Hotărît lucru, s-a întîmplat ceva! Ni se vor comunica noi or­dine. Sau pedepse. Sau ceva de genul ăsta. De fapt, e singurul motiv pentru care ne adunăm. Şi nu e zi să nu ne adunăm! Con­tinentele se pot scufunda, fluviile pot ieşi din matcă, adunarea nu are cum să nu se ţină!

— Atenţiune!

Liniştea devine şi mai apăsătoare, nu se mai aude decît foş­netul ploii. În lumina reflectoarelor de pe stadion, băltoacele parcă fierb. Comandantul, colonelul Stancu, reia:

— În ultimul timp, în unitatea noastră factorul disciplină a

slăbit. Tovarăşul colonel Blădulescu o să vă aducă la cunoştinţă ceva în acest sens. Aveţi cuvîntul!

Colonelul inginer Blădulescu iese în faţă, tîrînd după el o servietă imensă. E un om la vreo 60 de ani, poartă ochelari şi, cîteodată, nu e lipsit de haz. Cu toate acestea, e periculos să glu­meşti cu el. E o mare greşeală să faci aşa ceva!...

— Am să termin repede, ca să nu vă ţin mult, începe colone­lul Blădulescu. Cuvintele i se aud înăbuşit, estompate de căde­rea ploii, venind ca de departe:

— Azi noapte a murit un concentrat... În schimbul de noap­te... s-a vărsat cazanul cu smoală peste el şi a ars... era beat şi adormise... Alt concentrat a părăsit şantierul şi a fost strivit de un balot de macara... Era beat şi ăsta. Ţin să vă atrag atenţia că pe şantiere, în ţară, s-au înregistrat cazuri de holeră. Şi la noi au fost găsiţi ieri bolnavi de dizenterie — unul dintre ei era beat!

Rumoare. Căpitanul Chiriţoiu, secretarul de partid, intervi­ne iritat:

— Tovarăşe colonel, n-are importanţă, dom’le, dacă era beat sau nu, ce dracu’, ne facem de rîs...

Colonelul Blădulescu îşi duce mîna la ochelari şi se întoarce descumpănit către căpitanul Chiriţoiu:

— Sigur... da... doar aşa, am adus la cunoştinţă...

Apoi reia:

— Toate aceste grave abateri de la regulament...

— Accidente, tovarăşe colonel! îl întrerupe iarăşi Chiriţoiu, nervos.

— ...aceste accidente s-au petrecut din vina comandanţilor de plutoane, care de fapt nu comandă. Este dezinteres şi la com­pănii, că am găsit plotonieri de compănii cu magazinele în dez­ordine.

— Magaziile, tovarăşe colonel! adaugă sec Chiriţoiu.

— Da... asta... magaziile. Cu tovarăşul colonel Stancu am controlat ieri magaziile a doi plotonieri de compănii; dezordine totală, nu erau puse echipamentele în ordine. Izmenele erau a­mestecate cu pufoaicele, cizmele de cauciuc erau în locul bocan-­

cilor. Şi mai presus de toate... domnul plotonier bea cafea şi ju­ca table. Atragem atenţia încă o dată că în magaziile plotonierilor de companie trebuie să fie o ordine perfectă... În altă ordine de idei, nimeni nu-şi mai face bocancii cu cremă...

Ploaia cade nemilos peste noi. Stăm şi ascultăm discursul acesta lipsit de noimă. Stăm în ploaie şi ascultăm. Sîntem obosiţi, sîntem în picioare de la patru dimineaţa, este ora opt seara şi colonelul ne pisează cu nimicuri. Barem dacă ar vorbi despre problemele grave cu care ne confruntăm: hrană, cazare, trans­port, civilii care ne fură munca, păduchii, ploşniţele, dizen­teria, lipsa de echipament şi cîte şi mai cîte. Iar noi stăm în ploaie şi ascultăm o peroraţie despre... izmene nepuse la locul lor în ma­gaziile „plotonierilor de compănii”, despre ţinuta „necusută” şi bocanci nevăcsuiţi. Şi timpul trece...

Acum ia cuvîntul maiorul Lixandru Mihail, şeful de stat-ma­jor. Ne mirăm, fiindcă de obicei nu o face:

— Vreau să vă arăt două cuvinte... în două cuvinte... adică vreau să vă arăt în două cuvinte două probleme...

E înalt de aproape doi metri şi uşor bîlbîit. Gura lui tăiată pieziş îmi aminteşte de un cap de rechin. Pare timorat de faptul că nu poate vorbi şi face eforturi disperate să-şi învingă nu tracul („boşii” de la comandă nu au aşa ceva! ), ci neputinţa de a se exprima:

— Tovarăşi ofiţeri... şi subofiţeri, comandanţi de plutoa­ne... Şi de companii... Şi de batalioane (se întoarce către colo­nelul Stancu, parcă cerîndu-i aprobarea, dar „ţiganul” rămîne încremenit ca o statuie)... fiind în comanda unităţii... şi eu am observat... nereguli! Şi nu-nţeleg (gest brusc, mîini aruncate-n lături) dacă nu-ţi convine ca comandant de pluton... du-te, neică, unde vezi cu ochii, fă-te brutar, paznic, dar dacă vrei să... respectă legile regulamentare, că cînd ai intrat în şcoală ai ju­rat... Eu atîta am avut de spus şi atrag atenţia asupra... asupra următorului lucru, adică asupra faptului că voi pedepsi aspru abaterile de la regulament... Vă mulţumesc pentru atenţie. Am terminat.

