de renumele dobândit înrândul armatei și al poporului, folosind orice mijloace pentru a dovedi că
victoria nu a fost obținută datorită priceperii și curajului său, cimulțumită norocului și lașității dușmanilor sau înțelepciunii celorlalțicomandanți aflați alături de el în luptă.
Niccolò Machiavelli, 1469–1527
Ludovic al XV-lea era un om pe care cel mai vag semn de plictiseală îl indispunea peste măsură. Doamna de Pompadour știa că nu îl putea ține sub vraja ei decât dacă reușea să-l distreze. În acest scop, a inaugurat seria spectacolelor teatrale de la Versailles, spectacole în care ea însăși juca rolurile principale; a organizat complicate partide de vânătoare, baluri mascate și orice alte amuzamente care să-i mențină regelui buna dispoziție și în afara iatacului ei. A devenit o patroană a artelor și autoritatea supremă în materie de bun gust și modă, dând tonul eleganței pentru întreaga Franță. Cu fiecare succes, numărul dușmanilor ei de la curte sporea și mai mult, însă doamna de Pompadour îi reducea la tăcere cu o armă nemaifolosită până atunci de vreo metresă a regelui: politețea desăvârșită. Pe toți snobii aceștia care nu îi puteau ierta originea modestă, îi fermeca cu grația ei. Și, culmea neobișnuitului, s-a împrietenit cu regina și a insistat ca Ludovic al XV-lea să-i acorde
mai multă atenție soției sale și să se poarte mai frumos cu ea. Ca o încununare a gloriei, acesta a făcut-o din marchiză, ducesă.
Influența ei a devenit tot mai puternică și în politică – într-adevăr, la un moment dat, a fost un fel de ministru de externe neoficial.
În 1751, pe când se afla în culmea puterii, doamna de Pompadour s-a văzut confruntată cu cea mai gravă criză din viața ei: epuizată fizic din pricina multiplelor responsabilități asumate, a constatat că îi era din ce în ce mai greu să se ridice la înălțimea exigențelor erotice ale suveranului. De obicei, într-o asemenea situație, favoritele simțeau că zilele fericite stau să apună și se luptau cu disperare să-și păstreze locul, în ciuda vestejirii frumuseții. Dar doamna de Pompadour avea strategia ei: l-a încurajat pe rege să-și organizeze un fel de bordel pe domeniile regale de la Versailles – așa-numitul Parc aux Cerfs. Acolo, suveranul aflat acum între două vârste putea să le întâlnească pe cele mai frumoase tinere din țară.
Doamna de Pompadour știa că farmecul și abilitatea sa politică
o făcuseră indispensabilă regelui. Ce teamă putea să-i inspire una sau alta dintre fetele de șaisprezece ani care nu dispuneau nici de puterea, nici de prestanța ei? Ce importanță avea faptul că își pierduse exclusivitatea alcovului regal atâta timp cât rămânea cea mai puternică femeie din Franța? Aceasta era poziția la care ținea și ca să şi-o apere, s-a împrietenit și mai strâns cu regina, ba chiar a început să o însoțească la liturghie. Deși dușmanii ei de la curte conspirau ca s-o înlăture, suveranul nu a îndepărtat-o – lângă ea se simțea liniștit. Doamna de Pompadour a hotărât să renunțe, treptat, la a se mai amesteca în politică abia după ce jucase un rol activ în dezastruosul Război de șapte ani.
Avusese dintotdeauna o sănătate fragilă și a murit la numai patruzeci și trei de ani, în 1764. Fapt fără precedent, „domnia” ei ca metresă oficială durase peste două decenii. „Am regretat-o toți”, scria ducele de Croy, „căci era amabilă și ajuta pe oricine îi cerea sprijinul.”
Comentariu
Conștientă de efemeritatea puterii lor, amantele regale se lăsau îndeobște cuprinse de un fel de frenezie odată ce cucereau inima
monarhului: încercau să adune averi cât mai mari, ca să se pună la adăpost după inevitabila cădere în dizgrație, iar pentru a-și păstra domnia cât mai mult timp posibil, se arătau necruțătoare cu dușmanii lor de la curte. Cu alte cuvinte, însăși situația lor părea să
le facă avide de bani și vindicative, ceea ce adeseori se dovedea o greșeală care se întorcea împotriva lor. Doamna de Pompadour a reușit acolo unde celelalte metrese de rege dăduseră greș pentru că
