— Da, tovarăşe colonel!

— Mda... Frumos, foarte frumos! comentează sarcastic co­lonelul Seileanu. Scoate încet, cu gesturi lente, din buzunarul de la piept un carnet roşu.

— Cum te cheamă?...

Şi atunci mint! Pentru prima oară în viaţa mea de militar! Niciodată nu mi-am minţit superiorii; nici în şcoala militară, nici după absolvirea ei. În clipa aceasta, însă, în mine se prăbuşeşte un eşafodaj de carton — idealuri şi vise despre onoarea militară. Ele ţin de altă lume...

— Apostol mă cheamă, tovarăşe colonel!

Colonelul notează meticulos în carnet.

— Apostol şi mai cum?

Fără îndoială că există în om o înclinaţie către risc. Nu ştiu dacă un diavol mi-a şoptit la ureche ceva, cert este că-i răspund:

— Bologa, tovarăşe colonel! Locotenent Apostol Bologa!...

Creionul colonelului notează conştiincios. În mine s-a mai prăbuşit un ideal: nu mai vreau să ajung niciodată colonel! Ni­ciodată!

— Ei bine, locotenente, mîine dimineaţă, cînd vine genera­lul Bogdan, te prezinţi la dînsul la baracă. Generalul a dat ordi­ne clare, tovarăşe locotenent: locul ofiţerului este în mijlocul oame­nilor! Pe schele, nu la birou, cu cafeaua sub nas. Din ce companie faci parte? La cine eşti?

Iarăşi mă îmboldeşte drăcuşorul:

— La tovarăşul locotenent-major Vîrban!

— Hm!

Îşi notează şi asta în carnet.

— Mă mir! Vîrban e un om excepţional. Mă mir că te-a scă­pat din ochi!

În clipa aceea, o cărămidă urmată de o avalanşă de moloz cade pe masă făcînd ţăndări sticla cu apă. Încăperea se umple de praf. Colonelul Seileanu parcă a înnebunit:

— Marş la oameni, de-aici, puturosule! Fir-aţi ai dracului de putorile dracului... de... de indisciplinaţi!...

Se sufocă. Îmi iau geanta şi ies. Urc scările.

— Ne întîlnim mîine la tovarăşul general Bogdan! Te-nvăţ eu minte, locotenent Apostol Bologa!

De două ore stăm în mocirlă, la poarta şantierului, şi aştep­tăm autobuzele. Au venit patru, la început, şi atîta tot. Oamenii injură cu glas tare. Cîţiva sînt deja beţi. Un moldovean şi doi lipoveni încep să urle ca nişte animale sălbatice. Alt concentrat, un lugojean, îi aţîţă:

— Asta-i bătaie de joc, mă! Spuneţi şi voi dacă ofiţerimea asta nu îşi bate joc de noi!

— Dom’ locotenent! Dom’ locotenent Pora! Vă mai bateţi, dom’le, joc de noi, că dup-aia ne batem noi joc de dumneavoas­tră! zbiară un botoşănean.

Există însă destui oameni care nu şi-au pierdut bunul simţ. Ciţiva intervin şi îi potolesc pe zurbagii.

Nu se vede ţipenie de „superior”. Sîntem doar noi, coman­danţii de plutoane, de companii şi de batalioane. Ba nu: se apro­pie cineva de la Grupa de coordonare. A notat numele cîtorva comandanţi de plutoane, pentru ... „dezordine în subunitate”. Ofiţerii vor intra mîine la arest. Un concentrat ridică tonul şi „tovarăşul” îşi dă seama că trebuie să dispară, nu înainte de a da un ultim sfat preţios locotenenţilor: „Nu e bine să-i agitaţi! Lăsaţi-i în pace!”

— Tovarăşe locotenent-colonel, întreb eu, nu vin maşinile? E zece. În fiecare zi întîrzie...

— Dumneata unde ai plutonul? Aici? Du-te, dom’le, la plu­tonul dumitale! Ei, drăcia dracului! Din cauza voastră sînt oa­menii aşa!

