— Stăm în blocuri. Aşteptăm, de trei zile, ordine. N-am primit nici o armă. Garda are ciomege.
Brusc, devin suspect.
— Te cunoaşte cineva aici?
— Da. Domnul maior de tancuri Ţenea.
Maiorul se întoarce către plutonier.
— Anunţă-l pe Ţenea să vină să-l recunoască.
După cinci minute văd statura înaltă a fostului meu comandant de batalion apărînd pe uşă.
— Îl cunoşti, Ţenea?
Maiorul mă priveşte cu ochii holbaţi, cu figura pe care i-o ştiu prea bine.
— Nu-l cunosc, domnule, e un terorist!
Mîna celuilalt maior lunecă încet către tocul pistolului şi Ţenea izbucneşte în rîs.
— Ce faci, drace, ţi-ai adus aminte că eşti tanchist? Lasă-l dom’le, nu te speria, îl ştiu, a fost comandant de pluton la mine, la Pantelimon...
— Ia-l şi bagă-l în dispozitiv! Auzi, mă, noi murim aici sub gloanţe şi generalul Bogdan ţine în Vitan mii de militari!
— Hm...
Plec cu maiorul Ţenea. Pe drum îmi spune că Divizia a fost atacată şi s-au dus lupte întreaga noapte. Doi militari sînt morţi şi alţi patru răniţi. Primesc cască, pistol mitralieră, muniţie şi un pluton pe care-l desfăşor chiar în faţa intrării principale.
Simt cum, încetul cu încetul, vechile deprinderi îmi revin. Adun comandanţii de grupă şi-i întreb ce s-a întîmplat.
Dau ordin soldaţilor să adîncească locaşurile de tragere. Un ofiţer vine spre mine şi am surpriza să-mi întîlnesc un vechi coleg de şcoală, pe locotenentul-major Manolea Alidor.
O goarnă sună ascuţit de undeva şi se aud strigăte:
— La posturi! Alarmă!
Dau comenzile necesare şi militarii aleargă la posturi. Un foc năpraznic începe să măture tufele înapoia cărora sîntem adăpostiţi. Umbre ciudate aleargă de-a lungul gardului de beton care separă unitatea de strada Olteniţei. Un glonte se înfige în pămînt chiar lîngă mine. Altul îmi atinge casca. Se dezlănţuie focul nostru de ripostă. Arma zvîcneşte în umărul meu căutînd „umbrele” care dispar.
— Încetarea!
Goarna sună încetarea, observatorii instalaţi pe clădire anunţă că asediatorii s-au retras. Într-o gură de canal.
Deodată mă simt bătut pe umăr.
— Vă cheamă domnul colonel Dumitriu! îmi spune un soldat.
— Dumitriu?
— Da... Secretarul de partid...
Mă ridic. Secretarul de partid al Diviziei, cu cască pe cap, cu pistol la şold, mă priveşte cu aceeaşi cunoscută atitudine rece. Nu-mi întinde mîna.
— Pora, cu ce ocazie pe la noi?
— ...
— Vezi, mă, băiatule, că tu eşti în economie! Ai anunţat pe cineva că pleci?
— N-au vrut să-mi dea drumul, domnule colonel!
— Şi cum ai venit fără aprobare? Măi, tovarăşe, tu ştii ce înseamnă dezertarea? Acolo tu eşti inclus într-un plan.
— Ştiu, tovarăşe colonel.
— Şi cum o să explici lipsa ta de la unitate?
Se îndepărtează cu acelaşi mers legănat, misterios. Între timp vine maiorul Ţenea:
— Gata! Am vorbit să te înscrie pe ordinul de zi şi să te bage la drepturi. Legitimaţia ta e acolo... Dar... ce ai?
— Nu pot să mai rămîn! Colonelul Dumitriu mi-a atras atenţia că voi fi judecat pentru... dezertare! Eu am venit aşa... fără aprobare...
— N-ai aprobarea comandantului?
— Nu. Ce să fac?
— Ştiu şi eu?... Mai bine du-te înapoi! Ăştia sînt în stare de orice...
