,,Robi pe Uranus''de Ioan Popa

— Pora, dragă, încolonează plutonul şi du-l la metrou la Eroilor. Coborîţi, ştii tu, la Mihai Bravu şi de acolo mergeţi pe jos la Vitan, n-avem ce face... Autobuzele nu mai vin şi e deja ora zece...

— Am înţeles! Dar şedinţa?

Îmi strînge mîna cu putere. Înţeleg că va pleca şi că nu va mai participa la şedinţă. E tîrziu şi numai un comandant atins de de­menţă le mai poate cere subordonaţilor să se prezinte la întruni­re. Îşi ia la revedere şi pleacă. La revedere, domnule colo­nel Fi­roiu, unul dintre puţinii „domni” din acest iad! Ştiu că mîine vei lua din nou asupra dumitale toate „greşelile” noastre. Dumne­zeu să te aibă în paza lui!

— Atenţiune! Bacriule! Gaşpar! Nea Gireadă! Nea Lun­geanu!

— Ordonaţi!

— Încolonaţi repede oamenii şi la metrou!

— Am înţeles!

Şefii de echipă adună oamenii, coloana se formează şi înce­pem marşul. Străzile sînt pustii, e întuneric şi plouă. Unde or fi toţi „agitatorii”, „organizatorii” şi comandanţii noştri acum? Unde o fi generalul Bogdan? De ce nu vine să vadă cum în­gheaţă oamenii în ploaie? Unde-s ofiţerii din statul major al unităţii şi cei de la grupa de... „coordonare”, toată haita asta care nu face nimic altceva decît să spioneze şi să pîrască? Unde au dispărut cu toţii?

Plouă peste o lume mizeră şi murdară. Plouă mereu...

Mărşăluim prin ploaie, către metrou. Ajungem la „Eroilor”.

Coborîm în staţie. Cîţiva concentraţi ocolesc punctele de in­trare obligatorii. „Controloarea” din cuşca de sticlă bate tare cu un creion în geam, apoi iese în fugă de la ghişeu şi începe să strige în urma celor cîţiva nenorociţi, de parcă ar fi dat foc sta­ţiei. Este o fată tînără, drăguţă şi cochetă, dar în ochi îi scapără o ură atît de cumplită că mă cutremur. „’Ţ-ai dracului să fiţi! Huo ar­mata!... De ce nu plătiţi, mă?”

O urmăresc atent. Ceea ce înjură fetişcana asta nu e omul, ci uniforma, ideea de militar. Ea a ieşit din cabină nu ca să-l hui­duiască pe individul care n-a plătit cele două monezi. Nuuu! În fiecare zi, pe sub nasul ei trec zeci, poate sute de oameni care nu plătesc şi nu le zice nimic. Puţin îi pasă ei că statul a fost văduvit de cîţiva lei. Ea a ieşit din celula ei de metal şi sticlă pentru că e vorba de militari — şi nu de orice militari, nu de militarii chipeşi şi ferchezuiţi din zilele de paradă, ci de nişte amărîţi de concen­traţi jerpeliţi, uzi pînă la piele, cu feţele nerase, cu obraji supţi de trudă şi de nemîncare. Militarul acesta constituie pentru ea ceva josnic, murdar, scandalos, ceva faţă de care trebuie să iei imediat o atitudine ostilă...

Urcăm, în sfirşit, în metrou. „Atenţie, se închid uşile! Ur­mează staţia Izvor, peronul pe partea dreaptă...”

O smucitură şi trenul porneşte. Oamenii se feresc de noi, se trag grijulii la o parte, ca să nu-i murdărim, şi ne aruncă priviri pline de dispreţ şi de ură. E cald, o căldură jilavă, şi huruitul ro­ţilor răsună înfundat. Undeva, deasupra noastră, la cîţiva metri, plouă peste pămînt. Nu o ploaie care spală, ci una care murdă­reşte...

