,,Robi pe Uranus''de Ioan Popa

— Da! răspund ei în cor.

— Vă angajaţi să apăraţi centrala?

— Da!

— Aşa să ne-ajute Dumnezeu! La dreapta! Inainte, MARŞ!

Se alătură din mers plutonierului Ţicu, locotenentul-major de artilerie Gheorghe Adrian şi alte cadre. Străbatem în pas aler­gător distanţa pînă la centrală. Primim arme de la gărzile pa­triotice şi intrăm în dispozitiv. Ofiţeri şi subofiţeri formăm un stat-major şi începem amenajarea liniei de apărare conform re­gulilor militare. Sînt instalate posturi de observare pe clădiri. Sînt amenajate locaşuri de tragere. Stabilim o reţea de legătură. Civilii de la gărzi rămîn impresionaţi („Ei, altă treabă! Armată, dom’le”), şi se supun fără crîcnire ordinelor.

— Trebuie ţinută sub control calea ferată. În caz de retrage­re, organizăm apărare pe linia vagoanelor.

Cablurile transformatoarelor şi liniile de curent scot un foş­net ciudat, de parcă aerul ar arde mocnit. Noaptea se întinde în jurul nostru ameninţătoare. Departe, tot oraşul vuieşte. Se aud loviturile înfundate ale aruncătoarelor. Un foc de armă pocneş­te pe neaşteptate foarte aproape.

— Stingeţi ţigările şi lanternele!

Apoi ne strîngem laolaltă toţi ofiţerii şi discutăm în şoaptă. Ne despărţim repede, plecînd fiecare la sectorul lui. O rachetă se înalţă brusc peste întreg complexul şi se aprinde sus în inima nopţii, desfăcîndu-se în trei stele roşii care încep să coboare în­cet peste noi, vărsînd o lumină sîngerie, o lumină a morţii. La stînga izbucneşte brusc o rafală. Ne aruncăm la pămînt. Alte şi alte rachete izbucnesc în inima nopţii. Departe, printre stîlpii de înaltă tensiune, se văd alunecînd umbre. Patul armei îmi zvîc­neşte în umăr. Deschid focul instinctiv, o dată cu ceilalţi. Schim­bul de focuri este scurt. Un glonte se loveşte alături, de o piatră, şi zbîrnîie sec în aerul nopţii. Apoi, brusc, totul încetează. Îmi spun că oamenii sînt bine mascaţi şi nu fac consum de muniţie, lucru care le arată atacatorilor că au a face cu profesionişti ai războiului. Departe, în inima nopţii latră mitralierele şi armele automate de la Divizia de pe Olteniţei, care luptă probabil din greu să-şi apere comandamentul. Din nou, acelaşi schimb de fo­curi sus şi jos, dar pe porţiuni: cînd în stînga, cînd în dreapta, dovadă că cei care încearcă să dea peste cap linia de apărare sînt puţini. Aşadar sistemul nostru funcţionează! Şi mă cuprinde brusc o bucurie înaltă: am rămas totuşi militari. În ciuda anilor de beznă şi de umilinţă, în ciuda despărţirii de arme, noi am ră­mas, totuşi, militari! Deodată se face linişte. Orice mişcare în­cetează. Un timp stăm aşa, încordaţi. Apoi, din stînga mea aud venind pe cineva. Sînt doi subofiţeri.

— E nevoie la Casa Republicii de noi. A zis Drumeza să vă prezentaţi la cazarmă.

Mă ridic şi mă îndrept către poarta centralei. Predau armele, în cîteva minute ajung la cazarmă.

— Te duci la Casa Republicii. E acolo comandantul cu cei­lalţi. Dacă tot vrei să faci pe eroul...

Glasul lui Drumeza este neutru. Îmi întinde o banderolă tri­coloră pe care mi-o prind pe braţ. Urc în maşină. Soldatul des­chide larg porţile... E ziuă.