Are cuvîntul comandantul, colonelul Stancu:

— Aşa cum au arătat şi predecesorii... antecuvîntătorii mei,

eu nu vreau să vă ţin mult, mai ales că orele sînt puţintel înain­tate. Vreau să vă atrag atenţia asupra necesităţii respectării legi­lor şi regulamentelor militare. Noi nu trebuie să uităm că sîntem în primul rînd militari şi numai după aceea constructori. Este inadmisibil ca în acest şantier de o importanţă vitală să-şi per­mită un militar să vină netuns sau cu barbă şi mustăţi. Repet: este inadmisibil. Comandantul de pluton care va avea un astfel de militar va fi exemplar pedepsit. Deja am trimis astăzi la arest doi comandanţi de pluton. Stimaţi tovarăşi, este o lipsă de res­pect faţă de armată, faţă de acest şantier. Vă întreb: cum este posibil să vii netuns în şantier? Poate o să vă miraţi... ce pune ăsta atîta accent şi ne pisează cu tunsul? Ei bine, stimaţi tova­răşi, pun accent! Şi n-o să trec cu vederea, pentru că aşa începe orice indisciplină: la început cu fapte mărunte care, dacă se acu­mulează, devin din ce în ce mai grave (ca bulgărele de zăpadă care se rostogoleşte şi devine pînă la urmă mare de te zdrobeşte) şi în cele din urmă duc la accidente grave, poate chiar mortale. Închei, atenţionînd încă o dată pe toată lumea: să nu mai văd militar netuns, neras şi nebărbierit. Acum, fiindcă a sosit deja ora mesei... În ordine, sub directa supraveghere a comandan­ţilor se trece la servitul mesei şi tot sub comandă la îmbarcare. În cartierul Vitan, după program, adunare cu toate cadrele unită­ţii! Vă urez poftă bună la masă!

Suita colonelului se întoarce şi dispare printre barăci. Loco­tenentul-major Pascal strigă;

— Comandanţii de plutoane, la mine!... Bă, fiţi atenţi... A sosit deja ora mesei... În ordine, sub directa supraveghere a co­mandanţilor, se trece la servitul mesei şi tot sub comandă, la îm­barcare. În cartierul Vitan, după program, adunare cu toate ca­drele unităţii... Executarea!

Ne răspîndim la plutoane. Îl aud alături pe locotenentul Panait adresîndu-se oamenilor săi:

— Fiţi atenţi, a sosit deja ora mesei... În ordine, se trece la servitul...

Simt deodată o furie oarbă. Îmi vine să urlu. Şi chiar urlu:

— Atenţiune! Pluton, v-aliniaţi! Pluton, drepţi! Pluton, la dreapta! Spre sala de mese fugaaa, marş! ...

Ordinele ţîşnesc în aer unul după altul, ca focurile unei rafa­le de pistol automat. Fericiţi, îngheţaţi, oamenii mei mă privesc cu recunoştinţă şi o zbughesc către cantină. Mă iau după ei.

— Pora!

Mă opresc. Mă dezmeticesc brusc. Mă întorc.

— Ordonaţi!

Nu văd prea bine dincotro a venit chemarea, pe platou e încă multă mişcare.

— Şemă numămaivezi? (Ce mă, nu mă mai vezi? )

Mă întorc puţin spre stînga şi văd, în sfirşit, trei siluete: una este a locotenentului-major Pascal. Mă apropii în pas alergător şi cînd ajung aproape iau poziţia drepţi:

— Ordonaţi, toa’ l’ent-major!

Figura pătrată a locotenentului-major Pascal zîmbeşte enig­matic. Nu el m-a strigat. Lîngă Pascal stau doi ofiţeri, locotenen­tul-major Vîrlan, secretar „mărunt” de partid (B.O.B. ) şi celă­lalt... A, îl recunosc, e Lupeş, un locotenent-major, fost subofi­ţer. Vorbeşte cu un puternic accent moldovenesc. El m-a strigat, aşa că mă ia în primire:

— Tu eşti Pora?

— Eu. Ordonaţi!

— Şi şestaiaşé? Şepoziţiasta latine? (Şi ce stai aşa? Ce po­ziţie e asta la tine?)

Îmi dau seama că s-a discutat despre mine. Atmosfera ciu­dată, ameninţătoare mă pune pe gînduri. Pascal tace. Sînt subor­donatul lui direct, un alt ofiţer mă mustră, iar Pascal nu zice nimic.

— Ordonaţi!

E singurul cuvînt la care am dreptul. Îl repet automat, ca un papagal:

— Ordonaţi!

— Băioomuli, tăşeri! Şîşemîtătşerşetezi? (Băi omule, tăce­re! Şi ce mă tot cercetezi?)