Partea a doua

────────────────────────────────────

Lagărul propriu-zis al „Casei Republicii” sau „Şantierul” se întinde pe o suprafaţă de aproximativ patru kilometri pătraţi de-a lungul cheiului Dîmboviţei, pe partea dreaptă, distanţa dintre staţiile de metrou „Piaţa Unirii” şi „Eroilor” constituind latura de bază a acestui perimetru. Sînt aici, de fapt, mai multe şantie­re: Şantierul Bulevardului, Şantierul Casa Ştiinţei, Şantierul Ca­sa Republicii şi altele, dar timpul presînd, centrul de greutate s-a mutat în întregime asupra ultimului. Cercetări ulterioare vor descoperi, desigur, adevărata „arhitectură” a acestor lagăre (fiindcă sînt aici mai multe lagăre) supuse atentei supravegheri a sinistrei D.I.C.C.T. (Direcţia Investiţii-Construcţii şi Cazare Trupe), care nu trebuie confundată cu D.L.E.N.-ul (Direcţia Lu­crări în Economia Naţională). De fapt, diferenţa e pur birocra­tică, fiindcă în realitate ambele urmăresc acelaşi lucru: munca forţată. Multe din lagărele D.I.C.C.T.-ului (aflat sub comanda generalului-locotenent Bogdan) au fost înfiinţate la ordinul di­rect al dictatorului.

Aşa cum am mai spus, lagărele se întind în realitate pe supra­feţe mult mai mari, fiind răspîndite în diverse puncte ale Capita­lei. În centrul Bucureştiului se află şantierele propriu-zise, adică locurile unde-şi desfăşoară efectiv munca cei aproape 32 000 de militari şi civili. Comandamentele unităţilor, sălile de mese, in­firmeriile, fabricile de mîncare, corpurile de gardă, blocurile- dormitor, aresturile şi celelalte anexe sînt dispersate însă prin cartiere ca Vitan, Pajura, Ghencea, la Facultatea de medicină veterinară şi în multe alte locuri. Pe măsură ce bulevardul Victo­ria Socialismului se apropie de stadiul final, oamenii sînt con­centraţi la obiectivul central: CASA.

Şantierul este împrejmuit cu un gard din tăblii metalice şi o pază severă, alcătuită din cadre ale securităţii şi miliţiei, filtrează tot ce intră în şantier, fie că e vorba de persoane, fie de maşini sau agregate. În gardul de fier sînt practicate porţi de trecere, la aproximativ două sute cincizeci de metri una de alta, cu gherete de pază şi soldaţi înarmaţi. Un numeros corp de gardă este în orice moment gata de intervenţie.

Cînd am intrat pentru prima oară în incinta şantierului am fost uluit. Era o zi înăbuşitoare de iunie, soarele mă ardea prin bluza de vară. Maşini de tot felul intrau şi ieşeau ridicînd nori de pulbere albă, macarale gigantice, cum nu mai văzusem nicăieri, îşi agitau braţele lungi undeva sus, în cer. Totul era colosal, inu­man. Pămîntul vibra scuturat de uriaşe zgomote subterane, de parcă vulcani nevăzuţi ar fi lucrat în adîncuri armele unor zei noi, zgomotul asurzitor al ciocanelor pneumatice se îmbina cu scrîşnetul cupelor de excavator şi cu strigătele oamenilor. În faţa mea, imensă, prinsă într-un păienjeniş monstruos de schele me­talice se înălţa „Casa Republicii”. Tot spaţiul din împrejurimi era presărat cu barăci şi magazii, sute şi sute.

