— Soldat Diaconu Vasile...

Tăcere. Privesc pe deasupra caietului şi ridic tonul:

— Soldat Diaconu Vasile!

— Ordonaţi!

— De ce nu eşti atent, soldat Diaconu?... Cîţi ani ai?

— Patruzeci şi şase, să trăiţi!

— Te rog să fii mai atent!

— Am înţeles...

— Soldat Ghica... Horea... Avrămescu...

— Prezent!... Prezent!... Prezent!...

Apelul curge mai departe, monoton, searbăd.

— Pluton, v-aliniaţi! Întoarce capul spre dreapta şi ţine ali­nierea, soldat! Aşa! Pluton, drepţi!...

Rap!

— Pluton, la staan-ga!

Rap, rap!

— Pluton, înainte, marş!

Rap-rap... Rap-rap... Rap-rap...

Asemeni unui miriapod gigantic, coloana se pune în mişcare. Este ora nouăsprezece, programul de lucru a luat sfîrşit. E iulie, încă nu s-a întunecat. Trebuie să ne îndreptăm, repede, spre săli­le de mese. Aici, la Casa Republicii, muncesc peste 20 000 de soldaţi, concentraţi şi în termen. Toţi mănîncă la cîteva cantine. Dacă întîrzii, plutonul trebuie să stea o groază la coadă, oamenii devin irascibili şi îşi manifestă făţiş nemulţumirea (mai ales dacă sînt rezervişti, cum sînt cei din plutonul meu). Dacă te grăbeşti, rişti să dai nas în nas cu echipa de stat-major trimisă de coman­dant să supravegheze modul cum „se încetează” lucrul. O întîl­nire cu generalul Bogdan poate duce la trecerea în rezervă a ca­drului militar vinovat de... N-are importanţă de ce: vinovat şi gata!

Îmi consult cu îngrijorare ceasul. Coloanele lungi de soldaţi concentraţi încep să se înmulţească. Ofiţerii gesticulează nervoşi

(de fapt, e singurul „însemn” după care îi poţi recunoaşte, în rest poartă aceleaşi uniforme rupte şi aceleaşi căşti cu care sînt echipaţi soldaţii).

— Gaşpar!

— Ordonaţi!

— Spune-le celor din spate să nu se rupă de coloană! Ţineţi aproape! Şi cînd vă ordon să staţi, staţi!

Praful se ridică valuri-valuri şi se lipeşte de bluzele decolora­te, ude de transpiraţie.

Cu toate că e şapte şi un sfert, pămîntul dogoreşte ca un cup­tor, o căldură năucitoare ne striveşte căştile direct pe creier. Un camion trece pe lingă noi, ridicînd un uragan. Praful scrîşneşte între dinţi, ne sufocă, ne orbeşte. Blestemată pulbere, parcă ar fi vie! Prin valul gros de praf ghicesc undeva, înainte, silueta unui maior. Instinctiv, urlu:

— Staai! V-aliniaţi!

Înapoia coloanei se stîrneşte o învălmăşeală de parcă s-ar fi ciocnit două trenuri. Se aud înjurături. Nu se mai vede nimic. Deodată, lîngă mine apare maiorul. Are chipul schimonosit de furie, gura strîmbă i se cască scuipînd cuvintele:

— Ce, ce p...da mamei voastre aţi plecat mai devreme, bă? Cine v-a dat ordin?

Agită un carnet în mînă. Se apleacă spre mine cu ură:

— Bă, voi nu vă-nvăţaţi minte decît cu arest! Spune, cum te cheamă? Nu eşti la prima abatere! Hai, zi!...

Parcă primesc un pumn în plex. Îmi vine să vomit.

Mă salvează inginerul şef (colonelul Blădulescu), apărut la vreo zece metri mai încolo:

— Tovarăşe Mihail! Tovarăşe maior Lixandru Mihail... Ve­niţi puţin!...

Maiorul mă lăsă în plata Domnului şi se îndreptă către cel care îl strigase. Soldaţii înjură cu glas scăzut.

— Lasă vorba, soldat!

Pericolul se îndepărtează. Încet, coloana se pune în mişcare. Poziţia plutonului meu e destul de bună. După aproape doi ki­lometri de marş ajungem la sălile de mese. Clădirea a aparţinut odinioară I.E.F.S.-ului. Acum e a lagărului Uranus, care a trans­-

format-o în cazarmă. Sus sînt dormitoarele, jos sînt sălile de me­se. Şi în capăt, către stradă, comandamentul.

