Războiul
angajamentului nemijlocit a devenit mult prea periculos și prea costisitor. Indirectitatea și insesizabilul dau rezultate infinit mai bune la un cost substanțial mai redus. Investiția esențială este, de fapt, de natură mentală – efortul de gândire necesar distribuirii forțelor de care dispui într-un dispozitiv complex, neregulat și, totodată, subminării psihologice a adversarilor. Nimic nu îi va înfuria și nu îi va deruta mai mult decât absența formei. În lumea de astăzi, în care la ordinea zilei sunt tocmai războaiele care nu implică
angajarea luptei directe, absența formei este crucială.
Prima cerință psihologică a informalității îți impune să te obișnuiești să nu mai iei nimic cu titlu personal. Nu arăta niciodată
defensiv sau susceptibil. Dacă reacționezi prin defensivitate sau susceptibilitate, îți dezvălui emoțiile, adică o formă clară. Dușmanii
își vor da seama că au atins un punct vulnerabil, că ți-au descoperit
„călcâiul lui Ahile” și își vor repeta loviturile. Prin urmare, antrenează-te să nu te lași ofensat de nimic. Nu permite niciodată
nimănui să te surprindă nepregătit. Fii ca o minge care alunecă din mâinile cui vrea s-o prindă. Nimeni să nu știe vreodată ce te rănește și unde îți este punctul slab. Fața ta să devină o mască a impasibilității, căreia nicio emoție să nu-i confere „formă” și îți vei înfuria și dezorienta dușmanii, ca și intriganții din cercul celor apropiați.
De această tehnică a uzat, între alții, și baronul James Rothschild. În calitatea sa de evreu german aflat la Paris, într-o societate vădit reticentă față de orice element străin, Rothschild nu a dat nicicând vreun semn că ar interpreta ceva în termenii unei ofense personale sau că ar exista vreun lucru în stare să-l facă să
sufere. S-a adaptat la climatul politic, oricare era acesta – monarhia ultraprotocolară și formalistă a lui Ludovic al XVIII-lea, din epoca Restaurației, domnia „burgheză” a lui Ludovic-Filip, revoluția democratică din 1848, domnia carieristului Ludovic-Napoleon, care s-a încoronat împărat în 1852. Rothschild s-a împăcat bine cu toți, sub fiecare regim – s-a lăsat absorbit în context. Își putea permite să
pară ipocrit ori oportunist, pentru că și așa era apreciat datorită
averii sale și nu a simpatiilor politice afișate. Puterea lui o constituia banul. În timpul în care Rothschild se adapta și prospera fără să-și asume vreun „contur” exterior, celelalte mari familii, care la începutul secolului fuseseră foarte bogate, erau acum ruinate din cauza unor complexe schimbări de situație și a unor întorsături neașteptate ale evenimentelor. Toate aceste familii strâns atașate de trecut și-au dezvăluit „forma”.
De-a lungul istoriei, stilul de guvernare inform a caracterizat cel mai adesea pe suveranele care domneau singure. Regina se află într-o situație cu totul diferită de cea a unui rege. Curtenii tind să se îndoiască de capacitatea ei de a-i conduce, ca și de tăria ei de caracter. Dacă ia partea uneia dintre taberele angajate în confruntare ideologică, i se reproșează lipsa de imparțialitate și comportarea emoțională. Dacă însă își cenzurează emoția și își asumă un rol autoritar și un stil masculin, dă naștere la alte critici.
Atunci, fie din inspirație, fie din experiență, reginele ajung să
adopte un stil de guvernare flexibil care, în ultimă instanță, se dovedește mai puternic decât stilul direct, agresiv, de tip masculin.
Două exemple de conducători-femei care au practicat guvernarea „fără formă”: regina Elisabeta I a Angliei și împărăteasa Ecaterina cea Mare a Rusiei. Elisabeta a știut să mențină o înțeleaptă
linie de mijloc în epoca unor confruntări violente între catolici și protestanți. A evitat alianțele care ar fi legat-o definitiv de o anumită tabără și care, în timp, ar fi riscat să dăuneze intereselor țării. A reușit să păstreze pacea până în clipa în care armata și flota au fost suficient de puternice ca să înfrunte dușmanul. Domnia Elisabetei se numără printre cele mai glorioase din istorie datorită
incredibilei capacități a acestei suverane de a se adapta cu flexibilitate împrejurărilor.
Ecaterina cea Mare și-a creat și ea un stil de guvernare bazat pe improvizație. După ce și-a detronat soțul, țarul Petru al II-lea și, în 1762, a preluat controlul asupra întregii Rusii, nimeni nu ar fi crezut că se va menține la putere. Nu avea niciun fel de prejudecăți și nici vreo concepție filosofică ori politică de care să țină seama. Deși străină (era de origine germană), înțelegea bine felul de a fi al rușilor și schimbările stării lor de spirit de-a lungul anilor. „[Un suveran] trebuie să guverneze în așa fel încât poporul său să creadă
că el însuși vrea să facă ceea ce îi poruncește [suveranul] să facă”, spunea țarina și, ca să reușească acest lucru, a trebuit să fie mereu cu un pas înaintea dorințelor și așteptărilor lor, adaptându-se totodată
la rezistența pe care o opuneau reformelor. Nu a căutat niciodată să
forțeze aplicarea acestora și totuși a transformat Rusia într-o perioadă de timp uimitor de scurtă.
