— Bine, dar eu sînt ofiţer!

— Scoate-ţi asta din cap! Aici nu eşti nimc, iar dacă nu vrei să pricepi asta, bobocule, eşti pierdut! îi şuier eu în ureche şi cobor în grabă scările.

Pe platoul improvizat, o mulţime imensă de subunităţi ali­niate fac apelul. Şirurile de soldaţi în uniforme murdare şi rupte, cu căşti de constructori pe cap, tuşesc şi se leagănă pe picioare. Mi-am găsit compania. În stradă ne aşteaptă autobuzele, cu mo­toarele mergînd.

Mă întorc spre pluton:

— Pluton, v-aliniaţi! Drepţi! Înaintee, marş! Puneţi-vă căştile pe cap! Şi nu uitaţi lingurile!...

Ordinea se păstrează cîteva zeci de metri. Apoi, brusc, toată lumea o rupe la fugă spre autobuze. Primii care pleacă sînt pri­mii care ajung la masă (micul dejun se serveşte pe şantier). Dar şi pînă să ajungi la masă, tot e ceva să prinzi un loc în autobuz. Fiindcă autobuzele sînt tot timpul în număr insuficient. De aici fuga asta disperată, îmbrîncelile...

După ce ne-am înghesuit în autobuze şi în camioanele cu prelată, maşinile se pun, greoaie, în mişcare, ducîndu-ne către şantier. Mai bine zis, către sălile de mese, amenajate în anexele fostului stadion de lîngă Casa Republicii. Se formează cozi imense. Cadrele mănîncă o dată cu militarii din subordine. Ciu­dat mod de a lua masa — nu ostăşesc, nu cazon, ci degradant, aproape animalic! Aşezaţi umăr la umăr, cot la cot, înghesuiţi în spaţiul strîmt al sălilor, mîncăm ca nişte vite rînduite în faţa ies­lelor. Fără gînduri, fără plăcere, fără dezgust, fără scop. Mîncăm ca să mîncăm...

După masa de dimineaţă se trece la o nouă adunare şi la al doilea apel, care are loc în jurul orei 6.30. În cursul zilei vor mai fi adunări: la 12.00, înainte de masa de prînz, la 13.00, după masa de prînz, la 19.00, înainte de masa de seară şi la ora 21.00, apelul la pat... În total, şase adunări. Comandanţii de plutoane şi com­panii mai trebuie să-şi „semnaleze” prezenţa prin cîteva „mini- adunări”, separate: la ora 5.00 dimineaţa, la dormitoare, la 5.30, la îmbarcarea subunităţilor în mijloacele de transport (înainte de asta, bineînţeles, încă o dată la apelul subunităţilor), după servitul mesei de dimineaţă, de două ori la prînz şi de două ori seara, ca să nu mai vorbim de adunările dintre adunări, una a comandanţilor de plutoane şi companii, dimineaţa la ora 9, şi după-amiaza, la orele 16.00, amîndouă obligatorii, pentru a dis­cuta... prezenţa la program şi pedepsele aplicate celor care lip­sesc. O zi pe săptămînă, de obicei joia, se face adunarea generală a cadrelor unităţii. Adunarea asta poate dura pînă la patru ore. Periodic, se execută în cazărmi „apelul general”, cînd „se înnu­mără bob cu bob” soldaţii şi cadrele. Apelul general se anunţă din vreme şi durează cam o oră (ora dinaintea stingerii). Cu de la sine putere, comandantul poate ordona oricînd o adunare. Aşadar, un comandant de pluton sau de companie participă zil­nic la... zece-unsprezece adunări, făcînd apelul sau răspunzînd la apel. Sînt, însă, şi zile mai „pline”, cu paisprezece-cincisprezece adunări...