Mă uit la militarii din plutonul meu. Trec prin faţa ghişeului şi-şi primesc, pe tăvi de plastic, murdare şi ciobite, porţia mizeră — masa de seară! Se aşază şi mănîncă tăcuţi. Seara nu mai au putere nici să vorbească. Le privesc chipurile obosite, feţele ne­rase, murdare, mîinile nespălate... Îmi iau, la rîndul meu, porţia şi trec la masă. Mănînc... E ora opt seara şi zarva s-a potolit. Coada la ghişeu e pe sfîrşite. Mă ridic, duc tava la punctul de debarasare, apoi urc la dormitoare, încăperile cu paturi supra­puse înghesuite unele într-altele. Aerul e irespirabil. Apa nu curge (clădirea e în curs de demolare), iar grupul social pare un mic infern: nu se intră acolo decît cu cizmele. În capătul holului, ofiţerii fumează. Cîţiva se spală pe mîini cu spirt medicinal. Mă spăl şi eu. Am fost avertizaţi, de nenumărate ori, că e „pericol” de holeră şi dizenterie. Mă duc la locotenentul-major Pascal şi-i cer permisiunea să plec acasă. Mi se aprobă. Cobor scările. Tai de-a dreptul prin şantier, către piaţă, spre metrou. Este ora opt şi jumătate. O oboseală de plumb mi se lasă în picioare. Peste o oră o să fiu acasă. Şi o să dorm... Exact cît se doarme într-un lagăr: şase ore, pînă la 4 dimineaţa, cînd mă voi trezi, mă voi îmbrăca în grabă şi voi alerga să prind primul tramvai către Vi­tan, unde trebuie să fiu prezent şi să particip „activ” la „deştep­­tarea” plutonului. Să lipseşti de la această activitate este sino­nim cu un sacrilegiu. De fapt, nici nu mă gîndesc la aşa ceva...

Ajung în faţa apartamentului. E tîrziu, n-are rost să sun. Des­chid uşa cu gesturi automate. Mă dezbrac, mă descalţ. În sfîrşit, acasă! Nu-mi e foame, am mîncat... Copiii dorm în camera lor. Soţia a adormit chircită în faţa televizorului. M-a aşteptat... Îi privesc somnul chinuit, somn care n-a fost dorit, dar de care n-a mai putut, în cele din urmă, să se apere... O iau în braţe, ca pe un copil, şi o aşez pe pat. Suspină şi mă cuprinde pe după gît. Se trezeşte o clipă, şopteşte: „Ai mîncarea în cuptor... am plătit lu­mina şi întreţinerea... noapte bună” şi adoarme din nou, răpusă.

O privesc. Femeia aceasta mi-a făcut doi copii, am iubit-o, o iubesc, este femeia mea, şi totuşi nu am stat într-adevăr împreu­nă decît un singur an: în anul căsătoriei. Cît am fost în şcoala militară m-am întîlnit cu ea doar de cîteva ori. Apoi, ca ofiţer... Nu vreau să mă mai gîndesc! O minciună îngrozitoare ne-a des­părţit vieţile, a tocit sentimentele din inima mea! O minciună sfruntată, de un cinism îngrozitor: „OFIŢERUL NU ARE VIA­ŢĂ PERSONALĂ. EL E PREZENT LA DATORIE 24 DE ORE DIN 24...”

Să stea în unitate de dimineaţă pînă seara — iată meritul unui adevărat ofiţer! Să uite că familia îi duce lipsa, că poate co­piii vor să se joace cu el, că nevasta îl doreşte — iată obligaţia adevăratului ofiţer comunist! Şi, peste toate, suprema calitate: să fie un sclav modern, lipsit de gîndire şi de orice putere de de­cizie.

Brusc, lumina se stinge. Apartamentul, cufundat în beznă, pare pustiu. Mă duc, bîjbîind, şi iau de la bucătărie cutia cu chi­brituri... Aprind lampa cu gaz şi o pun pe birou. Este ora 23.00 cînd trag din sertar caietul şi cartea... Repet... Măcar atît... să repet, să nu uit ce ştiu... Ce ştiam...

Într-o zi... într-o zi voi fi, poate, student...

Deodată, sar brusc în picioare: îmi dau seama că am adormit cu capul pe masă, îmbrăcat. Mă reped la baie să mă spăl. Apa rece (nu curge decît apa rece) reuşeşte să mă trezească. Am în gură un gust amar. Dumnezeule, am întîrziat! Îmi vîr picioarele în pantofi şi privesc îngrozit spre ferestrele negre. Apuc geanta din mers. Pe scara blocului e întuneric, mă poticnesc, mă lovesc, dar n-am timp de pierdut. Ajung afară. Sînt la marginea oraşu­lui. Noaptea e albastră. Privesc ceasul cu cadran fosforescent: patru şi zece minute. Departe, apare primul tramvai. Mă arunc în el. Sînt singurul călător...

