Vorbeşte tot Lupeş. Rosteşte cuvintele cu o viteză uluitoare, legindu-le sau încălecîndu-le de nu mai înţelegi nimic. Pare iritat.

— Am înţeles!

— Iazi, şaidadru’lpluton? (Ia zi, de ce-ai dat drumul la plu­ton?)

— Eram îngheţaţi, toa’ l’ent major şi...

— Îăi, las’vorbî! (Măi, lasă vorba!) Daşi, aişiticrezi dicapu- tău? Uăi, Pascali, ăăîîii, dacîiralaminilmîncam! Uăi, omuli, şi măi, aşes’comandî întoarşerealamasî? (Da, ce, aici te crezi de ca­pul tău? Băi, Pascale, vai, dacă era la mine-l mîncam! Măi, omu­le, ce, mă, aşa se comandă întoarcerea la masă?)

Pascal zîmbeşte gînditor, privind în pămînt cu subînţeles. Apoi:

— Lasă-l mă, e nou, are doar cîteva luni... (Pascal e tot mol­dovean, dar nu vorbeşte cu accent.) Bine, Pora, mergi la pluton.

Salut şi mă întorc. Mă simt descoperit, parcă-mi plouă de-a dreptul în suflet.

Oamenii mă aşteaptă încă, la rînd, în ploaie. Trec de-a lungul şirului, intru în cantină, ajung în dreptul ghişeului. În spatele acestuia, cîteva femei obosite toarnă ceai în cănile de aluminiu şi aruncă pe farfuriile de tablă un polonic de varză acră fiartă pe jumătate, fără pic de carne. Aceste două obiecte (cana şi farfu­ria) puse pe o tavă de plastic ciobită conţin toată cina concentra­tului. El întinde mîna şi ia din coşul de alături o bucată de pîine neagră, trece la una dintre mese, scoate lingura din buzunarul de la piept al salopetei kaki şi mănîncă. Privesc în jur, la oamenii aplecaţi peste farfuriile de tinichea. Lumina palidă aruncă pe fe­ţele lor umbre oarbe, chipurile nerase le dau o sălbăticie băr­bătească. Dumnezeule, aşa trebuie să fi arătat odinioară barbarii căzuţi în captivitatea romană. Mi-i închipui înlănţuiţi de băncile trierelor, încovoiaţi peste mînerele grele ale vîslelor, cu spinări­le lucind de sudoare, tresărind sub biciul supraveghetorilor. Am, pentru o clipă, revelaţia unei sclavii moderne. Sclavii moderni sînt tăcuţi. Din hainele ude se înalţă un abur uşor. Trupurile tru­dite încălzesc spaţiul închis al sălii. Printre mese trece, din cînd în cînd, cîte o femeie îmbrăcată intr-un halat soios (odată alb), purtînd pe braţe teancuri de farfurii pe care le duce la spălat. Privirile obosite ale concentraţilor lunecă pe deasupra lucruri­lor, fără să mai vadă ceva. Mă gîndesc însă ce tablouri minunate ar

ieşi de sub penelul unui pictor iscusit care ar şti să vadă în jurul nostru măreţia şi mizeria acestui univers parcă rupt de timp. Mă plimb printre şirurile de mese. Nu ştiu nici eu de ce o fac. Poate din nevoia obscură de a vedea cît mai multe, de a-mi întipări în memorie lumea aceasta de o urîţenie fascinantă, de o mizerie crasă. Femei cu mîinile nespălate servesc mîncarea şi cea­iul cu acelaşi polonic pe care îl cufundă în bidoanele soioase de aluminiu sau în crătiţile largi, murdare şi ele, cîrpele sînt nişte otrepe de un cenuşiu dubios, apa în care se spală farfuriile are consistenţa lăturilor. Farfuriile, cănile, tăvile, uşile, mesele, sca­unele, pereţii, planşeul de ciment, geamurile, totul este acoperit de un strat alunecos de grăsime şi mizerie. Şi noi sîntem mur­dari, murdari de noroi din creştet pînă-n tălpi, numai ochii ne mai lucesc limpezi în cap, numai ochii ne mai sînt curaţi. Şi, pe ici, pe colo, sufletul. Gulerele uniformelor sînt pline de jeg. Je­goase sînt şi centurile, încălţările, mîinile, feţele. Mă întorc brusc, parcă bătut pe spate de o mînă nevăzută.

Cu coada ochiului văd apărînd, la una dintre intrări, mai mulţi ofiţeri din comanda unităţii. Îi fac semn unui sergent-ma­jor de tancuri, iar el transmite avertismentul mai departe. Ca­drele care mănîncă pe furiş pe la mese sau într-o despărţitură de scînduri, în colţul cel mai îndepărtat al cantinei, ofiţeri şi subo­fiţeri, sar în picioare ştergîndu-se iute la gură. Sînt comandanţi de plutoane şi nu au voie să se atingă de mîncarea militarilor concentraţi. Trebuie să-şi aducă mîncare de „acasă”. Dar mulţi dintre ei au casa departe de Bucureşti, iar alţii... nu mai au de mult nici casă, nici familie. Bineînţeles că asta nu e o scuză pen­tru ca subofiţerul sau ofiţerul să „ciupească” din mîncarea celor douăzeci de mii de soldaţi. Şi bineînţeles că una dintre cele mai importante sarcini ale comenzii unităţii este să vegheze atent ca nici un cadru să nu se atingă de vreo lingură de ciorbă. Ofiţeri superiori din „Grupa de coordonare” a generalului Bogdan trec prin sălile de mese. Un asemenea „vultur” cu grad de locote­nent-colonel vine direct la mine. Îl cunosc, îl cheamă Seileanu. Iau poziţie regulamentară şi mă prezint. Mă priveşte atent, îi simt uitătura pe buze.

