— Prezent!
— Soldat Lupoaia Ilie...
— Prezent!
— Soldat...
— Prezent!... Prezent!... Prezent!...
Tot mai multe subunităţi încep să apară din „casă”. O pulbere groasă se ridică leneş de sub bocancii sparţi ori de sub roţile maşinilor. E ciment amestecat cu praf de piatră. Face şi el parte din viaţa noastră. Îl respirăm, îl mestecăm, nici măcar nu-i mai simţim gustul. Îmi continui, imperturbabil, apelul:
— Soldat Rotaru Eduard...
— Prezent!
— Soldat...
— Prezent!... Prezent!... Prezent!...
— Soldat Diaconu Vasile...
Tăcere. Privesc pe deasupra caietului şi ridic tonul:
— Soldat Diaconu Vasile!
— Ordonaţi!
— De ce nu eşti atent, soldat Diaconu?... Cîţi ani ai?
— Patruzeci şi şase, să trăiţi!
— Te rog să fii mai atent!
— Am înţeles...
— Soldat Ghica... Horea... Avrămescu...
— Prezent!... Prezent!... Prezent!...
Apelul curge mai departe, monoton, searbăd.
— Pluton, v-aliniaţi! Întoarce capul spre dreapta şi ţine alinierea, soldat! Aşa! Pluton, drepţi!...
Rap!
— Pluton, la staan-ga!
Rap, rap!
— Pluton, înainte, marş!
Rap-rap... Rap-rap... Rap-rap...
Asemeni unui miriapod gigantic, coloana se pune în mişcare. Este ora nouăsprezece, programul de lucru a luat sfîrşit. E iulie, încă nu s-a întunecat. Trebuie să ne îndreptăm, repede, spre sălile de mese. Aici, la Casa Republicii, muncesc peste 20 000 de soldaţi, concentraţi şi în termen. Toţi mănîncă la cîteva cantine. Dacă întîrzii, plutonul trebuie să stea o groază la coadă, oamenii devin irascibili şi îşi manifestă făţiş nemulţumirea (mai ales dacă sînt rezervişti, cum sînt cei din plutonul meu). Dacă te grăbeşti, rişti să dai nas în nas cu echipa de stat-major trimisă de comandant să supravegheze modul cum „se încetează” lucrul. O întîlnire cu generalul Bogdan poate duce la trecerea în rezervă a cadrului militar vinovat de... N-are importanţă de ce: vinovat şi gata!
Îmi consult cu îngrijorare ceasul. Coloanele lungi de soldaţi concentraţi încep să se înmulţească. Ofiţerii gesticulează nervoşi
(de fapt, e singurul „însemn” după care îi poţi recunoaşte, în rest poartă aceleaşi uniforme rupte şi aceleaşi căşti cu care sînt echipaţi soldaţii).
— Gaşpar!
— Ordonaţi!
— Spune-le celor din spate să nu se rupă de coloană! Ţineţi aproape! Şi cînd vă ordon să staţi, staţi!
Praful se ridică valuri-valuri şi se lipeşte de bluzele decolorate, ude de transpiraţie.
Cu toate că e şapte şi un sfert, pămîntul dogoreşte ca un cuptor, o căldură năucitoare ne striveşte căştile direct pe creier. Un camion trece pe lingă noi, ridicînd un uragan. Praful scrîşneşte între dinţi, ne sufocă, ne orbeşte. Blestemată pulbere, parcă ar fi vie! Prin valul gros de praf ghicesc undeva, înainte, silueta unui maior. Instinctiv, urlu:
— Staai! V-aliniaţi!
Înapoia coloanei se stîrneşte o învălmăşeală de parcă s-ar fi ciocnit două trenuri. Se aud înjurături. Nu se mai vede nimic. Deodată, lîngă mine apare maiorul. Are chipul schimonosit de furie, gura strîmbă i se cască scuipînd cuvintele:
— Ce, ce p...da mamei voastre aţi plecat mai devreme, bă? Cine v-a dat ordin?
Agită un carnet în mînă. Se apleacă spre mine cu ură:
— Bă, voi nu vă-nvăţaţi minte decît cu arest! Spune, cum te cheamă? Nu eşti la prima abatere! Hai, zi!...
