Chipul roşu şi gras al lui Popoviciu devine livid:
— Ascultă, bă, dacă ai băut, eu te trezesc cît ai zice peşte! Ţi-am mai spus că eu sînt arhitect, nu inginer!
— Lasă-l, dom’le, intervine Pascan, mai bine să ne spună unde-i sînt oamenii. Ce eşti, mă?
— Locotenent.
— De fapt... locotenent, general, sergent, pe noi nu ne interesează. Tot un drac. Fă bine şi arată-ne cît ţi-au lucrat oamenii!
O iau înainte. Undeva, în camera a doua pe dreapta, un grup de sudori lucrează la tavane. Înăuntru e un fum înecăcios, albastru, care joacă în rotocoale în lumina slabă. Cei doi sînt nemulţumiţi. Primul începe Pascan:
— Bă, mîncaţi pîinea partidului degeaba...
Punîndu-şi mîinile în şolduri, izbucneşte şi arhitectul Popoviciu:
— Bă, eu nu înţeleg, dom’le! Ce dracu’ faceţi voi aicea cu soldaţii ăştia? Dom’le, chiar aşa de... de grei de cap sînteţi? De ce nu-i supravegheaţi, domnule? Nu vedeţi că lucrează aiurea? Nu, zău, Pascane, hai, dom’le, la Bogdan să-i spunem că sînt ofiţeri care pur şi simplu nu vor să facă treabă, dom’le...
— Sînt proşti, bă, îţi spun eu! Ăştia nu ştiu altceva decît să comande „la stînga” şi „la dreapta”.
Apoi întorcîndu-se către mine:
— Bă, fii atent aici: dacă nu-i daţi bătaie cu schelele la cota 18 şi cu sudarea tavanelor, vă ia mama dracului pe toţi! Să fie clar! Luna trecută ştiţi că abia v-am scos la indice 1. Iar dacă nu eşti în stare, du-te, neică, şi caută-ţi de lucru în altă parte... ştiu eu... dă cu mătura, fă altceva...
— Am dat şi cu mătura, dom’le inginer! i-o întorc eu cu jumătate de gură.
— Foarte bine! Asta nu-i rău deloc, nu-ţi cade nici un galon de pe umeri.
— Dom’le inginer, vreau să...
— Scurt, că n-avem timp! Dacă vrei învoire în oraş, cere-i maistrului, la el eşti repartizat: el ţi-e şef, el ţi-e mamă, el ţi-e tată...
— Nu, nu asta... Voiam să vă cer permisiunea să merg după materiale. Ne mai trebuie căşti şi palmare pentru fierari. Şi roabe şi lopeţi pentru zidari.
— Şi ce, să ţi le aduc eu? Hai, că asta-i bună!...
Popoviciu nechează scurt, batjocoritor.
— Nu, dar îmi trebuie patru oameni...
— Unul singur ţi-ajunge, zice arhitectul. Şi ăla e prea mult, de fapt, materialele ar trebui să le cari tu... Eu nu mai înţeleg, dom’le, nimic! Pascane, ţi-aduci aminte, mă, ce comandanţi de plutoane aveam înainte? Ăia nu cereau nimica, dom’le, singuri făceau totul. Am întîlnit odată un... mă rog, un şăpcălău de-ăştia (eu nu prea le am pe-astea cu gradele), căra, al dracului, în spinare vreo sută de centuri de siguranţă, de-alea mari... Şi nu se mai plîngea, ca ăştia...
— Ăia mestecau şi-n varniţe, bă, ţin minte, nu se uitau că erau căpitani sau plutonieri, se dezbrăca de salopete şi punea mîna, tată, pe cazma...
— Ei, învăţase şi ei la noi ce e munca şi respectul...
— Bă... locotenentule! Valea la oameni...
— Aş vrea să vă mai spun ceva...
Popoviciu nechează din nou, scurt:
— Ţi-am spus, eu, Pascane, că dacă te întinzi cu ăştia n-o mai scoţi la capăt? Dom’le, cu ofiţerul trebuie să fii scurt, altfel se lipeşte de tine ca c...l de izmene.
Apoi, către mine:
— Maestre, la muncă şi lasă chiulul! Şi vezi că treaba merge cam încet!...