— Ai mîncat, locotenente? întreabă el, încercînd să pară in­diferent.

— Nu, tovarăşe colonel, ştiţi doar că noi, comandanţii de plutoane, nu sîntem băgaţi la drepturi...

— Păi da, n-aveţi voie, măi, la cîţi sînteţi, ce-ar însemna?

Se îndepărtează încet, privind atent în jur. Da, tovarăşe loco­tenent-colonel, aşa e, tovarăşe locotenent-colonel! Plutonul meu are aproape o sută de concentraţi. Şi celelalte plutoane au tot aşa. La douăzeci de mii de concentraţi sîntem o sută şi ceva, hai, două sute şi ceva de comandanţi de plutoane, deci două sute de porţii, două sute de căni de ceai, două sute de felii de pîine nea­gră. Statul îşi poate permite să cheltuiască miliarde pe an, să in­vestească sute de milioane de dolari în canale, palate şi porturi fanteziste, dar nu poate aproba părăduirea cîtorva pîini negre pentru hrănirea unor nenorociţi încinşi în centuri cu diagonală. Dintr-o pîine (o pîine neagră, rotundă, necoaptă la mijloc şi arsă pe burtă) mănîncă aproape şase oameni. Ar trebui, stimate to­varăşe general-locotenent — şi inginer — Bogdan, treizeci şi pa­tru de astfel de pîini pentru masa cadrelor, dar nu sînt, stimate şi iubite tovarăşe general-locotenent — şi doctor — Ilie Ceauşes­cu, iar noi înţelegem că statul nu ne poate asigura aceste treizeci de pîini, iubite tovarăşe ministru al apărării naţionale, şi totuşi o să fim parşivi şi nesimţiţi şi o să mîncăm pe furiş, încălcind toate legile voastre neomenoase, nu pentru că nu ne ajunge leafa de 2 900 de lei, această „căciulă de bani” pe care o primim pentru cele peste 525 de ore lucrate lunar, nu pentru că, iubiţi generali şi colonei, ne-aţi tăiat toate drepturile militare, chiar şi curelele de la pantaloni, şi mănuşile, şi mantalele, şi toate celelalte, ci mîncăm pentru că ne e ruşine de concentraţi, de aceşti oameni bătrîni, mulţi veniţi de la ţară, care ne trag de mînecă şi ne fac semn să stăm jos, fiindcă nu s-a mai pomenit nicicînd şi nicăieri ca după terminarea muncii, cînd se pune masa, unii să înghită în sec şi alţii să primească mîncare, da, mîncăm pentru că ne e ruşi­ne să nu respectăm buna tradiţie a acestui popor atît de generos!

Da, mă simt bine, stimate tovarăşe locotenent-colonel, am mîncat şi nu m-ai văzut, n-ai ce-i raporta generalului-locotenent Bogdan, în noaptea asta ar trebui să cauţi altceva ca să-ţi justifici locul în... „Grupa operativă”. Aşa, mai întoarce-te o dată şi pri­veşte-mă de departe, aşa, tremură-ţi guşile, ei bine, am mîncat şi ţi-am raportat că nu, ştii bine că am mîncat, dar n-o poţi în nici un fel dovedi, poţi să te învîrteşti pe lîngă mine pînă mîine în zori, degeaba, dragă tovarăşe locotenent-colonel, degeaba! Da, am mîncat! Varza n-a fost bună, era nefiartă şi plină de viermi, dar am dat viermii la o parte şi am mîncat-o toată, pînă la ultima picătură, pentru că era fierbinte şi stomacul meu era îngheţat, pentru că vreau să supravieţuiesc acestui lagăr în care vreţi să mă distrugeţi prin înfometare şi muncă forţată. Şi ceaiul l-am băut tot, era cald şi dulceag şi mi-a alungat frigul din oase. Şi pîinea neagră, zăcută prin lăzi, roasă de şobolani, şi pe ea am mîncat-o!