La şapte fără un sfert, „apelul matinal” s-a încheiat. Îmi încolonez plutonul şi încep să urc „dealul plîngerii”, o coastă surpată pe jumătate, păstrînd printr-o minune nişte trepte de piatră, vara acoperite de un strat gros de praf, toamna şi primăvara de noroi. Pe platoul imens din vîrful dealului tronea­ză CASA. Înşiraţi pe traseu, ca păsările pe sîrmă, ofiţerii din sta­tul major (şi nu rareori însuşi comandantul unităţii) dau din mîini, se agită, observă, notează în carneţele, numără, înjură, aten­ţionează, scuipă, se scarpină sub şapcă, ba chiar... stau tăcuţi cu mîinile la spate.

Plutonul meu e risipit pe la punctele de lucru. O clipă, mă opresc sus, pe una din schelele exterioare. Oraşul se desfăşoară la picioarele mele. Bulevardul nou, terminat în proporţie de 70 la sută, taie întregul centru cu coloana lui dreaptă de fintîni ar­teziene. Ministerele şi blocurile se înfăţişează ca un joc de cu­buri. Departe, se distinge silueta Intercontinentalului. Privită de la înălţime, priveliştea nu e lipsită de măreţie.

Cobor scările. Sînt în corpul B. Încăperile sînt, ca peste tot, enorme, cu zidurile groase, încă netencuite, lucrate în cărămidă specială, cărămidă cu găuri, tare, care plesneşte în ţăndări, ca porţelanul, atunci cînd e spartă. Zidarii îi spun „cărămidă boie­rească”. E roşie ca sîngele şi nu are nici un defect.

Peste tot, schele de lemn şi podine mînjite cu var şi tencuială, saci sparţi de ciment sau ipsos. Nimic nu e terminat şi interioa­rele seamănă cu nişte peşteri imense; hăuri nesfîrşite şi negre se cască în puţurile viitoarelor lifturi. În lipsa treptelor, scările sînt urcate şi coborîte sprijinind piciorul de scîndurile bătute, trans­versal, direct în beton. Din loc în loc, din ziduri ies afară mustăţi de fier, groase ca degetul, al căror singur rost pare a fi acela de a-l răni pe trecătorul neatent. Traversez mai multe camere. Uneori întîlnesc pe cineva, alteori — nu. În încăperi, ici şi colo, se mai lucrează. În unele locuri domneşte o adevărată beznă, ae­rul stătut şi umed te izbeşte în faţă, încărcat cu un miros insu­portabil de urină şi excremente. Şobolani uriaşi, singuri sau în grupuri, îmi taie tot timpul calea, fără se se sinchisească.

În apropierea scării principale, la cota +29, mă ciocnesc cu doi militari. Unul este Gaşpar:

— Tov’ l’ent, vine şeful de brigadă cu încă doi...

— Bine, mergeţi la treaba voastră! Aţi terminat la schele?

— Nu, mai avem!

— Daţi-i bătaie...

Privesc în urma lor. Am oamenii răspîndiţi peste tot, lucrea­ză la toate cotele, în echipe mixte, alături de civili. După vreun minut îi zăresc urcînd pe inginerul Mădureanu, şeful Brigăzii 2 Teatrul Naţional, pe „arhitectul” Popoviciu şi pe inginerul Pas­can, un vlăjgan înalt, bine croit, dar cam sărac cu duhul (se zvo­neşte că ar cam fi legat de... Secu). Inginerul Mădureanu e prea important ca să-şi piardă vremea cu noi, ofiţerii sau subofiţerii. Comandanţii de plutoane şi companii sînt în ochii lui nişte gu­noaie. Ceilalţi doi, în schimb, catadicsesc să mă bage în seamă:

— Ia spune, bă, unde-ţi sînt oamenii?

— Dom’inginer...

Chipul roşu şi gras al lui Popoviciu devine livid:

— Ascultă, bă, dacă ai băut, eu te trezesc cît ai zice peşte! Ţi-am mai spus că eu sînt arhitect, nu inginer!

— Lasă-l, dom’le, intervine Pascan, mai bine să ne spună unde-i sînt oamenii. Ce eşti, mă?

— Locotenent.

— De fapt... locotenent, general, sergent, pe noi nu ne inte­resează. Tot un drac. Fă bine şi arată-ne cît ţi-au lucrat oamenii!