Şi totuşi, ar trebui să fiu fericit. Cîţi dintre colegii mei de su­ferinţă îşi au familiile aici? Dar şi această fericire este o min­ciună — de fapt, viaţa mea nu e cu nimic mai bună decît a celor care au familiile departe. Nu e decît un motiv de dezbinare, o metodă folosită cu dibăcie ca să ne duşmănim unii pe alţii. Tramvaiul opreşte scrîşnind. Cobor. Sînt în cartierul Vitan, unul din „oraşele-dormitor” ale lagărului. Noaptea începe să se sub­ţieze, culoarea neagră a beznei bate spre cenuşiu. În spatele meu şi pe celălalt trotuar se aud paşi grăbiţi. Sînt cadre militare, „bu­cureştenii” care vin la cazarmă. Nu am putere să întorc capul. Sînt ca mahmur, parcă aş fi băut toată noaptea. Merg pe jos de o jumătate de oră. Vîntul de dimineaţă aduce pînă la mine un mi­ros slab de tutun...

La porţile „cazărmii” şi în preajma blocurilor-dormitor aş­teaptă la datorie cîţiva ofiţeri din statul major, personalul de serviciu al unităţii, soldaţi în termen şi concentraţi. Umbrele acestea au o misiune precisă: nu să rezolve vreuna dintre nu­meroasele probleme cu care se confruntă oamenii, ci să pîn­dească. Să-i pîndească pe alţii sau să se pîndească reciproc. Principala datorie a ofiţerului de serviciu e să noteze pe furiş în carneţel şi să-i pîrască „şefului” pe toţi comandanţii de plutoane care întîrzie ori scapă vreo vorbă mai... altfel. Mulţi dintre aceşti indivizi sînt de tot rîsul, s-au deconspirat de mult şi-i ştie toată lumea ca pe nişte cai breji (cazul maiorului Vînătu, de exemplu), dar asta nu-i împiedică să fie cinici şi cruzi.

În faţa mea apare o momîie. Un punct roşu de jar, un val de fum acru de tutun: „Cum te cheamă, bă? “ „Locotenent Pora”... Aruncă mucul de ţigară şi scoate ceva alb din buzunar. Un car­neţel. Trec mai departe. M-a notat... Intru în bloc, sui scara de beton. Neoanele din plafoane aruncă o lumină galbenă, tristă. Plantonul doarme. Ce-i poţi cere unui om de cincizeci de ani ca­re a muncit o zi întreagă? Serviciul de planton e şi el o minciună: aici nu e armată, aici e o puşcărie unde nimeni n-are ce păzi. „Regulamentul militar”... Care regulament? Aici nu există, nu mai există un regulament de ani şi ani. Aici sînt mii de regula­mente. În fiecare zi se schimbă. Şi toate mint! Unele mint că se ocupă cu protecţia muncii, altele mint că sînt animate de grija faţă de om, altele mint că... Dar ce nu mint regulamentele! Ce să păzeşti aici ca planton? Nu există arme, nu există muniţie, nu există documente, nu există nimic. Concentraţii sau soldaţii se zăvorăsc pe dinăuntru, de nu poţi şti nici dacă izbucneşte un in­cendiu. Ce poţi păzi aici? Nimic. Plantoanele, însă, întăresc im­presia că aici, în aceste blocuri, e ceva...armată. Santinelele şi garda care păzeşte jos, la intrarea în bloc, sînt elemente înscrise permanent pe agenda secretarului de partid pe unitate. Aduna­rea de dimineaţă la care să nu se critice plantonul de noapte şi garda nu mai e adunare.

Undeva, jos, se izbeşte o uşă şi un glas urlă fioros: „DEŞ­TEPTAREA! Apoi începe foşgăiala. Încet, încet, uşile se cra­pă. O duhoare groaznică răzbate din camere, concentraţi de toa­te vîrstele, de la tînărul care abia şi-a terminat armata pînă la bătrînul aflat în pragul pensionării ies pe hol, tîrşîindu-şi picioa­rele. Se aude urina curgînd în grupurile sociale. Unii, adormiţi, alunecă pe ciment în băltoacele groase lăsate de cei care s-au îmbătat în cursul nopţii şi care au reuşit, totuşi, să ajungă pînă aici. Mulţi au vomitat în camere. O mizerie cruntă domneşte în încăperi. Izmene mozolite şi ciorapi cenuşii atîrnă pe sforile agăţate de tavan. Într-un pat, cineva continuă să doarmă. Îi trag pătura de pe cap şi-l apuc de umăr. Dar omul e mort. Se mai întîmplă... Fac semn sergentului de serviciu să-l anunţe pe co­mandantul batalionului. Un plutonier înalt, cu mustăţi şi cu ple­te impunătoare se răsteşte la un tînăr locotenent, cerîndu-i au­toritar să părăsească sectorul „companiei lui”... Locotenentul cască ochii mari, chipul i se face alb ca varul. Mă reped şi-l trag repede deoparte.

— Cine... cine e ăsta?... întreabă locotenentul, sufocat de indignare.

— Nu fi prost! Eşti nou aici, mai ai de învăţat. Ăsta-i pluto­nierul Ilovam, informator al comandantului, un om periculos.