Colonelul Sîrdă pare dintr-o dată istovit şi se aşază în scaun.

Vorbeşte maiorul Mihail:

— S-a observat că cadrul militar de trupă mănîncă cînd mă­nîncă trupa! Deci pe lîngă faptul că mănîncă din mîncarea sol­daţilor, mănîncă înainte ca să mănînce soldaţii care trebuie să mănînce cînd se serveşte masa de prînz. Am spus în numeroase rînduri că acel cadru, cînd va fi surprins, va fi pedepsit! Ei bine, mă voi ocupa personal de treaba asta! Puneţi-vă ordine în ţi­nută. Atenţie tunsul! Veţi fi pedepsiţi!

Ia cuvîntul locotenentul-major Aldea, care dă citire unui po­melnic de cadre pedepsite pentru diverse abateri. Tot despre propuneri de pedepse sau despre pedepse vorbesc, rînd pe rind, ceilalţi ofiţeri din statul major. Apoi adunarea se sparge.

Este aproape ora douăsprezece. Trebuie să-mi adun pluto­nul şi să-l duc la masă. Apoi din nou, după masă, să-l adun şi să urcăm pe şantier. Şi deseară, din nou, acelaşi infern al apelului de seară, aşteptarea autobuzelor care nu vor veni sau în cel mai fericit caz vor veni cu o oră-două întîrziere. Iar pînă atunci, con­troalele, inspecţiile, verificările. În seara asta sînt de serviciu pe companie. Mîine sînt de serviciu pe batalion. Poimîine sînt ofiţer de serviciu pe unitate. Iar răspoimîine sînt de serviciu la general, la baracă! Doamne, cîte servicii! Noaptea voi controla holurile murdare şi camerele mirosind a rînced, a sudoare şi a urină, cu paturi suprapuse pe care zac oameni morţi de oboseală sau de beţie, oameni abrutizaţi, fără o scînteie de luciditate în priviri, stăpîniţi de ură pentru că au fost aduşi aici cu forţa.

— Pora!

Mă trezesc faţă în faţă cu locotenentul-major Vîrban şi cu locotenentul-major Lupeş, apăruţi ca din pămînt. Primul e ceva pe la partid. Al doilea n-am reuşit încă să aflu cu ce se ocupă. Pînă de curînd era subofiţer.

— Măi băiatule, începe Vîrban, fii atent, avem date că îl sfi­dezi pe comandantul companiei, că ai o atitudine arogantă faţă de el...

— Şiibăide caltău? (Ce e, băi, de capul tău?) adaugă Lupeş.

Îi privesc cu atenţie. Stranie pereche! Şi totuşi, oamenii aceş­tia sînt numai o infimă parte din nevăzuta junglă care mă încon­joară şi care abundă în asemenea specimene. Simt cum urcă din pămînt un suflu de gheaţă, în timp ce ei stau înaintea mea ca doi reprezentanţi ai unei organizaţii secrete, ca două personaje kafkiene care peste puţine clipe urmează să-mi comunice decizia absurdă a unui tribunal încă şi mai absurd. „Aşadar, mă gîndesc, au date că îl sfidez pe căpitanul Pascal, comandantul meu de companie!...” şi cu ochii minţii îi văd pe toţi foştii mei secretari de partid, pe căţeii aciuaţi pe lîngă ei. Toţi îmi ziceau la fel: „Ştim noi, lasă că ştim noi, cunoaştem noi, te prevenim că ştim totul, avem date că...” Nu-mi mai rămîne decît să iau poziţia drepţi:

— Am înţeles, tovarăşe locotenent-major Lupeş! Am înţe­les, tovarăşe locotenent-major Vîrban!

Dispar amîndoi, bolborosind şi dînd din mîini ameninţători. Ce să aibă oamenii ăştia cu mine? În viaţa mea n-am avut de-a face cu ei. Şi totuşi ei au în mine o ţintă precisă. Ar fi o naivitate să cred că au aruncat doar o vorbă. Nu! Ei fac parte dintr-un mecanism. Ei sînt telefonul care sună automat atunci cînd cine­va formează numărul. Telefonul sună, iar zbîrnîitul lui îmi spu­ne multe. Mi-e teamă să ridic receptorul, pentru că nu ştiu ce rîs sinistru voi auzi în aparat. Mi-e teamă. Şi totuşi va trebui să-l ridic. Doar pe mine mă cheamă!

Ieri a avut loc o şedinţă cu comandanţii de companii. De aco­lo să fi pornit totul? Urc în şantier şi-l caut pe căpitanul Pascal, comandantul meu de companie. Îl găsesc într-un birou de mai­ştri, rîde cu nişte fete, secretare. E de groază cîte secretare pot fi pe acest şantier! Cred că sînt cîteva mii. Mai e puţin şi fiecare civil va avea pe lîngă el o secretară. Secretare — vorba vine. De fapt, multe sînt securiste. Cînd mă vede, căpitanul Pascal nu-şi poate reprima o grimasă. Îi spun că vreau să-i vorbesc. Iese în silă pe hol.

