,,Robi pe Uranus''de Ioan Popa

— Şi pune mîna şi el pe lopată, pe roabă, da, da, că nu s-a născut ofiţer, intervine „genistul”.

— Mă rog... Atunci cînd cineva îl observă pe tovarăşul ge­neral Bogdan, îi dă raportul: tovarăşe general, sînt X sau Y, co­mandantul plutonului, mă aflu cu plutonul în... şi execut ur­mătoarele lucrări. Apoi raportezi dacă ai întîmpinat ceva deosebit sau nu. Chiar dacă ai venit ceva mai tîrziu un pic şi afli că pe acolo a trecut tovarăşul general, îl cauţi şi îi raportezi... Una la mină... A doua, cum bine ştiţi, sîmbătă are loc în şantier vizita Comandantului Suprem. Nu părăseşte nimeni locul de muncă pînă cînd tovarăşul Nicolae Ceauşescu nu părăseşte şan­tierul! Comandantul ai cărui militari vor fi prinşi că au plecat de la locul de muncă va fi aspru pedepsit. În al treilea rînd, tova­răşul general Bogdan a ordonat ca pe şantier ţinuta să fie în ciz­mă sau bocanc, cu pufoaică şi caschetă, iar peste pufoaică să fie încins cordonul de la fîşul militar. Tovarăşul general Bogdan a surprins cîteva cadre care au încălcat acest ordin. Ce şi-au zis: „dom’le, ce să purtăm noi cordoane de la fîş? Mai bine ne încin­gem cu centura”.

— Păi da, dom’le, fiindcă face fiecare ce vrea în unitatea as­ta! spune Mihail.

— Ei, treaba asta îi va costa. Au fost surprinşi şi pedepsiţi cu cîte zece zile de arest. Sînt doi inşi... n-avem timp acum să le dăm numele. De asemenea, şefii de brigăzi se plîng că nu se munceşte. Vorbiţi cu oamenii! Pedepsiţi-i! Cum bine ştiţi, orice învoire se suspendă pînă la noi ordine. Fiţi atenţi, că tovarăşul ministru a organizat patrule care se plimbă în oraş îmbrăcate ci­vil şi te legitimează. Îţi cere legitimaţia, te întreabă unde mun­ceşti şi te trece pe loc în rezervă. Repet: ofiţerul sau subofiţerul nu are ce căuta în oraş!

O voce firavă din sală:

— Nici civil?...

— Nici civil, dom’le! Ce, nu e clar? Dom’le... eu nu înţeleg: ce mai comentaţi atîta?

Maiorul Mihail se frămîntă în scaun, pumnii mari, ţărăneşti i se închid şi deschid spasmodic.

—Da. Dacă mai are cineva de zis ceva...

Nimeni nu mai are nimic de zis.

Colonelul Sîrdă pare dintr-o dată istovit şi se aşază în scaun.

Vorbeşte maiorul Mihail:

— S-a observat că cadrul militar de trupă mănîncă cînd mă­nîncă trupa! Deci pe lîngă faptul că mănîncă din mîncarea sol­daţilor, mănîncă înainte ca să mănînce soldaţii care trebuie să mănînce cînd se serveşte masa de prînz. Am spus în numeroase rînduri că acel cadru, cînd va fi surprins, va fi pedepsit! Ei bine, mă voi ocupa personal de treaba asta! Puneţi-vă ordine în ţi­nută. Atenţie tunsul! Veţi fi pedepsiţi!

Ia cuvîntul locotenentul-major Aldea, care dă citire unui po­melnic de cadre pedepsite pentru diverse abateri. Tot despre propuneri de pedepse sau despre pedepse vorbesc, rînd pe rind, ceilalţi ofiţeri din statul major. Apoi adunarea se sparge.

Este aproape ora douăsprezece. Trebuie să-mi adun pluto­nul şi să-l duc la masă. Apoi din nou, după masă, să-l adun şi să urcăm pe şantier. Şi deseară, din nou, acelaşi infern al apelului de seară, aşteptarea autobuzelor care nu vor veni sau în cel mai fericit caz vor veni cu o oră-două întîrziere. Iar pînă atunci, con­troalele, inspecţiile, verificările. În seara asta sînt de serviciu pe companie. Mîine sînt de serviciu pe batalion. Poimîine sînt ofiţer de serviciu pe unitate. Iar răspoimîine sînt de serviciu la general, la baracă! Doamne, cîte servicii! Noaptea voi controla holurile murdare şi camerele mirosind a rînced, a sudoare şi a urină, cu paturi suprapuse pe care zac oameni morţi de oboseală sau de beţie, oameni abrutizaţi, fără o scînteie de luciditate în priviri, stăpîniţi de ură pentru că au fost aduşi aici cu forţa.

— Pora!

Mă trezesc faţă în faţă cu locotenentul-major Vîrban şi cu locotenentul-major Lupeş, apăruţi ca din pămînt. Primul e ceva pe la partid. Al doilea n-am reuşit încă să aflu cu ce se ocupă. Pînă de curînd era subofiţer.

— Măi băiatule, începe Vîrban, fii atent, avem date că îl sfi­dezi pe comandantul companiei, că ai o atitudine arogantă faţă de el...

— Şiibăide caltău? (Ce e, băi, de capul tău?) adaugă Lupeş.

