— Tovarăşe colonel, n-am haine civile...
— Haine civile? Păi tu eşti ofiţer, domnule! Cum să te îmbraci civil? Mişcă în şantier!
— Tovarăşe colonel... e mai uşor cu telefonul...
O palmă puternică mă izbeşte peste faţă:
— Mişcă în şantier sau te împuşc!
— Am înţeles!
Iese după mine, urlînd din pragul uşii:
— În şantier! Pe jos! Fără metrou! Executarea!
Holul e plin: Şoşu, Desagă, Bureţa, cadre cu diferite funcţii şi grade, soldaţi.
Ies pe poartă. O iau de-a lungul cheiului Dîmboviţei. Trec de Abator, de fabrica de încălţăminte, de podul Mărăşeşti, tai Piaţa Unirii. Casa Republicii are un aspect sinistru: de-a lungul gardului care o înconjoară, sute de soldaţi, unul lîngă altul, cu armele, la umăr. Departe, se aud focuri de armă şi scandări nedesluşite.
Intru pe poarta şantierului. Nu lucrează nimeni. Îmi iese în întîmpinare căpitanul Chiriţoiu:
— Pora, ce e cu tine, mă? întreabă el îngrijorat.
— M-a trimis comandantul să-l întreb pe general dacă se lucrează pe şantier...
— Ce să se lucreze, mă, tu nu auzi ce e în oraş? Mă, şi te-a trimis aşa, în uniformă?
— Da!
— Fugi repede înapoi la cazarmă, că te omoară lumea dacă te vede aşa! Băi, nenorocit om Mihail ăsta, dom’le! Cum te-a trimis, dom’le, aşa în oraş? Asta c crimă curată! Fugi, nu mai sta! Auzi! Dacă se lucrează!...
— Am plecat, să trăiţi...!
— Fugi!! Ocoleşte bulevardele! Vezi, că se trage!... Nu dezbrăca mantaua, prostule, că atragi atenţia! Şi nu fugi! Foloseşte-te de drumuri ocolite! Ocoleşte oamenii!
Un foc de armă răsună deodată foarte aproape. Salut şi fac stînga-mprejur.
În Piaţa Unirii sînt văzut:
— Huo! Huooo! Huo, armata! Omorîţi-l ca pe un cîine! După el!...
Sînt obişnuit cu asemenea „chestii”, nu mă impresionează.
Un bolovan îmi zboară pe la ureche. O sticlă se face ţăndări la picioarele mele. O iau la fugă de-a lungul Dîmboviţei. La intersecţia cu Mihai Bravu, un ARO opreşte brusc lîngă mine. Doi ofiţeri de securitate coboară din el. Unul din ei scoate pistolul din toc:
— Stai! Mîinile sus! Unde fugi? Cine eşti? Actele!
Sînt percheziţionat în grabă.
— Cine ţi-e comandant?
— Locotenent-colonelul Mihail.
— Cum arată?
Îl descriu cum mă pricep mai bine. Pistolul intră înapoi în toc. Se pare că i-am convins.
— Lasă-l, mă! E... rob la Uranus. Lasă-l dracului! Du-te, bă, la cazarmă şi stai acolo! Nu mai ieşi, că le omoară ăştia.
Îmi dă înapoi actele. Intru în fugă pe poarta unităţii. Garda a
fost dublată. Staţia de amplificare e dată la maximum. Pe holul comandamentului uşile sînt date de perete. Birourile sînt vraişte. Glasul crainicului sună sinistru din difuzoare, anunţînd că „trădătorul” Milea s-a sinucis. Cadrele stau încremenite pe hol. Numai doamna Diaconu se plimbă de colo-colo, cu acelaşi pas ţeapăn şi aceeaşi voce schelălăită:
— La treabă! La treabă, tovarăşi! Nu ne priveşte pe noi! Partidul ştie ce face! ...
În aer pluteşte o încordare stranie, necunoscută pînă acum, o tensiune cu care nu ne-am mai întîlnit niciodată. Îmi dau seama, brusc, că trăiesc, poate, cel mai mare moment din viaţa mea. Pluteşte ceva în aer... Şi deodată, etajele de sus şi blocurile din jur explodează în urale. Soldaţii şi cadrele aleargă pe scări. Plutonierul Paviliceanu Florea, un uriaş cumsecade, tanchist ca şi mine, mă trage de mînecă:
— Veniţi sus, la televizor, toa’ lent. A căzut Ceauşescu!
— Florică... Mă, Florică...
— Veniţi repede! E un televizor sus!
La etajul întîi holul e ticsit. Vorbeşte Mircea Dinescu la televizor. Se văd imagini de la Televiziune şi din oraş, dar îmi este imposibil să înţeleg. Soldaţii sar în sus de bucurie, se strîng în braţe:
— A fugit Ceauşescu! ... A fugit Ceauşescu!
Un plutonier îndesat şi rotofei îşi plesneşte palmele ca un copil:
