,,Robi pe Uranus''de Ioan Popa

Parcă primesc un pumn în plex. Îmi vine să vomit.

Mă salvează inginerul şef (colonelul Blădulescu), apărut la vreo zece metri mai încolo:

— Tovarăşe Mihail! Tovarăşe maior Lixandru Mihail... Ve­niţi puţin!...

Maiorul mă lăsă în plata Domnului şi se îndreptă către cel care îl strigase. Soldaţii înjură cu glas scăzut.

— Lasă vorba, soldat!

Pericolul se îndepărtează. Încet, coloana se pune în mişcare. Poziţia plutonului meu e destul de bună. După aproape doi ki­lometri de marş ajungem la sălile de mese. Clădirea a aparţinut odinioară I.E.F.S.-ului. Acum e a lagărului Uranus, care a trans­-

format-o în cazarmă. Sus sînt dormitoarele, jos sînt sălile de me­se. Şi în capăt, către stradă, comandamentul.

Mă uit la militarii din plutonul meu. Trec prin faţa ghişeului şi-şi primesc, pe tăvi de plastic, murdare şi ciobite, porţia mizeră — masa de seară! Se aşază şi mănîncă tăcuţi. Seara nu mai au putere nici să vorbească. Le privesc chipurile obosite, feţele ne­rase, murdare, mîinile nespălate... Îmi iau, la rîndul meu, porţia şi trec la masă. Mănînc... E ora opt seara şi zarva s-a potolit. Coada la ghişeu e pe sfîrşite. Mă ridic, duc tava la punctul de debarasare, apoi urc la dormitoare, încăperile cu paturi supra­puse înghesuite unele într-altele. Aerul e irespirabil. Apa nu curge (clădirea e în curs de demolare), iar grupul social pare un mic infern: nu se intră acolo decît cu cizmele. În capătul holului, ofiţerii fumează. Cîţiva se spală pe mîini cu spirt medicinal. Mă spăl şi eu. Am fost avertizaţi, de nenumărate ori, că e „pericol” de holeră şi dizenterie. Mă duc la locotenentul-major Pascal şi-i cer permisiunea să plec acasă. Mi se aprobă. Cobor scările. Tai de-a dreptul prin şantier, către piaţă, spre metrou. Este ora opt şi jumătate. O oboseală de plumb mi se lasă în picioare. Peste o oră o să fiu acasă. Şi o să dorm... Exact cît se doarme într-un lagăr: şase ore, pînă la 4 dimineaţa, cînd mă voi trezi, mă voi îmbrăca în grabă şi voi alerga să prind primul tramvai către Vi­tan, unde trebuie să fiu prezent şi să particip „activ” la „deştep­­tarea” plutonului. Să lipseşti de la această activitate este sino­nim cu un sacrilegiu. De fapt, nici nu mă gîndesc la aşa ceva...

Ajung în faţa apartamentului. E tîrziu, n-are rost să sun. Des­chid uşa cu gesturi automate. Mă dezbrac, mă descalţ. În sfîrşit, acasă! Nu-mi e foame, am mîncat... Copiii dorm în camera lor. Soţia a adormit chircită în faţa televizorului. M-a aşteptat... Îi privesc somnul chinuit, somn care n-a fost dorit, dar de care n-a mai putut, în cele din urmă, să se apere... O iau în braţe, ca pe un copil, şi o aşez pe pat. Suspină şi mă cuprinde pe după gît. Se trezeşte o clipă, şopteşte: „Ai mîncarea în cuptor... am plătit lu­mina şi întreţinerea... noapte bună” şi adoarme din nou, răpusă.

O privesc. Femeia aceasta mi-a făcut doi copii, am iubit-o, o iubesc, este femeia mea, şi totuşi nu am stat într-adevăr împreu­nă decît un singur an: în anul căsătoriei. Cît am fost în şcoala militară m-am întîlnit cu ea doar de cîteva ori. Apoi, ca ofiţer... Nu vreau să mă mai gîndesc! O minciună îngrozitoare ne-a des­părţit vieţile, a tocit sentimentele din inima mea! O minciună sfruntată, de un cinism îngrozitor: „OFIŢERUL NU ARE VIA­ŢĂ PERSONALĂ. EL E PREZENT LA DATORIE 24 DE ORE DIN 24...”

Să stea în unitate de dimineaţă pînă seara — iată meritul unui adevărat ofiţer! Să uite că familia îi duce lipsa, că poate co­piii vor să se joace cu el, că nevasta îl doreşte — iată obligaţia adevăratului ofiţer comunist! Şi, peste toate, suprema calitate: să fie un sclav modern, lipsit de gîndire şi de orice putere de de­cizie.

Brusc, lumina se stinge. Apartamentul, cufundat în beznă, pare pustiu. Mă duc, bîjbîind, şi iau de la bucătărie cutia cu chi­brituri... Aprind lampa cu gaz şi o pun pe birou. Este ora 23.00 cînd trag din sertar caietul şi cartea... Repet... Măcar atît... să repet, să nu uit ce ştiu... Ce ştiam...

Într-o zi... într-o zi voi fi, poate, student...

Deodată, sar brusc în picioare: îmi dau seama că am adormit cu capul pe masă, îmbrăcat. Mă reped la baie să mă spăl. Apa rece (nu curge decît apa rece) reuşeşte să mă trezească. Am în gură un gust amar. Dumnezeule, am întîrziat! Îmi vîr picioarele în pantofi şi privesc îngrozit spre ferestrele negre. Apuc geanta din mers. Pe scara blocului e întuneric, mă poticnesc, mă lovesc, dar n-am timp de pierdut. Ajung afară. Sînt la marginea oraşu­lui. Noaptea e albastră. Privesc ceasul cu cadran fosforescent: patru şi zece minute. Departe, apare primul tramvai. Mă arunc în el. Sînt singurul călător...

Şi totuşi, ar trebui să fiu fericit. Cîţi dintre colegii mei de su­ferinţă îşi au familiile aici? Dar şi această fericire este o min­ciună — de fapt, viaţa mea nu e cu nimic mai bună decît a celor care au familiile departe. Nu e decît un motiv de dezbinare, o metodă folosită cu dibăcie ca să ne duşmănim unii pe alţii. Tramvaiul opreşte scrîşnind. Cobor. Sînt în cartierul Vitan, unul din „oraşele-dormitor” ale lagărului. Noaptea începe să se sub­ţieze, culoarea neagră a beznei bate spre cenuşiu. În spatele meu şi pe celălalt trotuar se aud paşi grăbiţi. Sînt cadre militare, „bu­cureştenii” care vin la cazarmă. Nu am putere să întorc capul. Sînt ca mahmur, parcă aş fi băut toată noaptea. Merg pe jos de o jumătate de oră. Vîntul de dimineaţă aduce pînă la mine un mi­ros slab de tutun...

La porţile „cazărmii” şi în preajma blocurilor-dormitor aş­teaptă la datorie cîţiva ofiţeri din statul major, personalul de serviciu al unităţii, soldaţi în termen şi concentraţi. Umbrele acestea au o misiune precisă: nu să rezolve vreuna dintre nu­meroasele probleme cu care se confruntă oamenii, ci să pîn­dească. Să-i pîndească pe alţii sau să se pîndească reciproc. Principala datorie a ofiţerului de serviciu e să noteze pe furiş în carneţel şi să-i pîrască „şefului” pe toţi comandanţii de plutoane care întîrzie ori scapă vreo vorbă mai... altfel. Mulţi dintre aceşti indivizi sînt de tot rîsul, s-au deconspirat de mult şi-i ştie toată lumea ca pe nişte cai breji (cazul maiorului Vînătu, de exemplu), dar asta nu-i împiedică să fie cinici şi cruzi.

În faţa mea apare o momîie. Un punct roşu de jar, un val de fum acru de tutun: „Cum te cheamă, bă? “ „Locotenent Pora”... Aruncă mucul de ţigară şi scoate ceva alb din buzunar. Un car­neţel. Trec mai departe. M-a notat... Intru în bloc, sui scara de beton. Neoanele din plafoane aruncă o lumină galbenă, tristă. Plantonul doarme. Ce-i poţi cere unui om de cincizeci de ani ca­re a muncit o zi întreagă? Serviciul de planton e şi el o minciună: aici nu e armată, aici e o puşcărie unde nimeni n-are ce păzi. „Regulamentul militar”... Care regulament? Aici nu există, nu mai există un regulament de ani şi ani. Aici sînt mii de regula­mente. În fiecare zi se schimbă. Şi toate mint! Unele mint că se ocupă cu protecţia muncii, altele mint că sînt animate de grija faţă de om, altele mint că... Dar ce nu mint regulamentele! Ce să păzeşti aici ca planton? Nu există arme, nu există muniţie, nu există documente, nu există nimic. Concentraţii sau soldaţii se zăvorăsc pe dinăuntru, de nu poţi şti nici dacă izbucneşte un in­cendiu. Ce poţi păzi aici? Nimic. Plantoanele, însă, întăresc im­presia că aici, în aceste blocuri, e ceva...armată. Santinelele şi garda care păzeşte jos, la intrarea în bloc, sînt elemente înscrise permanent pe agenda secretarului de partid pe unitate. Aduna­rea de dimineaţă la care să nu se critice plantonul de noapte şi garda nu mai e adunare.

Undeva, jos, se izbeşte o uşă şi un glas urlă fioros: „DEŞ­TEPTAREA! Apoi începe foşgăiala. Încet, încet, uşile se cra­pă. O duhoare groaznică răzbate din camere, concentraţi de toa­te vîrstele, de la tînărul care abia şi-a terminat armata pînă la bătrînul aflat în pragul pensionării ies pe hol, tîrşîindu-şi picioa­rele. Se aude urina curgînd în grupurile sociale. Unii, adormiţi, alunecă pe ciment în băltoacele groase lăsate de cei care s-au îmbătat în cursul nopţii şi care au reuşit, totuşi, să ajungă pînă aici. Mulţi au vomitat în camere. O mizerie cruntă domneşte în încăperi. Izmene mozolite şi ciorapi cenuşii atîrnă pe sforile agăţate de tavan. Într-un pat, cineva continuă să doarmă. Îi trag pătura de pe cap şi-l apuc de umăr. Dar omul e mort. Se mai întîmplă... Fac semn sergentului de serviciu să-l anunţe pe co­mandantul batalionului. Un plutonier înalt, cu mustăţi şi cu ple­te impunătoare se răsteşte la un tînăr locotenent, cerîndu-i au­toritar să părăsească sectorul „companiei lui”... Locotenentul cască ochii mari, chipul i se face alb ca varul. Mă reped şi-l trag repede deoparte.

— Cine... cine e ăsta?... întreabă locotenentul, sufocat de indignare.

— Nu fi prost! Eşti nou aici, mai ai de învăţat. Ăsta-i pluto­nierul Ilovam, informator al comandantului, un om periculos.

— Bine, dar eu sînt ofiţer!

— Scoate-ţi asta din cap! Aici nu eşti nimc, iar dacă nu vrei să pricepi asta, bobocule, eşti pierdut! îi şuier eu în ureche şi cobor în grabă scările.

Pe platoul improvizat, o mulţime imensă de subunităţi ali­niate fac apelul. Şirurile de soldaţi în uniforme murdare şi rupte, cu căşti de constructori pe cap, tuşesc şi se leagănă pe picioare. Mi-am găsit compania. În stradă ne aşteaptă autobuzele, cu mo­toarele mergînd.

Mă întorc spre pluton:

— Pluton, v-aliniaţi! Drepţi! Înaintee, marş! Puneţi-vă căştile pe cap! Şi nu uitaţi lingurile!...

Ordinea se păstrează cîteva zeci de metri. Apoi, brusc, toată lumea o rupe la fugă spre autobuze. Primii care pleacă sînt pri­mii care ajung la masă (micul dejun se serveşte pe şantier). Dar şi pînă să ajungi la masă, tot e ceva să prinzi un loc în autobuz. Fiindcă autobuzele sînt tot timpul în număr insuficient. De aici fuga asta disperată, îmbrîncelile...

După ce ne-am înghesuit în autobuze şi în camioanele cu prelată, maşinile se pun, greoaie, în mişcare, ducîndu-ne către şantier. Mai bine zis, către sălile de mese, amenajate în anexele fostului stadion de lîngă Casa Republicii. Se formează cozi imense. Cadrele mănîncă o dată cu militarii din subordine. Ciu­dat mod de a lua masa — nu ostăşesc, nu cazon, ci degradant, aproape animalic! Aşezaţi umăr la umăr, cot la cot, înghesuiţi în spaţiul strîmt al sălilor, mîncăm ca nişte vite rînduite în faţa ies­lelor. Fără gînduri, fără plăcere, fără dezgust, fără scop. Mîncăm ca să mîncăm...

După masa de dimineaţă se trece la o nouă adunare şi la al doilea apel, care are loc în jurul orei 6.30. În cursul zilei vor mai fi adunări: la 12.00, înainte de masa de prînz, la 13.00, după masa de prînz, la 19.00, înainte de masa de seară şi la ora 21.00, apelul la pat... În total, şase adunări. Comandanţii de plutoane şi com­panii mai trebuie să-şi „semnaleze” prezenţa prin cîteva „mini- adunări”, separate: la ora 5.00 dimineaţa, la dormitoare, la 5.30, la îmbarcarea subunităţilor în mijloacele de transport (înainte de asta, bineînţeles, încă o dată la apelul subunităţilor), după servitul mesei de dimineaţă, de două ori la prînz şi de două ori seara, ca să nu mai vorbim de adunările dintre adunări, una a comandanţilor de plutoane şi companii, dimineaţa la ora 9, şi după-amiaza, la orele 16.00, amîndouă obligatorii, pentru a dis­cuta... prezenţa la program şi pedepsele aplicate celor care lip­sesc. O zi pe săptămînă, de obicei joia, se face adunarea generală a cadrelor unităţii. Adunarea asta poate dura pînă la patru ore. Periodic, se execută în cazărmi „apelul general”, cînd „se înnu­mără bob cu bob” soldaţii şi cadrele. Apelul general se anunţă din vreme şi durează cam o oră (ora dinaintea stingerii). Cu de la sine putere, comandantul poate ordona oricînd o adunare. Aşadar, un comandant de pluton sau de companie participă zil­nic la... zece-unsprezece adunări, făcînd apelul sau răspunzînd la apel. Sînt, însă, şi zile mai „pline”, cu paisprezece-cincisprezece adunări...