Acest stil „feminin”, inform de guvernare s-a conturat, poate, ca o modalitate de a supraviețui și progresa în ciuda împrejurărilor dificile, dar a exercitat o atracție intensă asupra celor guvernați.
Datorită fluidității lui, oamenilor li se părea ușor să se supună
tocmai pentru că nu se simțeau constrânși s-o facă și nu li se impunea ideologia vreunui conducător. În plus, această laxitate lasă
loc opțiunilor, pe câtă vreme aderarea la o doctrină le elimină. În absența unui angajament net față de o tabără, conducătorul poate manevra pe un dușman împotriva celuilalt. Liderii rigizi par într-adevăr puternici, dar, cu timpul, inflexibilitatea epuizează nervii, iar cei guvernați sfârșesc prin a găsi un mijloc de a-i înlătura. Liderii flexibili „fără formă” își atrag numeroase critici, dar se mențin la putere, iar oamenii se identifică până la urmă cu ei, întrucât creează
impresia că le seamănă: schimbători ca vântul, dependenți de cursul
evenimentelor.
În ciuda meandrelor și întârzierilor, stilul de guvernare permeabil are, în final, câștig de cauză, după cum Atena a învins Sparta, prin cultura și intensitatea activității ei comerciale. Atunci când te afli în conflict cu cineva mai puternic și mai rigid, permite-i să obțină o victorie temporară. Dă impresia că te înclini în fața superiorității sale. Apoi, fiind „fără formă”, deci flexibil, insinuează-te în inima sa. Astfel îl vei prinde nepregătit, cu atât mai mult cu cât persoanele rigide sunt întotdeauna gata să lovească zdravăn, dar rămân fără apărare în fața subtilității și a infiltrării răbdătoare.
Succesul ți-l asiguri jucând rolul cameleonului – ia culoarea mediului înconjurător și îți vei distruge dușmanul din interiorul propriei lui tabere.
Vreme de secole, japonezii obișnuiau să-i primească pe străini cu bunăvoință și păreau receptivi la influența culturii altor țări. João Rodriguez, un preot portughez care a sosit în Japonia în 1577 și a locuit acolo mulți ani, scria: „Sunt uluit cât de nerăbdători sunt să
încerce și să accepte tot ce vine din Portugalia.” Îi vedea umblând pe stradă în haine portugheze, cu rozarii în jurul gâtului și cruciulițe purtate la brâu. Poate că se crea impresia unei culturi slabe, permeabile, însă adaptabilitatea Japoniei a protejat-o de pericolul înrobirii culturale impuse printr-o invazie armată. Le-a dat portughezilor și celorlalți occidentali iluzia cedării în fața unei civilizații superioare, când, de fapt, aceste influențe nu erau decât o simplă modă pe cât de repede adoptată, pe atât de ușor căzută în desuetudine. Sub această suprafață, cultura niponă supraviețuia, cristalizându-se cu și mai mare forță. Dacă japonezii s-ar fi arătat rigizi față de influențele exterioare și ar fi încercat să le respingă, s-ar fi expus acelorași suferințe pe care Occidentul le-a impus Chinei.
Iată puterea absenței formei – agresorul nu are împotriva a ce să
reacționeze și nici în ce să lovească.
În cursul evoluției, dimensiunile exagerate au constituit adesea premisa dispariției speciei respective. Ceea ce este masiv și greoi, cu o mobilitate redusă, necesită o mare cantitate de hrană. Persoanele nu tocmai inteligente sunt înclinate să creadă că forța ar fi direct proporțională cu masivitatea.
Crezând că va avea de dus o campanie ușoară, în 483 î. Hr., regele Xerxes al Persiei a invadat Grecia. La urma urmei, dispunea de cea mai numeroasă armată de invazie ce se văzuse vreodată –
Herodot estima că ea depășea cifra de cinci milioane de soldați.
Perșii plănuiau să construiască un pod peste strâmtoare și să
năvălească pe uscat în timp ce la fel de impresionanta lor flotă
trebuia să blocheze corăbiile grecești în porturi, împiedicându-le să-și găsească salvarea în larg. Aparent, planul era fără fisură și totuși, pe când Xerxes pregătea invazia, consilierul său Artabanus l-a avertizat în privința unor nenorociri pe care le presimțea: „Ai împotriva ta cele două mari puteri ale lumii”, i-a spus el. Xerxes a izbucnit în râs – ce „puteri” s-ar fi putut măsura cu gigantica sa armată? „Îți voi spune eu”, a răspuns Artabanus, „care sunt aceste cele mai mari puteri din lume: pământul și marea”. Nu existau porturi suficient de vaste ca să adăpostească flota persană. Pe de altă
