Şi nimeni n-a mai rîs.

— Mă voi plînge comandantului vostru direct, am spus.

Soldatul care strigase s-a ridicat în picioare şi s-a apropiat de mine privindu-mă cu atenţie. Pe bluza mai mult alburie decît ka­ki, lipsită de nasturi şi sfîşiată în cîteva locuri, cu epoleţii smulşi, era desenat cu creionul chimic un avion.

— Eu sînt comandantul! a rostit el rar, privindu-mă în ochi. Mă numesc Florin Pană şi sînt locotenent-major de aviaţie.

Probabil că privirea mea l-a impresionat, pentru că trăsături­le dure ale feţei i s-au destins şi mi-a pus mîna pe umăr:

— Prostule! Te-ai speriat? Nu trebuia...

— Bine, m-am bîlbîit eu, dar ...oricum, sînt ofiţer! Am fost repartizat aici. Ce faceţi acum?...

— Lucrăm...

Cuvîntul era neconvingător. Maşinile care treceau pe lîngă noi ridicau nori groşi de praf. Căldura devenise sufocantă. După o vreme a intervenit o schimbare, şantierul intrînd parcă în amorţeală: zgomotele încetau, maşinile se răreau. Soldaţi din ce în ce mai numeroşi începeau să apară pe platourile şantierului, toţi tăcuţi şi nebărbieriţi.

Şi brusc, imaginea a căpătat un aspect de coşmar: erau cu mi­ile, şiruri nesfîrşite de soldaţi care ieşeau de sub pămînt, coborau de pe schele, năvăleau pe uşile imense, coborau scările improvi­zate de lemn.

— E pauza de masă! a rostit locotenentul-major. Dacă vrei să ajungi la comandament ţine-te după noi!

Şi... a dispărut. Eram în mijlocul unei mulţimi imense, cu­prinsă de o agitaţie neobişnuită. Cuvinte româneşti, maghiare şi germane se încrucişau în aer cu ordine militare, huiduieli şi flu­ierături. Doi brancardieri militari, cu cruci roşii cusute pe mînecă, au trecut în fugă, pierzîndu-se în mulţime. Din toate părţile, glasuri temătoare îi avertizau pe cei din apropiere: „Ge­neralul!... generalul!”

Mă simt apucat de umăr şi scuturat cu putere:

— Tovarăşe locotenent, vine generalul Bogdan! Genera­lul!...

Tresar şi mă dezmeticesc din aducerile-aminte. Capul îmi vîjîie, simt o sfîrşeală în tot corpul şi ochii mă dor de parcă ar fi plini cu nisip.

— Ce e, Bacriule?

— Vine generalul, tovarăşe locotenent! E foc şi pară! Să mergem pe schelă!

— Bacriule...

— Ordonaţi!

— Am febră! Du-te în oraş, dacă poţi, şi ia-mi ceva! Vezi să nu te prindă „hingherii”...

Urc cu greu scara şi pătrund în aripa B a clădirii. Mă tîrîi pe treptele care duc la subsol. La cota -9 este o încăpere, o magazie de scînduri. Mă întind pe stivă şi parcă mă cufund într-o baie fierbinte...

— Bine-ai venit, locotenente!

Cel care m-a salutat este locotenent-colonelul Firoiu, co­mandantul batalionului. Zîmbet sincer, agreabil:

— Bine-ai venit în economia naţională! Să-ţi fac cunoştinţă cu cîteva cadre alături de care vei lucra. Oameni indisciplinaţi, desigur, de-asta au şi ajuns aici, nu mai e nevoie să-ţi spun. Eu sînt locotenent-colonelul Firoiu, licenţiat în economie. Locote­nentul de la masa din colţ, comandant de pluton, se numeşte Enache. E student la istorie. Cel de colo e sergentul-major Niţă, stu­dent la drept. Căpitanul de colo e pictor. Sau mai bine zis era... eram... Acum nu mai sîntem nimic. Pe dumneata de ce te-au tri­mis aici?

— Eu... eu scriu... proză, răspund zăpăcit. Adică... mai bi­ne zis n-am vrut să scriu un anumit fel de proză...

Un hohot homeric zguduie umerii celor din jur.

— Iată, stimaţi tovarăşi, revoluţia culturală!

Apoi întorcîndu-se către mine:

— Ei bine, locotenente, ai să vezi, în curînd, că realitatea de­păşeşte uneori cea mai înaripată imaginaţie.

Ne ridicăm de la masă.

— A, am uitat să vă comunic: sîmbătă avem S.R.L. Dumi­nică... program normal de lucru.

— S.R.L.? întreb eu mirat.

— Da. Adică Săptămîna în care Rămînem la Lucru... îmi răspunde un locotenent-major.

— Aha! spun eu.

— Fiindcă aici sîntem la A.C.R. Ştii ce înseamnă AC.R.?

— Antrepriza Casa Republicii...

— Nu, iubitule! înseamnă: Arest, Consiliu, Rezervă. De aici, pe mulţi nu-i mai aşteaptă decît arestul, Consiliul de onoare şi trecerea în rezervă. Bineînţeles, cu cîteva decenii înainte de ter­men. Ascultă, continuă interlocutorul meu, scoate hainele astea de pe tine! Îmbracă-te în salopetă, încalţă-te cu bocanci, pune-ţi cască pe cap! Nu alege efecte noi: cu cît sînt mai vechi şi mai rupte, cu atît mai bine! Nu ieşi în faţă niciodată! Amestecă-te printre soldaţi! Uită cine eşti! Şi, mai ales, fii prudent! Să n-ai încredere nici în umbra ta! Fiindcă aici sînt trimişi două catego­rii de oameni: cei pentru care şantierul e un loc de ispăşire a pedepsei (comandanţii de plutoane, de companii, de batalioane chiar) şi cei pentru care acest loc e o trambulină — iar tu nu eşti dintre cei din urmă.

