— Atenţiune!, se repetă comanda, NU IESE NIMENI AFARĂ ÎNAINTE DE 19.30! ORDINUL GENERALULUI!...
Liniştea cu greu înfiripată explodează. Izbucnesc iar fluierături, înjurături şi huiduieli. „E şi jumate” strigă mii de piepturi.
Privesc ceasul. E trecut de 19.30. O dată cu mine, sute, mii de perechi de ochi urmăresc cadranele ceasurilor.
— ATENŢIUNE!
A vorbit căpitanul Chiriţoiu, secretarul de partid. Se face din nou linişte.
— Plutoanele ies în ordine, pe trei rînduri, cu şefii de echipă în capul rîndurilor şi comandanţii de plutoane în frunte! Plutonul care nu are comandant va fi oprit. Se păstrează cadenţa pe timpul deplasării la sălile de mese, nimeni nu părăseşte formaţia. Prin faţa tovarăşului general-colonel inginer Bogdan se bate pas de defilare şi se acordă onorul.
Un urlet general clatină pereţii. Porţile au început să se mişte. Presiunea e formidabilă. Ofiţerii şi subofiţerii se luptă din răsputeri să ţină în ordine cele cîteva mii de militari care vor să ajungă cît mai repede afară. În sfirşit, porţile s-au deschis. Primele subunităţi se revarsă pe uşa largă. Între intrarea în „casă” şi platou este o rîpă adîncă şi largă, săpată de buldozere, peste care este aruncat un pod de lemn. Mii de picioare încălţate cu bocanci ţintuiţi bubuie pe scîndurile tranşversale. Uneori mă trezesc în puterea nopţii cu timpanul vibrîndu-mi încă sub impactul miilor de perechi de bocanci care tropotesc la nesfîrşit pe o punte. Un coşmar real care mă urmăreşte şi noaptea... în somn.
Subunităţile trec mereu, una după alta. Plouă dintr-un cer întunecat, mascat de întunericul nopţii, plouă mărunt şi rece, ploaie duşmănoasă de toamnă. În stînga mea, un soldat în vîrstă alunecă pe scîndura udă şi cade icnind. Se ridică înjurînd, ajutat de vecinii care se grăbesc să-l susţină, ca să nu fie călcat în picioare în bezna care domneşte în jur. Bate un vînt tăios şi nu e un bec aprins, nicăieri. Întuneric, vînt, ploaie şi... gropi, mii de gropi în care rişti să cazi, rupîndu-ţi un picior, o mînă sau gîtul.
Bocancii clefăie în noroi, cînd plouă şantierul e înecat în noroi, un noroi de sfirşit de lume, iar acum e toamnă şi plouă.
— Ţine-alinierea!... Stîngul!... Stîngul!... Stîng, drept...
Picăturile de ploaie răpăie pe cască, apa îmi pătrunde prin bluza subţire pînă la piele, o simt curgîndu-mi rece de-a lungul şirei spinării. Bocancii se înfundă în noroi pînă la şireturi. Bocanci, acelaşi bocanc multiplicat în mii, în zeci de mii de exemplare frămîntă spaţiul şantierului.
— Ţine-alinierea, soldat! Ţine-aproape!... Stîngul!... Stîngul!... Stîng, drept, stîng...
Ploaia cade neîndurătoare, noroiul îmi intră prin bocancii sparţi, ciorapii îmi înoată într-o pastă murdară, totul e ud pe mine.
Şi deodată, „telefonul fără fir” al comandanţilor de pluton îmi trimite un avertisment: „Atenţie!” Uit de toată mizeria. Unde dracu’?... Ce se-aude?... Şi, brusc, o lumină orbitoare sparge întunericul. O „Dacie” cu farurile aprinse staţionează la marginea „drumului”, după colţul unei clădiri. Se aud comenzi sacadate: „Sus piciorul!... Pieptul în afară! Generalul, bă, generalul... se uită la noi din maşină...”
