fie nevoie să le soliciți.
În sfârșit, o mare importanță dramatică are și momentul când te oprești. Finalul rămâne întipărit în mintea tuturor ca un semn de exclamare la capătul frazei. Cel mai bine este să alegi clipa de după
victorie – ți-ai isprăvit treaba și pleci. Continuă-ți drumul gloriei și îi vei diminua efectul, ba s-ar putea chiar să-ți închei cariera cu o înfrângere. După cum spun juriștii despre interogatoriul contradictoriu: „Termină întotdeauna cu o victorie”.
Imagine: Icar căzând din cer. Tatăl său, Dedalus meșterește din ceară aripi cu care cei doi să fugă în zbor din labirint și să scape de Minotaur. Cuprins de euforie după evadarea lor triumfătoare și de vraja plutirii în înălțimi, Icar se avântă din ce în ce mai sus, până
când Soarele îi topește aripile de ceară, iar el moare zdrobindu-se de pământ.
Ultimul cuvânt: Principii și statele ar trebui să se mulțumească
să câștige victoria, căci dacă țintesc mai departe, în general pierd.
Folosirea unui limbaj jignitor față de un dușman pornește din insolența victoriei sau a falsei speranțe de victorie, care îi induce în eroare pe oameni în faptele lor tot atât de ades pe cât în vorbele lor; căci atunci când această falsă speranță pune stăpânire pe mintea lor, îi face să întreacă măsura și îi împinge să sacrifice un bine sigur pentru un mai bine nesigur. (Niccolò Machiavelli, 1469–1527) CONTRAARGUMENT
Conform preceptelor lui Machiavelli, pe un om ori îl distrugi definitiv, ori îl lași în pace. Dacă îl pedepsești numai pe jumătate sau îl lovești prea blând, îți vei face din el un dușman a cărui ură va deveni cu timpul din ce în ce mai puternică, și care se va răzbuna.
Prin urmare, dacă îți învingi adversarul, mergi până la capăt și cucerește victoria completă. Zdrobește-l definitiv. În clipa aceea de triumf, nu de la a-ți distruge dușmanul trebuie să te reții, ci de la a
trece la un atac inutil asupra altora. Fii nemilos cu cel înfrânt, dar nu îți mai ridica împotrivă noi dușmani și nu depăși măsura.
Există unii care devin mai precauți ca oricând tocmai după
victorie, în care văd doar o sursă de griji. Această prudență de după
victorie nu trebuie totuși să te facă să eziți și să-ți pierzi elanul, ci să
acționeze ca un fel de avertisment contra oricărui act necugetat. Pe de altă parte, importanța dată avântului este mult exagerată.
Succesele ți le creezi singur. Credința în rolul elanului îți va stimula emotivitatea și te va împiedica să-ți aplici strategia, îndemnându-te să repeți aceleași metode care au dat rezultat înainte. Lasă elanul în seama celor care nu sunt în stare să conteze pe altceva.
LEGEA 48
RĂMÂI FLUID ASEMENEA APEI
ARGUMENT
Definindu-ți personalitatea și dezvăluindu-ți planurile, deviivulnerabil. În loc să-ți precizezi poziția, fii flexibil și insesizabil. Acceptă
faptul că nimic pe lume nu rămâne bătut în cuie și nicio lege nu esteimuabilă. Cea mai bună modalitate de a te apăra este să fii fluid și lipsit deformă asemenea apei. Nu paria niciodată pe stabilitatea sau pedurabilitatea situației prezente. Totul este supus schimbării.
ÎNCĂLCAREA LEGII
Prin secolul al VIII-lea î. Hr., orașele-state grecești cunoscuseră
o asemenea dezvoltare, extindere și prosperitate încât nu mai dispuneau de spațiul necesar numărului mereu în creștere al populației. S-au îndreptat pe mare spre Asia Mică, Sicilia, peninsula italică și nordul Africii, unde au întemeiat colonii. Sparta, însă, era prizoniera așezării ei geografice: orașul era înconjurat de munți.
Neavând deschidere la Marea Mediterană, spartanii nu fuseseră
niciodată navigatori. Ca urmare, au atacat cetățile vecine și, de-a lungul unei serii de războaie violente, care au durat mai bine de o sută de ani, au reușit să cucerească un teritoriu suficient de întins ca să le asigure supraviețuirea. Rezolvarea problemei spațiului vital a generat însă o alta încă și mai gravă: cea a păstrării cuceririlor și a menținerii ordinii înăuntrul acestora. Populațiile supuse beneficiau de o superioritate numerică de zece la unu. În mod cert, răzbunarea lor avea să fie teribilă.
Sparta a ales soluția de a crea o societate dedicată artelor războiului. Cetățenii ei aveau să fie mai bine antrenați, mai robuști și mai feroce decât vecinii lor. Era singura cale de a-și asigura stabilitatea și supraviețuirea.
Când împlineau șapte ani, băieții erau luați din grija mamelor și educația lor era continuată în tabere militare, unde trebuiau să
învețe să lupte și să se supună celei mai stricte discipline. Dormeau pe paturi de împletitură tare de stuf și nu li se dădea decât o singură
haină pe care o purtau în tot cursul anului, fie vară, fie iarnă. Nu studiau artele frumoase – spartanii au interzis muzica și numai sclavii puteau practica meșteșugurile necesare vieții comunității.
Singurele cunoștințe pe care trebuiau să și le însușească erau cele privitoare la război. Copiii considerați insuficient de robuști erau lăsați să moară într-o peșteră din munți. Era interzis comerțul și nu exista un sistem monetar – acumularea bogățiilor, credeau ei, dădea naștere egoismului și discordiei, care ar fi slăbit disciplina soldaților.
Singurul fel în care un om liber avea voie să-și câștige existența era să practice agricultura. Terenul agricol se afla, în cea mai mare parte, în proprietatea statului, iar munca o făceau sclavii, numiți aici, „iloți”.
În artele marțiale, este important ca strategia să nu poată fi descifrată,forma să fie ascunsă și mișcările neașteptate, astfel ca, pentru dușman,pregătirea contraatacului să nu fie cu putință. Ceea ce îi îngăduie unuigeneral bun să cucerească victorii fără să sufere înfrângeri este faptul de aavea o înțelepciune insondabilă și un mod de acțiune care să nu lase urme.
Invulnerabil este numai informalul.
Înțelepții se ascund în adâncul insondabilului, astfel ca sentimentelelor să nu poată fi descifrate; ei acționează insesizabil, astfel ca hotarele
[formei] lor să nu poată fi încălcate.
Cartea Maiștrilor Huainan, China, secolul al II-lea î. Hr.
Unilateralitatea aceasta le-a permis spartanilor să-și alcătuiască
cea mai puternică infanterie din lume. Soldații mărșăluiau într-o ordine perfectă și luptau cu o vitejie fără seamăn. „Falangele” lor învingeau armate de zece ori mai numeroase, așa cum s-a întâmplat la Thermopile în lupta cu perșii. O coloană spartană în marș inspira groază soldaților inamicului, atât părea de puternică. Și totuși, deși se dovedeau războinici inegalabili, spartanii nu nutreau niciun gând de creare a unui imperiu. Nu doreau decât să-și păstreze cuceririle apărându-le de cotropitori. Acest sistem care a dat rezultate atât de bune în menținerea situației date a rămas neschimbat zeci și zeci de
ani.
