vreme Chiang studiase la academiile militare occidentale și se considera un discipol, între alții, al marelui teoretician al strategiei și tacticii, germanul Carl von Clausewi .
Cu toate acestea, din atacurile lui Mao, până la urmă ceva tot s-a conturat. După ce naționaliștii au ocupat orașele, lăsându-le comuniștilor regiunile considerate „neexploatabile” ale Manciuriei, aceștia au început să utilizeze spațiul deschis ca să încercuiască
centrele mari cucerite de dușmanii lor. Dacă Chiang trimitea armata dintr-un oraș să întărească garnizoana dintr-altul, comuniștii o încercuiau. Trupele lui Chiang au fost astfel divizate în unități din ce în ce mai mici, izolate între ele, cu liniile de aprovizionare și comunicație tăiate. Încă mai dispuneau de superioritate în privința armamentului, dar dacă erau reduși la imobilitate, cum să se mai servească de el?
Soldații naționaliști au fost cuprinși de panică. Comandanții lor, aflați în siguranță, departe de ciocnirile directe, își puteau permite să facă haz pe seama lui Mao, dar celor care se luptau în munți cu comuniștii ajunseseră să le fie groază de acest inamic invizibil.
Stăteau în orașele ocupate și îi vedeau deplasându-se cu rapiditate, fluizi ca apa, atacându-i din toate părțile. Li se părea că înfruntă
milioane de dușmani. Comuniștii le încercuiseră și spiritul, bombardându-i cu o propagandă menită să le distrugă moralul și să-i incite la dezertare.
Capitularea naționaliștilor a început cu cedarea psihică, încercuite și izolate, orașele ocupate de ei s-au predat unul după
altul, în ritm rapid, chiar înainte de a fi atacate direct. În noiembrie 1948, naționaliștii au părăsit Manciuria – lovitură umilitoare care s-a dovedit decisivă. În cursul anului următor, comuniștii au ajuns să
ș
j
stăpânească întreaga Chină.
Comentariu
Cele două jocuri care se aseamănă cel mai bine cu strategia războiului sunt șahul și go-ul. La șah câmpul de luptă este mic. În comparație cu go-ul, atacul pare rapid și se îndreaptă inexorabil spre bătălia hotărâtoare. Rareori merită să te retragi sau să-ți sacrifici piesele, care trebuie plasate în poziții cheie. La go, lucrurile sunt mult mai vagi. Se joacă pe o grilă cu 361 de puncte nodale –
adică de aproape șase ori mai multe poziții decât în șah. Pietrele negre și albe (o culoare pentru fiecare „tabără”) sunt așezate în aceste puncte de intersecție, câte una la fiecare mutare, oriunde vrei. După ce le-ai plasat toate (52 la număr pentru fiecare dintre cei doi jucători), obiectivul jocului este să izolezi pietrele adversarului încercuindu-le.
IEPURELE ȘI COPACUL
Înțeleptul nici nu caută să urmeze căile celor vechi, nici nu stabileștecriterii fixe și eterne, ci cercetează lucrurile din vremea sa și apoi sepregătește să le facă față.
În Sung, un om ara un câmp pe care se afla un trunchi de copac. Uniepure a venit în goană, s-a izbit de trunchi, și-a frânt gâtul și a murit.
Văzând ce se întâmplase, omul a lăsat plugul deoparte și a început să seuite la copac, sperând să se mai aleagă cu încă un iepure. Nu a mai prinsniciodată altul și a ajuns de râsul tuturor celor din Sung.
Dacă, să zicem, cineva ar vrea să conducă poporul din vremea noastră
prin metodele regilor din vechime, ar face exact același lucru ca omul carestătea să se uite la copac.
Han-Fei-Tzu, filosof chinez din secolul al III-lea î. Hr.