Gărzile se succed cu repeziciune. Sînt comandant de patrulă. Noaptea, Casa Republicii e luminată ca o torţă. Misiunea mea e să mă plimb în jurul ei, însoţit de soldaţi. E o neghiobie. Stau în lumină — o ţintă ideală — şi asupra mea se trage. Nu pot riposta — arma pe care o port la umăr e un PPS arhaic, defect. Se trage din blocurile de pe bulevard asupra noastră. Şi totuşi cei care trag nu ucid. Teoretic trebuia să fiu mort de mult. Dar nu sînt. E un joc de o cruzime scelerată. Comandantul îmi ordonă să pa­trulez în continuare. Şi patrulez în întîmpinarea morţii. Nu ştiu cine trage din blocurile ministerelor, gloanţele îmi fluieră pe la urechi. Şi totuşi, cei care trag nu mă ucid. Silueta mea se distinge clară în lumina care se revarsă pe ferestrele clădirii. La fiecare pas îmi spun: ăsta e ultimul! Şi gloanţele şuieră pe lîngă mine. Şi totuşi, nu mă ucid. Eu respect ordinul de a patrula. Şi patrulez. La un moment dat, lumina se stinge în interiorul uriaşei clădiri. Şi focurile parcă se răresc. Apoi se aprinde iar. Şi eu continui să-mi port în bătaia gloanţelor, dintr-un ordin neghiob sau cri­minal, trupul acesta căruia, dacă va fi ucis, îi cer iertare. Fiindcă a fost un trup bun, m-a slujit cu credinţă ani îndelungi. Nu s-a îmbolnăvit decît rareori, l-am tăvălit prin noroi în anii lungi de şcoală militară, l-am culcat pe manta în zăpadă, l-am ţinut în ploaie şi ger, l-am aruncat de pe schele şi i-am rupt picioarele, dar el nu m-a trădat niciodată. S-a vindecat, a învins toate bolile şi de fiecare dată a pornit din nou la drum, a suferit şi a sperat. L-am ţinut nopţi întregi nedormit, i-am dat să fumeze mii de ţigări proaste, ude, amare, l-am hrănit cu conserve alterate, ani întregi a mîncat o mîncare mizerabilă. Dar nu m-a trădat. A fost un trup bun, un trup de bărbat adevărat, un trup de militar. Şi acum un ordin criminal al unui comandant criminal îmi cere să-l plimb prin lumină ca să fie împuşcat, să-l plimb aşa, descoperit, vulnerabil. Arma grea, veche şi defectă îmi apasă umărul ca o cruce şi pămîntul de sub tălpi îmi pare coasta unei Golgote. Iartă-mă, trupule! Dar trebuie să fiu militar pînă la capăt!

Undeva, departe, răsună printre rafalele armelor cîntece de colindă. E trecut de miezul nopţii. Un şir de autocamioane trece în viteză prin piaţa semicirculară. Au drapele găurite la mijloc, care flutură în vîntul nopţii. Sînt pline de tineri care cîntă şi care, ajunşi în faţa şantierului, încep să scandeze: „CEAUŞESCU NU UITA / ASTA NU E CASA TA! / CASA ASTA, TOATĂ, TO­ATĂ / E FĂCUTĂ DE ARMATĂ!” îi aud şi un sentiment de durere şi de tristeţe îmi urcă în suflet, ca un plîns străin, suspinat de schele ori de pămîntul pe care calc: „CASA ASTA, TOATĂ, TOATĂ / E FĂCUTĂ DE ARMATĂ”, răsună cuvintele, ca un ecou din ce în ce mai stins, dispărînd în noapte.

Oare de cît timp stau aici? Parcă sînt rupt de lume şi de tot ce mă înconjoară. Nu se mai trage. Acolo jos, în faţa mea, pe linia gardului sînt apărătorii din detaşament, cadre, ofiţeri şi subofi­ţeri mai ales. Stau culcaţi în locaşurile lor.

Vîntul dimineţii, aspru şi tăios îmi scutură poalele mantalei şi eu stau drept în bătaia lui, îl simt împingîndu-mă în piept cu putere, dar nu mă poate mişca de pe loc. Soldaţii au încremenit şi ei ceva mai departe. Cobor încet coasta către locaşurile de tra­gere. Văd lucind căştile celor de acolo, întorcîndu-se spre mine. Tînărul maistru militar Căpăţînă se întoarce:

— Arma dumneavoastră trage, domnule locotenent?

— Nu.

— Nici ale noastre nu trag!

— Nu trage nici una.