Chiar vreţi să-mi aduc mîncare de acasă? Şi unde, mă rog, să ţin această mîncare? Ştiţi că n-am un loc al meu, nici măcar un dulap, că maiştrii civili mă dau afară din barăcile lor şi cît e ziu­lica de mare rătăcesc de-a lungul schelelor şi alerg pe la adu­nări? Şi dacă sînt detaşat, cine îmi pregăteşte mîncarea şi unde? La cămin, acasă, unde nu stau decît şase ore pe noapte? Ştiţi bine că sînt hăituit toată ziua, tras la răspundere, ştiţi că e ordin (mi l-aţi comunicat, doar!) de la tovarăşul ministru să nu stăm jos cît sîntem pe şantier? Adică să stăm în picioare optsprezece ore pe zi? Ştiţi? Sigur că ştiţi, iubite tovarăşe locotenent-colonel, colo­nel, general, ministru, comandant suprem! Dar şi eu o ştiu. Aşa că, pînă una alta, am înghiţit frumos mîncarea şi mint de în­gheaţă apele că n-am mîncat, ştii că te mint şi te dai de ceasul morţii ca să scoţi ceva de la mine, da, hai, întoarce-te...

— Mă, dar voi unde mîncaţi? Hai, nu mă minţi, aţi mîncat de la soldaţi!

Zîmbeşte strîmb.

— Tovarăşe colonel, drept să vă spun, nici de mîncare nu-mi mai arde, uitaţi-vă şi dumneavoastră la mine!...

— Da, văd, toţi sînteţi aşa... Unde dracu’ v-aţi înnoroit în halul ăsta?

— Afară! N-aţi văzut ce noroi e pe şantier?

— Nu, azi n-am fost în şantier, acum am ieşit din birou... Noroc...

Se îndepărtează. „Acum am ieşit din birou...” Somn uşor, co­lonele. Precis la anul vei primi o decoraţie!

La mesele din sală mai sînt doar cîţiva oameni. O fată de la cantină, cu ţigara în colţul gurii, adună în scîrbă farfuriile. Ies afară, unde mă aşteaptă plutonul, adunat. E beznă şi ploaia se năpusteşte cu furie peste mine, rafalele de vînt îmi biciuie faţa.

— Sînteţi toţi?

— Da.

În momentul acela un ofiţer superior (Grupa de coordona­re) se opreşte lîngă mine:

— Ce p... mea faci, bă, aici cu oamenii? Duceţi-vă, dracului, odată la maşini! Vă mocoşiţi, fir-aţi ai dracului, de parcă aţi mînca numai cozi de peşte!

— Pluton, v-aliniaţi! strig eu. Înainteee, marş!

Rap-rap, rap-rap, rap-rap... Aproape două sute de bo­canci lovesc noroiul. Parcă ar fi pistoanele unui motor cu tot atîţia cilindri. Înainte şi înapoi, coloane şi coloane de soldaţi. Ne îndreptăm spre ieşirea stadionului. Şi acolo este înghesuială, i-a apucat controlul la poartă. Cineva se opreşte lîngă mine. Este locotenentul-major Pascal.

— Pora, du-te repede la barăci şi anunţă-l pe tovarăşul colo­nel Firoiu să vină, că plecăm.

— Am înţeles!

Mă întorc din drum. Stadionul e pustiu. Orbecăiesc printre şirurile de barăci. Dintr-una răzbat, pe la încheieturi, raze sub­ţiri de lumină. Bat la uşă şi aud un glas: „Intră!”

Pătrund într-o încăpere strimtă cu un birou, o laviţă impro­vizată, un dulap metalic cu două uşi şi un cuier. La biroul scund, în veston şi fără caschetă, stă locotenent-colonelul Firoiu. În fa­ţa lui, pe masă, mai multe registre deschise, cu tabele şi şiruri nesfîrşite de cifre. Chipul obosit al ofiţerului se ridică spre mine gînditor. Zîmbeşte. Este un bărbat frumos, cu o faţă albă, şi cînd rîde i se văd mai mulţi dinţi îmbrăcaţi în aur. Alura e încă spor­tivă, deşi se apropie de sfîrşitul carierei.

— A, spune el, Pora... Ce e, Pora?

Se apleacă peste masă şi îmi întinde mina. Este comandantul batalionului şi, totuşi, îmi întinde mîna! A făcut gestul ăsta încă de la început, de cînd mi-a călcat piciorul pe acest şantier. Nu ţin minte ca vreunul dintre comandanţi să-mi mai fi întins mîna.

— Tovarăşe colonel, plecăm la Vitan.

— Bine, mă, băiatule! Bine, vin!... Plouă afară, nu?

— Da. Plouă tare de tot, domnule colonel...

I-am spus „domnule colonel” şi n-a reacţionat.

În lumina becului murdar din tavan chipul colonelului Firo­iu pare istovit. Rămîne o clipă cu faţa în mîini, sprijinindu-se cu coatele de masă, apoi, deodată, îşi îndreaptă spatele şi închide registrele din faţa lui.

— Mai lucraţi aşa de tîrziu, domnule colonel?

— Lucrez, dragă! Deşi, fie că lucrez, fie că nu lucrez, coman­dantul tot mă înjură.

Rămîne un timp dus pe gînduri. Apoi, privindu-mă:

— Ei, te-ai obişnuit, aşa-i?

— Da.

El zîmbeşte. Un zîmbet blînd, dureros şi totuşi cald.

— Eşti tînăr... Ce tînăr eşti... Ca ieri eram şi eu ca tine... Ai familie, nu? Nevasta, Carmen parcă ziceai că o cheamă...

— Da.