Rap-rap, rap-rap, rap-rap... Aproape două sute de bocanci lovesc noroiul. Parcă ar fi pistoanele unui motor cu tot atîţia cilindri. Înainte şi înapoi, coloane şi coloane de soldaţi. Ne îndreptăm spre ieşirea stadionului. Şi acolo este înghesuială, i-a apucat controlul la poartă. Cineva se opreşte lîngă mine. Este locotenentul-major Pascal.
— Pora, du-te repede la barăci şi anunţă-l pe tovarăşul colonel Firoiu să vină, că plecăm.
— Am înţeles!
Mă întorc din drum. Stadionul e pustiu. Orbecăiesc printre şirurile de barăci. Dintr-una răzbat, pe la încheieturi, raze subţiri de lumină. Bat la uşă şi aud un glas: „Intră!”
Pătrund într-o încăpere strimtă cu un birou, o laviţă improvizată, un dulap metalic cu două uşi şi un cuier. La biroul scund, în veston şi fără caschetă, stă locotenent-colonelul Firoiu. În faţa lui, pe masă, mai multe registre deschise, cu tabele şi şiruri nesfîrşite de cifre. Chipul obosit al ofiţerului se ridică spre mine gînditor. Zîmbeşte. Este un bărbat frumos, cu o faţă albă, şi cînd rîde i se văd mai mulţi dinţi îmbrăcaţi în aur. Alura e încă sportivă, deşi se apropie de sfîrşitul carierei.
— A, spune el, Pora... Ce e, Pora?
Se apleacă peste masă şi îmi întinde mina. Este comandantul batalionului şi, totuşi, îmi întinde mîna! A făcut gestul ăsta încă de la început, de cînd mi-a călcat piciorul pe acest şantier. Nu ţin minte ca vreunul dintre comandanţi să-mi mai fi întins mîna.
— Tovarăşe colonel, plecăm la Vitan.
— Bine, mă, băiatule! Bine, vin!... Plouă afară, nu?
— Da. Plouă tare de tot, domnule colonel...
I-am spus „domnule colonel” şi n-a reacţionat.
În lumina becului murdar din tavan chipul colonelului Firoiu pare istovit. Rămîne o clipă cu faţa în mîini, sprijinindu-se cu coatele de masă, apoi, deodată, îşi îndreaptă spatele şi închide registrele din faţa lui.
— Mai lucraţi aşa de tîrziu, domnule colonel?
— Lucrez, dragă! Deşi, fie că lucrez, fie că nu lucrez, comandantul tot mă înjură.
Rămîne un timp dus pe gînduri. Apoi, privindu-mă:
— Ei, te-ai obişnuit, aşa-i?
— Da.
El zîmbeşte. Un zîmbet blînd, dureros şi totuşi cald.
— Eşti tînăr... Ce tînăr eşti... Ca ieri eram şi eu ca tine... Ai familie, nu? Nevasta, Carmen parcă ziceai că o cheamă...
— Da.
— Şi ai două fete...
— Întocmai, domnule colonel.
Se apropie conspirativ de mine, punîndu-şi ochelarii:
— Să ţii la familia ta, băiete! E singurul lucru preţios din viaţa ta! Ea e singura ta carieră adevărată, ţine minte! Armata te fură ca o apă, te trage repede în larg şi nu te mai dă niciodată înapoi. Familia e ţărmul tău, nu te îndepărta niciodată de acest ţărm... Păcătos frig, trebuie să-mi iau mantaua! Cine s-ar fi gîndit că ploile vor începe aşa devreme, în septembrie?...
— Domnule colonel, de ce nu ocupaţi o funcţie în statul major al unităţii?
— N-am studii superioare, dragă.
— Bine, rostesc eu uimit, dar aţi urmat Facultatea de finanţe şi credit! Asta nu-i... „studii superioare”?
— Nu, dragă! Studii superioare, la noi, în armată, sînt cei doi ani de curs de academie de comandă sau cursul politic, tot de doi ani... cu... plutitor...
Zîmbeşte, dar pe mine mă doare, mă doare enorm, pentru că visul vieţii mele e să fiu student la o facultate civilă.
Dar, dintr-o dată, el devine serios:
— Am glumit. Sînt obosit, măi, copile... M-ai întrebat de ce sînt aici şi nu mai sus, pe altă funcţie... Ei bine, şi eu, şi tu sîntem aici pentru aceleaşi motive: avem „dosarită”, copile! Boală grea!
Fac ochii mari:
— Dosarită?
— De ce crezi că te-a expediat Gureşan încoace, de prea multă dragoste? Ne! Cei ca noi n-au ce căuta în regimente. Ţi-ai citit vreodată dosarul personal? Sau nici nu ştii că fiecare ofiţer are un asemenea oribil act?
— Ba ştiu. Dar căpitanul Matei, cadristul de la Pantelimon, mi-a spus că nici un ofiţer n-are voie să-şi vadă dosarul...
— Înseamnă că am ghicit! Bietul de tine! Ce porcării or fi scris acolo...
Ieşim. „Dosarită — boală grea!” Cuvîntul îmi răsună în urechi ca ecourile unei bătăi de clopot.
Mergem tăcuţi prin ploaie. Autobuzele n-au venit.
— Pora!
— Ordonaţi, tovarăşe colonel!