Pe bulevardul larg, teii tineri şi plopii ancoraţi cu sîrme se zbat în şuierul vîntului. Blocurile par nişte fortăreţe negre. Vifo­rul şuieră şi zgîlţîie schelele. Apoi se potoleşte brusc. Prin întu­nericul fumuriu se vede o maşină mergînd încet, cu luminile stinse. Din difuzorul instalat pe ea răsună puternic nişte cuvinte: „PENTRU CRIME GRAVE SĂVÎRŞITE ÎMPOTRIVA PO­PORULUI ROMÂN, INCULPAŢII NICOLAE CEAUŞES­CU ŞI ELENA CEAUŞESCU AU FOST CONDAMNAŢI LA MOARTE. SENTINŢA A FOST EXECUTATĂ... PENTRU CRIME GRAVE SĂVÎRŞITE ÎMPOTRIVA...”

Fraza se repetă la nesfirşit, mecanic. O ascultăm tăcuţi şi parcă înaintea noastră se surpă cu vuiet grele porţi de întuneric.

Privesc zorii noii zile. Cum va fi? ... Oricum, sufletul meu e îndurerat şi va rămîne aşa mult timp.

Într-o dimineaţă frumoasă de iarna, cînd soarele strălucea peste pămîntul îngheţat, m-am apropiat de Casa Poporului. A- veam o singură dorinţă. Ninsese de cu seară, apoi ninsoarea se transformase în ploaie şi băltoacele îngheţate străluceau ca nişte oglinzi.

Mi-am aruncat privirile spre cer. Departe, peste oraş, lucru cu totul ciudat şi nemaiîntîlnit, se vedea arcul uriaş al unui curcubeu şi mi-am adus aminte atunci de cuvintele Domnului: „curcubeul Meu îmi va sluji ca semn al legămîntului dintre Mine şi voi; şi apele nu se vor mai face potop ca să nimicească făp­turi”...

Am împins poarta grea de fier şi am păşit înăuntru. Din ghe­retă, soldatul mi-a ieşit în întîmpinare:

— Nu e voie să intraţi! mi-a spus el.

O, soldaţii tuturor timpurilor! O, soldaţii de oriunde, cum seamănă ei între ei! Stătea drept în faţa mea, cu arma la umăr. Ochii lui erau luminoşi, albaştri ca cerul.

— Nu e voie să intraţi! a repetat, mirat de faptul că îl pri­veam zîmbind. E interzis! a adăugat, cu voce ceva mai scăzută.

— Nu stau mult, i-am răspuns. Şi nu intru în Casă...

Am facut cîţiva paşi. Am scos din buzunar o lumînare. M-am aplecat în genunchi şi am aprins-o, înfigînd-o în pămîntul înghe­ţat. Am rămas aşa o vreme. Apoi m-am ridicat, îndreptîndu-mă către ieşire.

Soldatul s-a repezit înaintea mea şi mi-a deschis poarta.

— A murit cineva aici? a întrebat el respectuos.

— Da. Mulţi...

— Militari?...

— Nu. Robi...

— SFÎRŞIT —

Actuala Casă a Poporului este, după spusele arhitecţilor, cea mai mare clădire monobloc de pe Pămînt, depăşind, în această pri­vinţă, Pentagonul. Este unică în privinţa sculpturilor în lemn, a marmurei şi a stucaturilor de ipsos. Multe din inte­rioare sînt acoperite cu foaie de aur. Clădirea rezistă la cutre­mure de gra­dul 12 pe scara Mercalli şi de gradul 8 pe scara Richter. Dispune de peste 1100 de încăperi. Un sistem complicat de tunele o leagă de diferite părţi ale Capitalei. Pe partea cen­trală are şaisprezece nivele, dintre care patru nivele subterane. La 21 de metri adîncime se găsesc adăposturile antiatomice, care pot găzdui circa 3 000 de persoane. Pe dinafară şi pe dinăuntru este îmbrăcată, masiv, în marmură. Unele săli sînt imense: cea a „României” are înălţimea de 17,35 metri şi o su­prafaţă de 2186 de metri pătraţi. Lucrările au început în anul 1983 şi costul lor se cifra, pînă în 1990, la aproximativ 10 miliarde de lei, dar această sumă este numai bănuită, fiindcă statele de plată se distrugeau. Au lucrat aici, în cei şapte ani, în afara civililor, aproximativ o jumătate de milion de soldaţi concentraţi, militari în termen şi cadre militare. Numărul celor care şi-au pierdut viaţa pe acest şantier nu se va cunoaşte niciodată...