— Tovarăşe căpitan, încep eu (şi glasul îmi tremură), m-am întîlnit acum cîteva clipe cu tovarăşii Vîrban şi Lupeş... Tovară­şe căpitan, vă jur pe ce am mai sfint că nu ştiu să vă fi ieşit vreo­dată din cuvînt ori să mă fi purtat necuviincios. Acum... sînt a- cuzat că vă sfidez.

Probabil că aspectul meu îl impresionează, fiindcă observ o schimbare pe chipul lui:

— Dă-i, bă, în p... mea! Dacă ai şti ce mi-au făcut şi mie la şedinţă... Că nu ştiu să mă impun în faţa subordonaţilor! Că... Da’ nu mai pune şi tu la suflet! Ce să am eu cu tine? Cu ce m-ai tras tu în piept ca să spun că mă sfidezi? Parcă eu n-aş fi putut să zic că nu-i adevărat... Da’ n-are rost.

— Şi n-aţi zis? întreb eu.

— Pe-ăştia nu trebuie să-i bagi în seamă, Ioane. Spui „să tră­iţi, am înţeles!” şi-ţi vezi de treaba ta. Ăştia trebuie trataţi cu dispreţ...

M-am lămurit: cum să aştept limpezirea situaţiei de la un om care nici măcar nu cunoaşte sensul cuvintelor, care crede că „a sfida” înseamnă „a trage în piept”? Şi mi-aduc aminte de maio­rul Gureşan de la regiment, care a urlat la mine pentru că într-un raport scrisesem în paranteză „sic!”: „Nu ţi-e ruşine, băi, deştep­tule, să-mi scrii mie «sîc» pe raport? Mie, comandant de regi­ment! Marş afară, locotenent! Boule! Mai zici că eşti şi scriitor!” De asemenea oameni depinde soarta unui ofiţer! Ei fac aprecie­rile, ei pun în cumpănă atitudinea şi munca unui cadru: indivizi care folosesc cuvintele la întîmplare („... ofiţerul dă dovadă de impertinenţă folosind expresii nedemne de uniforma militară, cu subînţelesuri, pentru care îi recomand să dea dovadă de mai multă onestitate” — extras din caracterizarea pe 1989 întocmită locotenentului Pora Ioan de comandantul unităţii 2389, lt.-col. Lixandru Mihail).

Cobor către biroul inginerului şef ca să-i prezint pontajul militarilor pe luna noiembrie. Intru. La birou stă Pascan însuşi. Fumează, la o cafeluţă. Am noroc, e bine dispus:

— Cee, bă?

— Săru’ mîna, dom’ inginer-şef! Am venit şi eu...

Îmi întinde leneş mîna. Mă reped să i-o strîng, simulînd o bucurie patrupedă. Dacă aş fi cîine, aş da din coadă. Simt că şi-a schimbat atitudinea faţă de mine de cînd m-am „adaptat” la via­ţa de şantier. Rugina orgoliului său prostesc e învinsă de uleiul umilinţei mele. Mecanismul tot mai scîrţîie, dar încetul cu înce­tul se degripează. Şi totuşi, cel umilit ar trebui să fie el. Dar nu, inginerul-şef Pascan se simte sincer măgulit. Îmi aruncă un surîs condescendent, îmi iscăleşte hîrtiile şi mă concediază cu un gest suveran:

— Liber!

Ies de-a-ndaratelea din birou, făcînd temenele ca un fanariot în cortul unui paşă. Înainte de a închide uşa observ cum arhitec­tul Popoviciu îşi aprinde satisfăcut o ţigară. M-am adaptat! Alţi ofiţeri nu s-au adaptat şi au plătit-o scump: cu notări proaste, cu retrogradări, cu trecerea în rezervă. Cu „tinichele legate de coa­dă”. Într-o armată în care ministrul apărării îşi pedepseşte ofi­ţerii pentru că poartă uniforma ce sens ar mai avea demnitatea?

Într-una din zilele trecute am asistat la o scenă oribilă. Doi ziarişti se hotărîseră să facă un reportaj despre munca militari­lor pe şantier. Un locotenent, Ion, comandant de pluton, fusese desemnat să fie fotografiat. „Ehehe! Mare cinste pentru arma­tă!”, vorba maiorului Mihail. Instruit din ajun, Ion venise cu uniforma curată şi călcată şi aştepta de la ora 5 dimineaţa în faţa barăcii comandantului. Pe la nouă a apărut, în sfirşit, maşina din care au coborît „reporterii”. După o scurtă discuţie, ofiţerul a fost dezbrăcat de uniformă şi vîrît într-o salopetă ordinară de lucru şi pufoaică. Cînd să fie fotografiat, s-a procedat la o nouă ajustare a ţinutei:

— Şapca dom’le, şapca! Să dispară şapca!

