,,Robi pe Uranus''de Ioan Popa

Şi uite aşa, fără să te străduieşti prea mult, înşiruind şabloa­ne, te achiţi de o obligaţie politică. Altă „obligaţie de partid” ar fi să repeţi ca un papagal, după anumite „evenimente”, că ţi-ai extras sarcinile care-ţi revin, la comanda plutonului, din magis­trala cuvîntare a Tovarăşului ţinută în ziua de... cu ocazia... Pa­radoxal, la şedinţele noastre de partid nu se discută politică, ci despre îndeplinirea planului, despre lipsurile materiale, despre accidentele care au mai avut loc, despre „abateri” (fără a forţa însă nota, fiindcă tonul general trebuie să fie optimist). Noi nu facem politică. O fac alţii pentru noi, la nivel înalt. Noi nu tre­buie decît să o aplicăm. Şi niciodată nu o facem destul de bine...

În sala de şedinţe (de fapt, sala de mese de pe stadion) sîntem adunaţi toţi ofiţerii şi subofiţerii. Locotenent-colonelul Marin Sîrdă, comandantul unităţii, colonelul Blădulescu, inginer-şef, locotenentul major Aldea, şeful cadrelor, maiorul Lixandru Mi­hail, şeful de stat-major, căpitanul Chiriţoiu, secretarul de par­tid, comandanţii de batalioane, de companii, de plutoane. Cei din urmă sîntem cei mai puţini, o mînă de oameni pierduţi prin­tre ceilalţi, veşnic hăituiţi şi pedepsiţi.

— Atenţiune! Drepţi! Tovarăşe colonel, personalul unităţii este gata pentru începerea şedinţei.

— Mda. Cine lipseşte?

În aşteptarea răspunsului, comandantul se piaptănă. I se ra­portează absenţii.

— Aldea, îi notezi şi îi trimiţi pe toţi la arest!

— Am înţeles!

Se aşterne o tăcere grea. Colonelul Sîrdă se aşază pe scaun. Este un infanterist slab, cu trăsături aspre, cu gesturi ample şi cam repezit din fire, bîntuit de ideea fixă că de construirea Casei Republicii atîrnă întregul viitor al naţiunii române. A venit în locul colonelului Stancu.

— Vin de la şedinţa cu tovarăşul general Bogdan, spune el. Am să vă comunic foarte multe noutăţi. Mai întîi: au fost prinse din nou cadre purtînd uniforma militară prin oraş. Tovarăşul ministru Milea este foarte supărat, la fel tovarăşul general-loco­tenent Bogdan... Măi, fraţilor, dacă am primit ordin că nu mai avem voie să purtăm uniforma militară, noi, ofiţerii şi subofiţerii trebuie să fim primii care să dovedim că am înţeles acest lucrul Stimaţi tovarăşi, noi nu ne jucăm cu ordinele pe care ni le dă ministrul apărării! Să ştiţi că se vor lua măsuri aspre împotriva ofiţerilor care vor mai fi găsiţi în uniformă prin oraş. Eu, perso­nal, încă o dată, şi să nu ziceţi că nu v-am spus, vă anunţ că voi lua măsuri drastice.

—Tovarăşe colonel, intervine plictisit maiorul „de geniu” Lixandru Mihail, ştiţi bine că aveţi în faţă nişte dobitoci. Trecem la măsuri şi gata...

Sala este încremenită în muţenia obişnuită. Bătrînul infante­rist, impresionat de brutalitatea întreruperii şi de logica primi­tivă a şefului de stat-major, rămîne o clipă blocat cu mîna în aer.

— Da, adică...

— Îi tundem zero, tovarăşe colonel, ca pe soldaţi, şi a doua zi îi trecem în rezervă! Că şi aşa sînt nişte putori şi nu fac nimic! Mănîncă pîinea partidului de pomană! Dorm prin barăci! Să ştiţi că pînă nu trecem treizeci-patruzeci în rezervă nu facem nimic cu ei...

Cuvintele maiorului sînt pline de ură, gura i se strîmbă şi mai tare, ochii îi lucesc pieziş.

— Şi cu cine mai rămînem să facem treabă? întreabă curios căpitanul Chiriţoiu, secretarul de partid.

— Cu cei buni, dom’le! Cu cei care merită! Cu cei care nu cer una-două învoiri sau permisii, mai rău ca soldaţii! Iar dacă n-o să mai avem comandanţi de plutoane...

— Păi, şi aşa n-avem!

Privesc cu atenţie duelul şi încerc să-mi dau seama care e adevărata ordine ierarhică a unităţii. Da, cel care se impune e maiorul Mihail... îi prevăd un mare viitor...

— ... trecem noi, tovarăşe căpitan, noi, cei din statul major, la comanda plutoanelor! Ca pe front!