— Ce să le spunem, tovarăşe colonel, şoptesc eu. Uitaţi-vă şi dumneavoastră! Or să ne ia la bătaie!

— Şi bine v-ar face, bă! Bine v-ar face! începe el să strige. Apoi dispare.

Este decembrie. Peste două săptămîni concentraţii „se vor libera”. Au fost mobilizaţi pentru o perioadă de şase luni. Au venit în iunie, e timpul să se întoarcă acasă. Dar această perioa­dă este cea mai grea pentru ofiţeri: e căderea în barbarie. Senti­mente refulate, apucături pînă acum ţinute cît de cît în frîu iz­bucnesc cu violenţă, cu o patimă devastatoare.

— HAI LIBERAREEE! izbucneşte deodată întregul grup de lîngă mine, trîntind căştile în noroi. Descopăr cu uimire, pen­tru prima oară, că printre oamenii aceştia, alături de care am stat zi de zi o jumătate de an, cu care am împărţit toate greutăţile şi necazurile (căci bucurii nu mai există pentru noi pe lume) am duşmani. O sticlă aruncată cu putere se face ţăndări la picioarele mele. Fluierături ascuţite spintecă întunericul ca nişte fulgere. Nu disting bine în beznă, dar urechea mea sesizează undeva, alături, icnituri şi învălmăşeală.

— Lăsa-ţi-mă... vreau să-l bat!... Dom’ locotenent! Unde eşti, dom’ locotenent?

Se aud vocile cîtorva concentraţi din pluton, mai în vîrstă:

— Ţine-l, mă!... Mă, omule!... Doamne fereşte, nu ţi-e, mă, ruşine?... Filpişane!

— No, ce-i, mă?

— Vino, mă, încoace!...

E o viermuială în întuneric. Soldatul Domiţian se apropie de mine agitat:

— Dom’ locotenent, fugiţi! Lipovenii vor să vă bată!

Trag adînc din ţigară şi rămîn nemişcat.

— Şi mîine, cînd o fi să apar în faţa formaţiei, cum o să vă mai privesc în ochi, Domiţiane? Tu ştii că un ofiţer adevărat nu fuge?...

În momentul acela, garda celor cîţiva oameni treji este spartă, două mîini puternice mă apucă de gulerul pufoaicei şi trag cu atîta forţă că stofa pîrîie şi se sfişie. Simt în faţă, izbin­du-mă, duhoarea de beţiv a lipoveanului Popov.

— Pe comandant, Popove, ai avea curajul să-l iei aşa de gu­ler? Pe comandantul unităţii, ai avea curajul?

— Pe toţi, pe toţi ofiţerii!...

— Şi te-ai repezit la cel mai mic în grad, nu? La un locote­nent... Ifime, eu în şcoala militară am învăţat să mă bat cu pisto­lul, nu cu pumnii!...

Cineva aprinde un chibrit şi mai mulţi oameni se reped asu­pra militarului beat.

— Lăsaţi-l în pace! Popov Ifim din Sfîştoafca şi Radu Petre din Mahmudia vor să-şi bată comandantul de pluton! Ia spune, Popove, pentru ce vrei să mă baţi? Fiindcă tremur lîngă tine în noroi sau fiindcă sînt ofiţer?

— Fiindcă eşti ofiţer!

— Atunci dă-i drumul! Sînt singur şi fără apărare. Voi, cei­lalţi, daţi-vă la o parte! Popove, eşti sigur că vrei numai să mă baţi? Poate vreţi să mă omorîţi! Văd că Urioc a scos deja cuţitul. Moment mai bun nici că se poate!

— Îţi luăm gîtul...

— Şi ce staţi? urlu eu. Stingeţi chibritul! Lucrurile astea nu se fac la lumină!... Credeţi că mi-e frică? Cine începe?... Puteţi tăbărî toţi odată, ca să fiţi mai siguri!