Valuri, valuri, oamenii ies din găurile întunecoase ale puţu­rilor de lift, se revarsă prin spărturile zidurilor cu un vuiet de rîu scăpat din zăgaz. O pulbere înecăcioasă pluteşte în întunericul alburiu. Sînt luat pe sus de mulţime, împins în pereţi, înălţat pentru o clipă deasupra mării de căşti care lucesc ca nişte pete albe în umbră. Simt lipindu-se de trupul meu trupuri asudate, încinse cu centuri aspre de cînepă. În înghesuiala cumplită simt că mi se taie respiraţia. Sînt sute, mii, zeci de mii de soldaţi. Ci­neva urlă în depărtare un ordin, coada unui ciocan de zidărie îmi pătrunde în stomac şi icnesc scurt. Piciorul drept mi se loveşte de ceva dur, dar nu pot să văd de ce, stele verzi îmi joacă în faţa ochilor.

Plutonul meu a rămas undeva în spate. Strîng la piept carne­tul albastru cu ordinea de bătaie şi încerc să mă orientez. Izbuc­nesc fluierături ascuţite amestecate cu huiduieli. Şi mulţimea curge mereu înainte, fără oprire. O sîrmă groasă îmi agaţă epoletul stîng şi mi-l smulge cu totul de pe umăr.

Sîntem încă în interiorul „casei”. Programul de lucru s-a ter­minat. Acum ne îndreptăm către ieşire. Am trecut prin corpurile B şi C, străbatem holul imens şi ajungem, în sfirşit, în sala „Uni­rea”, unde ne oprim. Un vuiet asurzitor face aerul să vibreze sub plafoanele gigantice. Undeva, în spatele meu, cineva mă strigă:

— Tovarăşe locotenent!

E Bacriu. Cu ultimele puteri mă agăţ de o bară metalică. Sînt lîngă o coloană înaltă de beton de care presiunea formidabilă a masei de oameni mă apasă cu o putere zdrobitoare. Trag tare de bară. Simt că trupul mi se rupe în bucăţi, dar reuşesc să mă înalţ cu vreo 20 de centimetri deasupra celorlalţi.

— Unde eşti, Bacriule?

— Aici sîntem, dom’le locotenent! Sîntem toţi aici!

Da, sînt în apropiere, strînşi grămadă, au reuşit să păstreze omogenitatea plutonului. Priveliştea care mi se înfăţişează e fas­cinantă. Sînt cîteva mii de militari adunaţi într-un fel de amfitea­tru ciclopic, ale cărui singure podoabe sînt stîlpii groşi de beton. Oameni de toate vîrstele stau înghesuiţi unii într-alţii, ca sarde­lele într-o cutie. Sînt îmbrăcaţi în salopete kaki şi au pe cap căşti albe, galbene sau negre (portul căştii e obligatoriu pe şantier). Un bec atîrnat undeva, sus, aruncă o lumină murdară. Afară s-a lăsat noaptea şi plouă. Un clocot furios urcă şi coboară între zi­durile de neclintit. Cineva strigă departe, către ieşire: „Tova­răşi!... Tovarăşi!...” Un „huooo!” unanim se ridică din mulţime. Oamenii întind gîtul ca să înghită o gură de aer, unii îşi şterg sudoarea de pe frunte cu mînecile murdare ale salopetelor, cei mai mulţi, însă, nu reuşesc să-şi elibereze braţele ca să o facă şi rămîn striviţi, răbdînd cu stoicism. Un nou „Tovarăşi!” şi un nou „huooo!” prelung se rostogoleşte ca un tunet pe sub bolţile largi. Ieşirea e blocată, porţile înalte de tablă, care ţin loc de uşă, sînt zăvorite şi păzite de cîţiva ofiţeri superiori: colonelul-inginer Blădulescu, un bătrîn care nu ştiu de ce nu iese la pensie, căpita­nul Chiriţoiu Mircea, locotenenţi-coloneii Firoiu şi Enache, ne­lipsitul maior Lixandru Mihail, ofiţerul cel mai zelos din statul major al unităţii, şi alţii.