O partidă de go – joc numit în China wei-chi – poate cuprinde până la trei sute de mutări. Strategia este mai subtilă și mai fluidă
decât în șah și se desfășoară lent. Cu cât este mai complex
„dispozitivul” în care ți-ai așezat inițial pietrele, cu atât mai dificil îi este adversarului tău să-ți deslușească strategia. Nu merită să lupți pentru dominarea unei anumite zone a grilei. Trebuie să gândești în perspectivă amplă și să fii pregătit pentru sacrificarea unei zone în
vederea obținerii controlului asupra grilei întregi. Nu obținerea unor poziții fixe ai de urmărit, ci mobilitatea. Fiind mobil, îți poți izola adversarul în mai multe zone mici, care sunt lesne de încercuit. Scopul nu este să elimini piesele sale, ca la șah, ci să i le paralizezi până la colapsul total. Șahul este liniar, pozițional și agresiv, go-ul este nonliniar și fluid. Agresiunea este aici indirectă
până către sfârșitul partidei, când învingătorul poate grăbi ritmul încercuirii pietrelor adversarului.
De câteva secole încoace, strategii chinezi sunt influențați de go.
Principiile acestui joc au fost adesea aplicate și în războaie, între alții, de către Mao Tse-tung, un împătimit jucător de wei-chi, care și-a perfecționat astfel propria sa strategie. Un concept cheie în wei-chi îl reprezintă, de exemplu, utilizarea avantajoasă a dimensiunilor
„câmpului de luptă”, în ideea de a te extinde în toate direcțiile, astfel încât adversarul să nu îți poată descifra planul prin deducții liniare.
Mao scria cândva: Fiecare chinez ar trebui să se arunce în acest război de zigzag împotriva naționaliștilor. Plasează-ți oamenii într-o asemenea formație neregulată ca de go și adversarul tău se va pierde în labirintul speculațiilor asupra obiectivului tău. Ori va irosi timp încercând să te urmărească, ori, asemenea lui Chiang Kai-și, te va lua drept un strateg incompetent și incapabil să se apere, iar dacă se va concentra asupra unui singur punct, așa cum recomandă strategii occidentali, se va expune, ca un naiv, încercuirii. În războiul de tip wei-chi, încercuiești creierul inamicului prin intermediul jocurilor minții, al propagandei și tacticilor destabilizatoare, care creează
confuzie și atacă moralul. Aceasta a fost strategia comuniștilor chinezi – aparența informă, fluidă, care le-a dezorientat și le-a înspăimântat dușmanii.
Dacă șahul este liniar și direct, străvechiul go se apropie mai mult de tipul de strategie ce se dovedește eficace și simptomatică
într-o lume în care bătăliile sunt indirecte și au loc pe spații vaste, între care conexiunea este laxă. Aceste strategii sunt abstracte și multidimensionale; aparțin unui plan situat dincolo de timp și de spațiu – se află în mintea strategului. În acest gen de război fluid, mișcarea are întâietate asupra poziției. Viteza și mobilitatea ta vor face imposibilă anticiparea manevrelor pe care le plănuiești.
Incapabil să te înțeleagă, adversarul nu își poate construi nici el strategia cu care să te distrugă. În loc să se fixeze asupra unor
g
g
p
anumite puncte, această formă indirectă de luptă devine difuză, astfel încât ai ocazia să folosești în avantajul tău structura vastă și discontinuă a lumii reale. Fii ca aburul. Nu-i oferi dușmanului nimic solid de atacat. Privește-l cum își irosește forțele urmărindu-te și străduindu-se să țină pasul cu evanescența ta. Numai lipsa ta de formă îți permite să-ți iei adversarii prin surprindere – când ajung să-și dea seama unde te afli și ce ai de gând, este deja prea târziu.
Generalul Rommel îl depășea pe [generalul] Pa on în privințacreativității intelectuale. […] Rommel evita formalismul militar. Nu îșifăcea planuri fixe decât pentru ciocnirea inițială. Mai departe, își adaptatactica la situațiile specifice, pe măsură ce acestea apăreau. Era un om aldeciziilor fulgerătoare, apt să țină pasul, fizic, cu ideația sa rapidă. Aflat înmijlocul unei neprimitoare mări de nisip, a acționat ca într-un spațiu totalliber. După ce a străpuns liniile britanice, Rommel și-a deschis câmp deacțiune în întreaga parte de nord a Africii. Relativ neatins deconstrângerile impuse rigid de autoritățile de la Berlin, nesfiindu-se să
treacă uneori și peste ordinele lui Hitler, Rommel a executat, una după