Ferindu-mă să nu fiu strivit sub roţile camioanelor, am ni­merit la marginea unui crater imens, pe fundul căruia şerpuiau coloane de maşini care, de la înălţimea de la care priveam, pă­reau nişte jucării. Am simţit că ameţesc şi m-am tras înapoi. Atunci am văzut pentru întîia oară soldaţii. Era un grup de vreo doisprezece oameni. Terminaseră de încărcat un camion şi se odihneau pe o stivă de saci plini, probabil cu praf de var. Unii păreau a fi trecut cu mult peste cincizeci de ani — erau concen­traţi. Cîţiva fumau sprijiniţi cu un cot pe genunchi şi scuipau în ţărîna în care îşi pironiseră, absenţi, privirile. Uniformele de pe ei erau rupte şi murdare, vestoanele lipsite de nasturi lăsau să se vadă piepturile păroase, tălpile bocancilor fuseseră prinse cu sîrmă. Toţi erau nebărbieriţi şi cu chipurile scofilcite. Pe cap pur­tau căşti din material plastic (faimoasele căşti de protecţie), de diferite culori: albe, albastre, galbene sau chiar negre. Pe feţele arse de soare privirile lor căpătau uneori luciri sălbatice. Dar ceea ce m-a uluit cel mai mult (deşi aveam o jumătate de an de experienţă în „economia naţională”) a fost sticla cu etichetă albastră pe care şi-o treceau din mînă în mînă.

Prin tălpile pantofilor de vară pămîntul mă ardea. M-am apropiat de grup.

— Soldaţilor, am rostit eu, ştie careva unde este comanda­mentul?

Nici un muşchi nu a tresărit pe feţele lor. Nici măcar n-au catadicsit să-şi ridice ochii spre mine. Unul, care părea mai tî­năr, a făcut palmele căuş şi s-a întors spre cel din stînga lui, zicîndu-i scurt: „Toarnă!”.

Un miros pătrunzător de spirt medicinal mi-a pătruns în nări. Omul s-a spălat cu spirt pe mîini, pe faţă şi pe gît, suflînd cu zgomot, după care s-a şters cu o batistă mare, roşiatică. Parcă nici nu existam. Într-un tîrziu mi-a întins sticla:

— Ia, dom’ l’ent! E bună pentru dizenterie...

Poate faptul că m-am tras un pas înapoi, poate aspectul meu caraghios (căci eram caraghios cum stam aşa, în bătaia soarelui, în faţa lor) i-a făcut să-şi descreţească frunţile şi să izbucnească în rîs. Era un rîs ciudat, degenerat, cum nu mai întîlneşti decît în filmele comerciale, de groază sau S.F.

— Cum îndrăzneşti, soldat? m-am repezit. Nu cunoşti regu­lamentele militare? Cum îţi permiţi? Şi te rog să te ridici în pi­cioare cînd vorbesc cu dumneata!

Scena era de un penibil desăvîrşit. Soldaţii rîdeau ca ieşiţi din minţi sub soarele torid. La un moment dat, cel care mă invi­tase să beau spirt s-a oprit brusc din rîs şi a strigat pe un ton înfricoşător:

— Guraa!

Şi nimeni n-a mai rîs.

— Mă voi plînge comandantului vostru direct, am spus.

Soldatul care strigase s-a ridicat în picioare şi s-a apropiat de mine privindu-mă cu atenţie. Pe bluza mai mult alburie decît ka­ki, lipsită de nasturi şi sfîşiată în cîteva locuri, cu epoleţii smulşi, era desenat cu creionul chimic un avion.

— Eu sînt comandantul! a rostit el rar, privindu-mă în ochi. Mă numesc Florin Pană şi sînt locotenent-major de aviaţie.

Probabil că privirea mea l-a impresionat, pentru că trăsături­le dure ale feţei i s-au destins şi mi-a pus mîna pe umăr:

— Prostule! Te-ai speriat? Nu trebuia...

— Bine, m-am bîlbîit eu, dar ...oricum, sînt ofiţer! Am fost repartizat aici. Ce faceţi acum?...

— Lucrăm...

Cuvîntul era neconvingător. Maşinile care treceau pe lîngă noi ridicau nori groşi de praf. Căldura devenise sufocantă. După o vreme a intervenit o schimbare, şantierul intrînd parcă în amorţeală: zgomotele încetau, maşinile se răreau. Soldaţi din ce în ce mai numeroşi începeau să apară pe platourile şantierului, toţi tăcuţi şi nebărbieriţi.

Şi brusc, imaginea a căpătat un aspect de coşmar: erau cu mi­ile, şiruri nesfîrşite de soldaţi care ieşeau de sub pămînt, coborau de pe schele, năvăleau pe uşile imense, coborau scările improvi­zate de lemn.