— ATENŢIUNE! ATENŢIUNE!

Încet-încet, tălăzuirea mării de oameni se potoleşte.

— Atenţiune!, se repetă comanda, NU IESE NIMENI AFA­RĂ ÎNAINTE DE 19.30! ORDINUL GENERALULUI!...

Liniştea cu greu înfiripată explodează. Izbucnesc iar fluieră­turi, înjurături şi huiduieli. „E şi jumate” strigă mii de piepturi.

Privesc ceasul. E trecut de 19.30. O dată cu mine, sute, mii de perechi de ochi urmăresc cadranele ceasurilor.

— ATENŢIUNE!

A vorbit căpitanul Chiriţoiu, secretarul de partid. Se face din nou linişte.

— Plutoanele ies în ordine, pe trei rînduri, cu şefii de echipă în capul rîndurilor şi comandanţii de plutoane în frunte! Pluto­nul care nu are comandant va fi oprit. Se păstrează cadenţa pe timpul deplasării la sălile de mese, nimeni nu părăseşte forma­ţia. Prin faţa tovarăşului general-colonel inginer Bogdan se bate pas de defilare şi se acordă onorul.

Un urlet general clatină pereţii. Porţile au început să se miş­te. Presiunea e formidabilă. Ofiţerii şi subofiţerii se luptă din răs­puteri să ţină în ordine cele cîteva mii de militari care vor să ajungă cît mai repede afară. În sfirşit, porţile s-au deschis. Pri­mele subunităţi se revarsă pe uşa largă. Între intrarea în „casă” şi platou este o rîpă adîncă şi largă, săpată de buldozere, peste care este aruncat un pod de lemn. Mii de picioare încălţate cu bocanci ţintuiţi bubuie pe scîndurile tranşversale. Uneori mă trezesc în puterea nopţii cu timpanul vibrîndu-mi încă sub im­pactul miilor de perechi de bocanci care tropotesc la nesfîrşit pe o punte. Un coşmar real care mă urmăreşte şi noaptea... în somn.

Subunităţile trec mereu, una după alta. Plouă dintr-un cer întunecat, mascat de întunericul nopţii, plouă mărunt şi rece, ploaie duşmănoasă de toamnă. În stînga mea, un soldat în vîrstă alunecă pe scîndura udă şi cade icnind. Se ridică înjurînd, ajutat de vecinii care se grăbesc să-l susţină, ca să nu fie călcat în pi­cioare în bezna care domneşte în jur. Bate un vînt tăios şi nu e un bec aprins, nicăieri. Întuneric, vînt, ploaie şi... gropi, mii de gropi în care rişti să cazi, rupîndu-ţi un picior, o mînă sau gîtul.

Bocancii clefăie în noroi, cînd plouă şantierul e înecat în no­roi, un noroi de sfirşit de lume, iar acum e toamnă şi plouă.

— Ţine-alinierea!... Stîngul!... Stîngul!... Stîng, drept...

Picăturile de ploaie răpăie pe cască, apa îmi pătrunde prin bluza subţire pînă la piele, o simt curgîndu-mi rece de-a lungul şirei spinării. Bocancii se înfundă în noroi pînă la şireturi. Bo­canci, acelaşi bocanc multiplicat în mii, în zeci de mii de exem­plare frămîntă spaţiul şantierului.

— Ţine-alinierea, soldat! Ţine-aproape!... Stîngul!... Stîn­gul!... Stîng, drept, stîng...

Ploaia cade neîndurătoare, noroiul îmi intră prin bocancii sparţi, ciorapii îmi înoată într-o pastă murdară, totul e ud pe mine.

Şi deodată, „telefonul fără fir” al comandanţilor de pluton îmi trimite un avertisment: „Atenţie!” Uit de toată mizeria. Un­de dracu’?... Ce se-aude?... Şi, brusc, o lumină orbitoare sparge întunericul. O „Dacie” cu farurile aprinse staţionează la margi­nea „drumului”, după colţul unei clădiri. Se aud comenzi saca­date: „Sus piciorul!... Pieptul în afară! Generalul, bă, genera­lul... se uită la noi din maşină...”