— Sus piciorul, soldat, pieptu-nainte!... Stîngu’, stîngu’...
Am intrat în bătaia farurilor. Oamenii bat cadenţa, se împroşcă unii pe alţii cu noroi şi privesc spre dreapta, dînd onorul, înălţător spectacol! Sînt în faţa plutonului. Mai am un pic şi ies din lumină... „Dom’lent, a căzut Lupoaia.” La coada plutonului s-a stîrnit îmbulzeală. Sar repede şi-l ridic pe Lupoaia (deh, are 49 de ani). Mă ajută doi militari. Exact în clipa aceea, motorul „Daciei” porneşte şi farurile trec pe faza scurtă. Răsuflu uşurat: generalul n-a observat incidentul.
— Luate-ar Aghiuţă, Lupoaia! Dacă intram la arest din cauza ta?
— Am alunecat pe un bolovan, dom’lent.
— No, apăi ăsta cade şi noaptea din pat, dom’lent! zice Filpişan şi izbucnim în rîs cu toţii.
Mai avem de coborît „dealul plîngerii”. Terenul e ud, aşa că o facem ţinîndu-ne de mînă. Departe, jos, mi se pare că disting glasul maiorului Mihail: „Cadenţa, cadenţa!” În urmă cu cîteva luni pretenţia aceasta mi se părea absurdă. Acum m-am obişnuit, aşa că strig în mod reflex: „Ţine-aproape!... Ţine cadenţa!”
Ajungem, în sfîrşit, jos şi intrăm pe terenul fostului stadion. Acum e plin cu barăci ale muncitorilor civili, muncitori care, cu cîteva excepţii, au plecat de mult acasă.
Stadionul musteşte de apă. Pe jos au mai rezistat cîteva fîşii de cauciuc poros de culoare roşie — probabil fosta pistă de alergare. Militarii sînt adunaţi aici pe batalioane, pe companii şi pe subunităţi. Ploaia nu a încetat, dar parcă nu mai este aşa de cîinoasă. Reflectoare puternice luminează vînzoleala aceasta de oameni care tropăie, tuşesc, scuipă, în timp ce comandanţii se luptă să-i alinieze.
În faţă, la vreo cincisprezece metri, cu mîinile la spate, învăluit în mantaua de ploaie, cu gluga trasă pe ochi, nemişcat şi ameninţător, comandantul: colonelul Stancu. Alături de el, ofiţeri din statul major.
— Faceţi apelul cadrelor!
Comanda trece din gură în gură: „Faceţi apelul cadrelor... Faceţi apelul cadrelor...”
Se apropie locotenentul-major Pascal. Ne verifică.
Sîntem toţi.
Se aude din nou vocea comandantului, încremenit în aceeaşi poziţie sumbră:
— Raportaţi imediat, în scris, cadrele absente şi aduceţi foile de hîrtie! Repede!
Ploaia se înteţeşte brusc, ca o rupere de nori, dar nu-mi mai pasă: tot sînt ud ca un burete. Rafalele biciuiesc rîndurile ne- sfîrşite de militari încremeniţi pe platou.
— Începeţi apelul de seară!
Ordinul comandantului! Comandanţii de batalioane fac şapte paşi înainte şi stînga-mprejur:
— Comandanţii de companie, începeţi apelul de seară!
Comandanţii de companie ies în faţă:
— Comandanţii de plutoane, începeţi apelul de seară!...
Trec în faţa plutonului. Număr oamenii, le citesc numele după caiet, în ordinea de bătaie. Dacă lipseşte vreunul, răspunzător sînt eu.
— Sînt toţi, Pora?
E locotenentul-major Pascal.
— Toţi, tovarăşe locotenent-major!
Se raportează ierarhic militarii absenţi, motivaţi şi nemotivaţi. Silueta comandantului care stă în faţa noastră în mantaua de ploaie, cu gluga trasă pe ochi şi cu mîinile la spate, se mişcă în sfirşit.