La şapte fără un sfert, „apelul matinal” s-a încheiat. Îmi încolonez plutonul şi încep să urc „dealul plîngerii”, o coastă surpată pe jumătate, păstrînd printr-o minune nişte trepte de piatră, vara acoperite de un strat gros de praf, toamna şi primăvara de noroi. Pe platoul imens din vîrful dealului tronea­ză CASA. Înşiraţi pe traseu, ca păsările pe sîrmă, ofiţerii din sta­tul major (şi nu rareori însuşi comandantul unităţii) dau din mîini, se agită, observă, notează în carneţele, numără, înjură, aten­ţionează, scuipă, se scarpină sub şapcă, ba chiar... stau tăcuţi cu mîinile la spate.

Plutonul meu e risipit pe la punctele de lucru. O clipă, mă opresc sus, pe una din schelele exterioare. Oraşul se desfăşoară la picioarele mele. Bulevardul nou, terminat în proporţie de 70 la sută, taie întregul centru cu coloana lui dreaptă de fintîni ar­teziene. Ministerele şi blocurile se înfăţişează ca un joc de cu­buri. Departe, se distinge silueta Intercontinentalului. Privită de la înălţime, priveliştea nu e lipsită de măreţie.

Cobor scările. Sînt în corpul B. Încăperile sînt, ca peste tot, enorme, cu zidurile groase, încă netencuite, lucrate în cărămidă specială, cărămidă cu găuri, tare, care plesneşte în ţăndări, ca porţelanul, atunci cînd e spartă. Zidarii îi spun „cărămidă boie­rească”. E roşie ca sîngele şi nu are nici un defect.

Peste tot, schele de lemn şi podine mînjite cu var şi tencuială, saci sparţi de ciment sau ipsos. Nimic nu e terminat şi interioa­rele seamănă cu nişte peşteri imense; hăuri nesfîrşite şi negre se cască în puţurile viitoarelor lifturi. În lipsa treptelor, scările sînt urcate şi coborîte sprijinind piciorul de scîndurile bătute, trans­versal, direct în beton. Din loc în loc, din ziduri ies afară mustăţi de fier, groase ca degetul, al căror singur rost pare a fi acela de a-l răni pe trecătorul neatent. Traversez mai multe camere. Uneori întîlnesc pe cineva, alteori — nu. În încăperi, ici şi colo, se mai lucrează. În unele locuri domneşte o adevărată beznă, ae­rul stătut şi umed te izbeşte în faţă, încărcat cu un miros insu­portabil de urină şi excremente. Şobolani uriaşi, singuri sau în grupuri, îmi taie tot timpul calea, fără se se sinchisească.

În apropierea scării principale, la cota +29, mă ciocnesc cu doi militari. Unul este Gaşpar:

— Tov’ l’ent, vine şeful de brigadă cu încă doi...

— Bine, mergeţi la treaba voastră! Aţi terminat la schele?

— Nu, mai avem!

— Daţi-i bătaie...

Privesc în urma lor. Am oamenii răspîndiţi peste tot, lucrea­ză la toate cotele, în echipe mixte, alături de civili. După vreun minut îi zăresc urcînd pe inginerul Mădureanu, şeful Brigăzii 2 Teatrul Naţional, pe „arhitectul” Popoviciu şi pe inginerul Pas­can, un vlăjgan înalt, bine croit, dar cam sărac cu duhul (se zvo­neşte că ar cam fi legat de... Secu). Inginerul Mădureanu e prea important ca să-şi piardă vremea cu noi, ofiţerii sau subofiţerii. Comandanţii de plutoane şi companii sînt în ochii lui nişte gu­noaie. Ceilalţi doi, în schimb, catadicsesc să mă bage în seamă:

— Ia spune, bă, unde-ţi sînt oamenii?

— Dom’inginer...