— Sus piciorul, soldat, pieptu-nainte!... Stîngu’, stîngu’...

Am intrat în bătaia farurilor. Oamenii bat cadenţa, se îm­proşcă unii pe alţii cu noroi şi privesc spre dreapta, dînd onorul, înălţător spectacol! Sînt în faţa plutonului. Mai am un pic şi ies din lumină... „Dom’lent, a căzut Lupoaia.” La coada plutonului s-a stîrnit îmbulzeală. Sar repede şi-l ridic pe Lupoaia (deh, are 49 de ani). Mă ajută doi militari. Exact în clipa aceea, motorul „Daciei” porneşte şi farurile trec pe faza scurtă. Răsuflu uşurat: generalul n-a observat incidentul.

— Luate-ar Aghiuţă, Lupoaia! Dacă intram la arest din cau­za ta?

— Am alunecat pe un bolovan, dom’lent.

— No, apăi ăsta cade şi noaptea din pat, dom’lent! zice Fil­pişan şi izbucnim în rîs cu toţii.

Mai avem de coborît „dealul plîngerii”. Terenul e ud, aşa că o facem ţinîndu-ne de mînă. Departe, jos, mi se pare că disting glasul maiorului Mihail: „Cadenţa, cadenţa!” În urmă cu cîteva luni pretenţia aceasta mi se părea absurdă. Acum m-am obiş­nuit, aşa că strig în mod reflex: „Ţine-aproape!... Ţine cadenţa!”

Ajungem, în sfîrşit, jos şi intrăm pe terenul fostului stadion. Acum e plin cu barăci ale muncitorilor civili, muncitori care, cu cîteva excepţii, au plecat de mult acasă.

Stadionul musteşte de apă. Pe jos au mai rezistat cîteva fîşii de cauciuc poros de culoare roşie — probabil fosta pistă de aler­gare. Militarii sînt adunaţi aici pe batalioane, pe companii şi pe subunităţi. Ploaia nu a încetat, dar parcă nu mai este aşa de cîi­noasă. Reflectoare puternice luminează vînzoleala aceasta de oameni care tropăie, tuşesc, scuipă, în timp ce comandanţii se luptă să-i alinieze.

În faţă, la vreo cincisprezece metri, cu mîinile la spate, învă­luit în mantaua de ploaie, cu gluga trasă pe ochi, nemişcat şi ameninţător, comandantul: colonelul Stancu. Alături de el, ofi­ţeri din statul major.

— Faceţi apelul cadrelor!

Comanda trece din gură în gură: „Faceţi apelul cadrelor... Faceţi apelul cadrelor...”

Se apropie locotenentul-major Pascal. Ne verifică.

Sîntem toţi.

Se aude din nou vocea comandantului, încremenit în aceeaşi poziţie sumbră:

— Raportaţi imediat, în scris, cadrele absente şi aduceţi foi­le de hîrtie! Repede!

Ploaia se înteţeşte brusc, ca o rupere de nori, dar nu-mi mai pasă: tot sînt ud ca un burete. Rafalele biciuiesc rîndurile ne- sfîrşite de militari încremeniţi pe platou.

— Începeţi apelul de seară!

Ordinul comandantului! Comandanţii de batalioane fac şap­te paşi înainte şi stînga-mprejur:

— Comandanţii de companie, începeţi apelul de seară!

Comandanţii de companie ies în faţă:

— Comandanţii de plutoane, începeţi apelul de seară!...

Trec în faţa plutonului. Număr oamenii, le citesc numele du­pă caiet, în ordinea de bătaie. Dacă lipseşte vreunul, răspunză­tor sînt eu.

— Sînt toţi, Pora?

E locotenentul-major Pascal.

— Toţi, tovarăşe locotenent-major!

Se raportează ierarhic militarii absenţi, motivaţi şi nemoti­vaţi. Silueta comandantului care stă în faţa noastră în mantaua de ploaie, cu gluga trasă pe ochi şi cu mîinile la spate, se mişcă în sfirşit.