O iau înainte. Undeva, în camera a doua pe dreapta, un grup de sudori lucrează la tavane. Înăuntru e un fum înecăcios, albas­tru, care joacă în rotocoale în lumina slabă. Cei doi sînt nemul­ţumiţi. Primul începe Pascan:

— Bă, mîncaţi pîinea partidului degeaba...

Punîndu-şi mîinile în şolduri, izbucneşte şi arhitectul Popovi­ciu:

— Bă, eu nu înţeleg, dom’le! Ce dracu’ faceţi voi aicea cu soldaţii ăştia? Dom’le, chiar aşa de... de grei de cap sînteţi? De ce nu-i supravegheaţi, domnule? Nu vedeţi că lucrează aiurea? Nu, zău, Pascane, hai, dom’le, la Bogdan să-i spunem că sînt ofiţeri care pur şi simplu nu vor să facă treabă, dom’le...

— Sînt proşti, bă, îţi spun eu! Ăştia nu ştiu altceva decît să comande „la stînga” şi „la dreapta”.

Apoi întorcîndu-se către mine:

— Bă, fii atent aici: dacă nu-i daţi bătaie cu schelele la cota 18 şi cu sudarea tavanelor, vă ia mama dracului pe toţi! Să fie clar! Luna trecută ştiţi că abia v-am scos la indice 1. Iar dacă nu eşti în stare, du-te, neică, şi caută-ţi de lucru în altă parte... ştiu eu... dă cu mătura, fă altceva...

— Am dat şi cu mătura, dom’le inginer! i-o întorc eu cu ju­mătate de gură.

— Foarte bine! Asta nu-i rău deloc, nu-ţi cade nici un galon de pe umeri.

— Dom’le inginer, vreau să...

— Scurt, că n-avem timp! Dacă vrei învoire în oraş, cere-i maistrului, la el eşti repartizat: el ţi-e şef, el ţi-e mamă, el ţi-e tată...

— Nu, nu asta... Voiam să vă cer permisiunea să merg după materiale. Ne mai trebuie căşti şi palmare pentru fierari. Şi roa­be şi lopeţi pentru zidari.

— Şi ce, să ţi le aduc eu? Hai, că asta-i bună!...

Popoviciu nechează scurt, batjocoritor.

— Nu, dar îmi trebuie patru oameni...

— Unul singur ţi-ajunge, zice arhitectul. Şi ăla e prea mult, de fapt, materialele ar trebui să le cari tu... Eu nu mai înţeleg, dom’le, nimic! Pascane, ţi-aduci aminte, mă, ce comandanţi de plutoane aveam înainte? Ăia nu cereau nimica, dom’le, singuri făceau totul. Am întîlnit odată un... mă rog, un şăpcălău de-ăştia (eu nu prea le am pe-astea cu gradele), căra, al dracului, în spinare vreo sută de centuri de siguranţă, de-alea mari... Şi nu se mai plîngea, ca ăştia...

— Ăia mestecau şi-n varniţe, bă, ţin minte, nu se uitau că erau căpitani sau plutonieri, se dezbrăca de salopete şi punea mîna, tată, pe cazma...

— Ei, învăţase şi ei la noi ce e munca şi respectul...

— Bă... locotenentule! Valea la oameni...

— Aş vrea să vă mai spun ceva...

Popoviciu nechează din nou, scurt:

— Ţi-am spus, eu, Pascane, că dacă te întinzi cu ăştia n-o mai scoţi la capăt? Dom’le, cu ofiţerul trebuie să fii scurt, altfel se lipeşte de tine ca c...l de izmene.

Apoi, către mine:

— Maestre, la muncă şi lasă chiulul! Şi vezi că treaba merge cam încet!...

Salut umil şi mă retrag către schele. Sînt ofiţer de tancuri, absolvent al unui institut militar. Am gradul de locotenent... Dar mai sînt, oare, locotenent? Mai sînt, oare, ofiţer?