Aud paşi apropiindu-se şi uşa scîrţîind din balamalele neun­se. Apoi un glas:

— Tovarăşe comandant, v-am adus ceva de febră. Şi o sticlă cu apă... Staţi aici, liniştit, vă anunţ eu dacă e ceva.

— Mulţumesc, Bacriule.

... Sînt scuturat de o tuse violentă. Mă ridic într-o parte pe scîndurile tari. E întuneric beznă. Un miros pătrunzător de uri­nă de şobolan îmi taie respiraţia. Parcă nu-mi mai e aşa rău... Am transpirat, nu glumă! Sînt ud tot. Ce bune ar fi nişte haine uscate şi curate... Mă şterg pe cap cu un colţ al pufoaicei. Încerc să mă dau jos din „pat” şi mă prăbuşesc, într-un zgomot infernal de cherestea surpată. Aud şobolanii fugind cu chiţăituri ascuţite.

După bîjbîituri îndelungi găsesc ieşirea şi împing uşa grea de tablă. Un val de aer îngheţat mă izbeşte în faţă. Aud paşi coborînd scările şi disting glasul lui Cristea.

— Tov’ l’ent! Tov’ l’ent!

— Cristea?!

— Eu sînt! Veniţi repede! E adunarea pentru masă şi întrea­bă de dumneavoastră.

Plutonul este adunat la locul obişnuit. Coloanele de soldaţi au început deja să se îndrepte către stadion, spre sălile de mese. Cînd mă zăreşte, locotenentul-major Pascal vine glonţ la mine:

— Băi, altă dată să nu mai întîrzii! Bagă repede oamenii la masă şi vino la şedinţă! Avem adunare cu comandantul...

Iarăşi adunare! Or să ni se „prelucreze” noi ordine, O.C.-uri sau O.G.-uri venite din cabinetul ministrului. Ori, cine ştie, o mai fi fost trecut în rezervă vreun amărît de plutonier cu o casă de copii, ori vreun căpitan, ori vreun locotenent.

Starea de decadenţă e totală, pedeapsa a devenit principala pîrghie de coordonare a activităţii, adunările se ţin lanţ şi de la Ministerul Apărării ordinele curg gîrlă. Numai că unde sînt o mie de legi, acolo nu există lege! Fiecare îşi face o lege a lui. Locotenentul-major Aldea, cadristul, care participă la adunările generale de fiecare joi, ne citeşte din caietele lui noi şi noi ordi­ne venite „de sus”. Sînt o puzderie şi se înmulţesc pe zi ce trece.. Ultima dată ni s-a citit un ordin al ministrului în care ni se inter­zicea să purtăm uniforma militară prin oraş (sau prin anumite locuri din oraş, de pildă în Piaţa Unirii). Alte ordine vin mai de jos, sînt „clocite” la nivelul Direcţiei ori al unităţii: cum să pur­tăm pufoaicele, care e ţinuta militară... de şantier. Se înmulţesc, de asemenea, anchetele şi inspecţiile, judecăţile în Consiliul de onoare. S-o fi întîmplînd ceva acolo, afară, dincolo de gardul de tablă, în oraşul în care nu avem voie să punem piciorul decît în­tre orele 22 şi 04, cînd străzile sînt pustii. S-o fi întîmplînd... Dar ce?

Merg spre sala de şedinţe şi mă gîndesc la demagogia deşăn­ţată care a pus stăpînire pe toate pîrghiile vieţii militare. Sînt, numai pe acest şantier, în jur de douăzeci de mii de ostaşi. Şi, cu toate că se face atîta caz de grija faţă de om, nimeni nu mişcă un deget pentru ei. De altfel, făţărnicia a devenit pentru toţi o a doua natură. Una ne iese pe gură şi alta gîndim. Luările de cuvînt în şedinţele de partid sînt o înşiruire de vorbe goale. Dacă ai căpătat reflexul necesar poţi trăncăni la nesfirşit, avînd grijă doar să punctezi elementele obligatorii ale schemei: „Stimate to­varăşe colonel (sau alt grad, urmat de numele celui care asistă din partea eşalonului superior). Stimaţi tovarăşi (pauză, te pre­faci că-ţi cauţi cuvintele): Mai întîi de toate vreau să mă declar de acord cu antevorbitorii mei şi să subliniez că, într-adevăr, şi noi, la compania X, ne confruntăm cu multe probleme. În pu­ţinele mele cuvinte aduc la cunoştinţa adunării că am avut cazuri de militari indisciplinaţi, dar, cu ajutorul uteciştilor şi comuniş­tilor, ele au fost rezolvate. Militarii respectivi au înţeles ade­văratul sens al muncii lor şi pot să spun că în prezent nu ne mai confruntăm cu nici un caz de abateri disciplinare. Am căutat, cu bune rezultate, să avem grijă de bunurile din dotare şi să nu pre­cupeţim nici un efort în îndeplinirea planului. Aşa cum a spus şi tovarăşul X, vom face totul pentru a folosi cu maximum de efi­cienţă fiecare minut, fiecare secundă din programul zilnic, în aşa fel încît să putem raporta cu mîndrie că şi noi ne-am îndeplinit cu cinste datoria. Nu am nimic deosebit de raportat. Mă declar de acord cu programul de măsuri. Am terminat”.