— Să nu ne îndepărtăm... tovarăşi! intervine colonelul Sîr­dă, potolind cu greutate mîrîiala genistului Mihail. Aşadar, cu uniformele e clar. Dom’le, dacă s-a luat măsura asta, o fi ştiind

el ceva tovarăşul ministru Milea... şi alţii... mă rog, noi n-avem dreptul să comentăm. Dăm uniformele jos şi gata!...

Ar fi trebuit să ne revoltăm. Fiindcă nu e firesc, fiindcă e ab­surd ca ofiţerii şi subofiţerii unei armate să primească ordin să-şi dea jos uniforma... Uniforma, care nici în prizonierat nu se dă jos, care e apărată de legi internaţionale! Ea reprezintă un sim­bol, unul din motivele pentru care tinerii îmbrăţişează cariera militară. Nimeni nu a îndrăznit pînă acum să se atingă de unifor­mele noastre. Şi iată că ni se ordonă să le dezbrăcăm! Însuşi mi­nistrul apărării naţionale ne-o ordonă! Ce legi strîmbe ne călă­uzesc? Am fost şi sîntem pedepsiţi pentru orice: pentru că citim, pentru că nu ne facem „planul”, pentru că ne depăşim planul (da, da!), pentru că nu rămînem în unitate sau pentru că rămînem în unitate, pentru că nu raportăm ceva ori pentru că rapor­tăm. Pedepse nenumărate, atît de diferite şi de multe încît mă întrebam dacă mai pot fi născocite motive de puniţie. Şi iată că s-au găsit: vom fi pedepsiţi pentru că purtăm uniforma militară! În alte împrejurări m-aş fi revoltat, poate. Dar acum sînt înspăi­mîntat, fiindcă trăiesc într-o lume în care fojgăie reptile con­ştiente de puterea veninului lor. Azi sîntem pedepsiţi pentru că purtăm uniforma militară. Dar mîine, mă întreb, mîine, pentru ce vom mai fi pedepsiţi? Pentru că existăm, pur şi simplu? Pen­tru că trăim, ne mişcăm, respirăm? Aşadar, dăm uniformele jos! Şi gata!...

— În altă ordine de idei, continuă comandantul, nu s-a făcut planul. Tovarăşul general Bogdan personal a trecut de două ori pe schele şi a constatat că un comandant de pluton a îndrăznit să părăsească locul sau zona în care munceau militarii din subordi­ne: o dată un sfert de oră şi a doua oară aproape douăzeci de minute...

— S-o fi dus şi el, tovarăşe colonel... ca omul! intervine căpitanul Chiriţoiu.

Pumnul greu al maiorului Mihail se abate asupra mesei:

— De două ori, dom’le? De două ori? Înseamnă că mănîncă prea mult! Tovarăşi, nu..., eu unul, am zis: dom’le, să nu ne mai îmbătăm cu apă rece! Să avem puterea şi curajul de a recunoaşte că sîntem incapabili, dom’le! Că nu ne ridicăm la înălţimea ce­-

rinţelor partidului! Că sînt printre noi oameni care nu trebuie să fie aici... Adică să fie trecuţi în rezervă! Asta am vrut să zic! Să recunoaştem că sîntem prea toleranţi faţă de asemenea oameni! Să nu mai fim toleranţi, tovarăşi! Să dăm de pămînt cu ei! Şi atunci au să-şi dea seama... Mila înseamnă slăbiciune!

Oare unde am mai auzit chestia asta?

— Da! Să se ridice în picioare cel pe care l-a găsit tovarăşul general... Adică care nu era la post.

Rumoare în sală. Deodată, toate capetele se întorc spre un singur om: undeva, la o masă de lîngă fereastră, se ridică un lo­cotenent-major înalt, de vînători de munte.

— Cum te cheamă pe dumneata?

— Sint locotenent-major Moise Viorel, tovarăşe colonel!

Colonelul Sîrdă iese de la masa prezidiului şi se apropie de el:

— De ce eşti netuns?... Tovarăşi, priviţi şi dumneavoastră cum arată un ofiţer al armatei române! Netuns! Nebărbierit!

— N-am avut timp să mă tund, tovarăşe colonel! Cînd să mă tund? Unde? Nu ni se permite să părăsim şantierul...

— Tovarăşe colonel, se aude vocea neobositului Mihail, ca­re zîmbeşte intr-un fel ciudat, bineînţeles că va găsi motive... Pierdem timpul, mai bine să trecem la pedepse...

Comandantul se întoarce contrariat. Hotărit lucru, colone­lul Sîrdă, comandantul, îi ştie de frică maiorului Mihail! Şi nu numai el îi ştie de frică.

— De ce ai părăsit locul de muncă?

— Dar, tovarăşe colonel...!

— Lasă vorba! Mda. Ne vom gîndi ce pedeapsă îi dăm. Deo­camdată atrag atenţia: nimeni nu are voie să părăsească locul de muncă. Fiecare ofiţer sau subofiţer stă lîngă oamenii lui, dar nu jos, în picioare! Supraveghează bunul mers al lucrărilor...