Salut umil şi mă retrag către schele. Sînt ofiţer de tancuri, absolvent al unui institut militar. Am gradul de locotenent... Dar mai sînt, oare, locotenent? Mai sînt, oare, ofiţer?
Valuri, valuri, oamenii ies din găurile întunecoase ale puţurilor de lift, se revarsă prin spărturile zidurilor cu un vuiet de rîu scăpat din zăgaz. O pulbere înecăcioasă pluteşte în întunericul alburiu. Sînt luat pe sus de mulţime, împins în pereţi, înălţat pentru o clipă deasupra mării de căşti care lucesc ca nişte pete albe în umbră. Simt lipindu-se de trupul meu trupuri asudate, încinse cu centuri aspre de cînepă. În înghesuiala cumplită simt că mi se taie respiraţia. Sînt sute, mii, zeci de mii de soldaţi. Cineva urlă în depărtare un ordin, coada unui ciocan de zidărie îmi pătrunde în stomac şi icnesc scurt. Piciorul drept mi se loveşte de ceva dur, dar nu pot să văd de ce, stele verzi îmi joacă în faţa ochilor.
Plutonul meu a rămas undeva în spate. Strîng la piept carnetul albastru cu ordinea de bătaie şi încerc să mă orientez. Izbucnesc fluierături ascuţite amestecate cu huiduieli. Şi mulţimea curge mereu înainte, fără oprire. O sîrmă groasă îmi agaţă epoletul stîng şi mi-l smulge cu totul de pe umăr.
Sîntem încă în interiorul „casei”. Programul de lucru s-a terminat. Acum ne îndreptăm către ieşire. Am trecut prin corpurile B şi C, străbatem holul imens şi ajungem, în sfirşit, în sala „Unirea”, unde ne oprim. Un vuiet asurzitor face aerul să vibreze sub plafoanele gigantice. Undeva, în spatele meu, cineva mă strigă:
— Tovarăşe locotenent!
E Bacriu. Cu ultimele puteri mă agăţ de o bară metalică. Sînt lîngă o coloană înaltă de beton de care presiunea formidabilă a masei de oameni mă apasă cu o putere zdrobitoare. Trag tare de bară. Simt că trupul mi se rupe în bucăţi, dar reuşesc să mă înalţ cu vreo 20 de centimetri deasupra celorlalţi.
— Unde eşti, Bacriule?
— Aici sîntem, dom’le locotenent! Sîntem toţi aici!
Da, sînt în apropiere, strînşi grămadă, au reuşit să păstreze omogenitatea plutonului. Priveliştea care mi se înfăţişează e fascinantă. Sînt cîteva mii de militari adunaţi într-un fel de amfiteatru ciclopic, ale cărui singure podoabe sînt stîlpii groşi de beton. Oameni de toate vîrstele stau înghesuiţi unii într-alţii, ca sardelele într-o cutie. Sînt îmbrăcaţi în salopete kaki şi au pe cap căşti albe, galbene sau negre (portul căştii e obligatoriu pe şantier). Un bec atîrnat undeva, sus, aruncă o lumină murdară. Afară s-a lăsat noaptea şi plouă. Un clocot furios urcă şi coboară între zidurile de neclintit. Cineva strigă departe, către ieşire: „Tovarăşi!... Tovarăşi!...” Un „huooo!” unanim se ridică din mulţime. Oamenii întind gîtul ca să înghită o gură de aer, unii îşi şterg sudoarea de pe frunte cu mînecile murdare ale salopetelor, cei mai mulţi, însă, nu reuşesc să-şi elibereze braţele ca să o facă şi rămîn striviţi, răbdînd cu stoicism. Un nou „Tovarăşi!” şi un nou „huooo!” prelung se rostogoleşte ca un tunet pe sub bolţile largi. Ieşirea e blocată, porţile înalte de tablă, care ţin loc de uşă, sînt zăvorite şi păzite de cîţiva ofiţeri superiori: colonelul-inginer Blădulescu, un bătrîn care nu ştiu de ce nu iese la pensie, căpitanul Chiriţoiu Mircea, locotenenţi-coloneii Firoiu şi Enache, nelipsitul maior Lixandru Mihail, ofiţerul cel mai zelos din statul major al unităţii, şi alţii.
— ATENŢIUNE! ATENŢIUNE!
Încet-încet, tălăzuirea mării de oameni se potoleşte.