Ion se uită zăpăcit în toate părţile. I s-a luat şapca de pe cap şi i s-a pus în loc o cască de constructor. În jurul lui se făcuse un cerc larg: concentraţi, civili, ofiţeri. Şi tot acest alai s-a deplasat prin şantier.

— Nu e bine, nu e expresiv! mormăia nemulţumit reporterul.

În sfirşit, au ajuns lîngă o macara. Locotenentul a fost suit pe un butoi de tablă gol, pus să-şi ridice mîna dreaptă streaşină şi să privească „expresiv” spre cer.

— Cască gura! Gura! Strigă, ţipă, dă un ordin, ceva!

Bietul locotenent a început, zăpăcit, să strige:

— La dreapta! La stînga! Pluton, înainte marş!

— Sus mîna! Uită-te-n cer! Aşa!

Aparatul a clănţănit. Fotografia era gata. Bietul om a plecat cu uniforma făcută mototol sub braţ.

— Ai intrat în istorie, Ioane, i-a spus cineva în glumă.

— Mai du-te dracului!

Peste trei ore a fost băgat la arest pentru că i s-a îmbătat un concentrat.

Mă gîndesc la toate aceste lucruri şi îmi dau seama, cu groa­ză, că aproape că nu mă mai impresionează. Ochiul meu le în­registrează ca pe nişte fapte banale. După atîteă umilinţe la care am asistat sau la care am fost supus de cînd sînt „detaşat” pe şantier, am priceput un lucru: apelativul „tovarăşe” li se potri­veşte inginerilor, maiştrilor şi chiar şefilor de echipă ca nuca-n perete. Mai aproape de adevăr ar fi să li te adresezi cu „stăpîne”.

Intru în „casă” — începe alergătura: urc şi cobor sute de scări, urmăresc planul de producţie, întocmesc fişele de pro­tecţia muncii, le duc la iscălit, le aduc, verific militarii. Unui maistru, Barbu C-tin, un uriaş cumsecade, poate singurul pe ca­re l-am văzut rîzînd în cloaca asta, i s-a făcut milă de mine şi mi-a dat un „birou”: o încăpere strimtă, un viitor grup social. A trimis doi tîmplari şi mi-au montat o uşă de lemn pe care o încui cu lacătul. Doi militari mi-au înjghebat din deşeuri o măsuţă şi un scaun pe care le-am acoperit cu ziare. Cu toate că în încăpere e un frig nebun, sînt fericit: am un colţ al meu, numai al meu, chiar dacă nu pot sta aici mai mult de un ceas pe zi. După luni de zile, pot să mănînc omeneşte: mi-am adus de acasă cîteva felii de sa­lam şi un ou.

Sînt obosit. Ajung la „biroul” proaspăt amenajat. Pe masă şi pe geantă se văd urme mărunte de şobolan. Suflu peste hîrtie şi scot pachetul cu mîncare. Două ciocane pneumatice îşi încep dincolo de zid vacarmul insuportabil. Undeva, sus, cineva bate cu un mai de fier, spărgînd probabil un zid. Nu mă sinchisesc. Mănînc. Şi, deodată, o ploaie de lichid cald se abate peste mine — e urină. Civilii care lucrează sus urinează pe mine! Premedi­tat. Li s-a mai întîmplat şi altor ofiţeri. Acolo sus, în tavan, chiar deasupra mesei, este o spărtură. Probabil că pîndesc de mult timp momentul cînd am să vin. Iar acum rîd. Urina mi-a îm­proşcat mîncarea, hainele. Ceva mi se răsuceşte violent în sto­mac. Mă reped într-un colţ şi vomit. Ies furios, urc scările. În încăperea de deasupra, vreo doisprezece hăndrălăi, majoritatea tineri, stau întinşi pe cartoane sau tăblii de lemn şi joacă table şi cărţi. Formează o echipă de zidari.

— Ce-aţi păţit, dom’ lent? sar cîţiva dintre ei, abia înăbuşin­du-şi rîsul.

Sînt descheiat la veston şi cu capul descoperit. Şi dintr-o dată îmi dau seama că n-are nici un rost.

— Nimic, băieţi, răspund eu. Nimic.

— Bă, fir-aţi ai dracu’ să fiţi de nenorociţi, zice de jos, fără

să-şi ridice ochii din cărţi, unul dintre ei, voi vă pişaţi pe ofiţerii armatei române, mă?

— Hă! Hă! Hă! izbucnesc toţi în rîs, un rls gros, animalic.

Mă retrag şi cobor. În „birou” mă aşteaptă locotenent-colo­nelul Seileanu de la Grupa de coordonare.

— Să trăiţi, tovarăşe colonel! Uitaţi-vă şi dumneavoastră, tovarăşe colonel, mă pregăteam să mănînc şi eu şi zidarii de sus... civilii, au urinat aici...

— Bine ţi-au făcut! Dacă aude tovarăşul general Bogdan îi felicită. Ar fi trebuit să se c...e, băi! Şi zi, ţi-ai făcut aici birou?