Îi privesc cu atenţie. Stranie pereche! Şi totuşi, oamenii aceş­tia sînt numai o infimă parte din nevăzuta junglă care mă încon­joară şi care abundă în asemenea specimene. Simt cum urcă din pămînt un suflu de gheaţă, în timp ce ei stau înaintea mea ca doi reprezentanţi ai unei organizaţii secrete, ca două personaje kafkiene care peste puţine clipe urmează să-mi comunice decizia absurdă a unui tribunal încă şi mai absurd. „Aşadar, mă gîndesc, au date că îl sfidez pe căpitanul Pascal, comandantul meu de companie!...” şi cu ochii minţii îi văd pe toţi foştii mei secretari de partid, pe căţeii aciuaţi pe lîngă ei. Toţi îmi ziceau la fel: „Ştim noi, lasă că ştim noi, cunoaştem noi, te prevenim că ştim totul, avem date că...” Nu-mi mai rămîne decît să iau poziţia drepţi:

— Am înţeles, tovarăşe locotenent-major Lupeş! Am înţe­les, tovarăşe locotenent-major Vîrban!

Dispar amîndoi, bolborosind şi dînd din mîini ameninţători. Ce să aibă oamenii ăştia cu mine? În viaţa mea n-am avut de-a face cu ei. Şi totuşi ei au în mine o ţintă precisă. Ar fi o naivitate să cred că au aruncat doar o vorbă. Nu! Ei fac parte dintr-un mecanism. Ei sînt telefonul care sună automat atunci cînd cine­va formează numărul. Telefonul sună, iar zbîrnîitul lui îmi spu­ne multe. Mi-e teamă să ridic receptorul, pentru că nu ştiu ce rîs sinistru voi auzi în aparat. Mi-e teamă. Şi totuşi va trebui să-l ridic. Doar pe mine mă cheamă!

Ieri a avut loc o şedinţă cu comandanţii de companii. De aco­lo să fi pornit totul? Urc în şantier şi-l caut pe căpitanul Pascal, comandantul meu de companie. Îl găsesc într-un birou de mai­ştri, rîde cu nişte fete, secretare. E de groază cîte secretare pot fi pe acest şantier! Cred că sînt cîteva mii. Mai e puţin şi fiecare civil va avea pe lîngă el o secretară. Secretare — vorba vine. De fapt, multe sînt securiste. Cînd mă vede, căpitanul Pascal nu-şi poate reprima o grimasă. Îi spun că vreau să-i vorbesc. Iese în silă pe hol.

— Tovarăşe căpitan, încep eu (şi glasul îmi tremură), m-am întîlnit acum cîteva clipe cu tovarăşii Vîrban şi Lupeş... Tovară­şe căpitan, vă jur pe ce am mai sfint că nu ştiu să vă fi ieşit vreo­dată din cuvînt ori să mă fi purtat necuviincios. Acum... sînt a- cuzat că vă sfidez.

Probabil că aspectul meu îl impresionează, fiindcă observ o schimbare pe chipul lui:

— Dă-i, bă, în p... mea! Dacă ai şti ce mi-au făcut şi mie la şedinţă... Că nu ştiu să mă impun în faţa subordonaţilor! Că... Da’ nu mai pune şi tu la suflet! Ce să am eu cu tine? Cu ce m-ai tras tu în piept ca să spun că mă sfidezi? Parcă eu n-aş fi putut să zic că nu-i adevărat... Da’ n-are rost.

— Şi n-aţi zis? întreb eu.

— Pe-ăştia nu trebuie să-i bagi în seamă, Ioane. Spui „să tră­iţi, am înţeles!” şi-ţi vezi de treaba ta. Ăştia trebuie trataţi cu dispreţ...

M-am lămurit: cum să aştept limpezirea situaţiei de la un om care nici măcar nu cunoaşte sensul cuvintelor, care crede că „a sfida” înseamnă „a trage în piept”? Şi mi-aduc aminte de maio­rul Gureşan de la regiment, care a urlat la mine pentru că într-un raport scrisesem în paranteză „sic!”: „Nu ţi-e ruşine, băi, deştep­tule, să-mi scrii mie «sîc» pe raport? Mie, comandant de regi­ment! Marş afară, locotenent! Boule! Mai zici că eşti şi scriitor!” De asemenea oameni depinde soarta unui ofiţer! Ei fac aprecie­rile, ei pun în cumpănă atitudinea şi munca unui cadru: indivizi care folosesc cuvintele la întîmplare („... ofiţerul dă dovadă de impertinenţă folosind expresii nedemne de uniforma militară, cu subînţelesuri, pentru care îi recomand să dea dovadă de mai multă onestitate” — extras din caracterizarea pe 1989 întocmită locotenentului Pora Ioan de comandantul unităţii 2389, lt.-col. Lixandru Mihail).

Cobor către biroul inginerului şef ca să-i prezint pontajul militarilor pe luna noiembrie. Intru. La birou stă Pascan însuşi. Fumează, la o cafeluţă. Am noroc, e bine dispus:

— Cee, bă?

— Săru’ mîna, dom’ inginer-şef! Am venit şi eu...

Îmi întinde leneş mîna. Mă reped să i-o strîng, simulînd o bucurie patrupedă. Dacă aş fi cîine, aş da din coadă. Simt că şi-a schimbat atitudinea faţă de mine de cînd m-am „adaptat” la via­ţa de şantier. Rugina orgoliului său prostesc e învinsă de uleiul umilinţei mele. Mecanismul tot mai scîrţîie, dar încetul cu înce­tul se degripează. Şi totuşi, cel umilit ar trebui să fie el. Dar nu, inginerul-şef Pascan se simte sincer măgulit. Îmi aruncă un surîs condescendent, îmi iscăleşte hîrtiile şi mă concediază cu un gest suveran:

— Liber!

Ies de-a-ndaratelea din birou, făcînd temenele ca un fanariot în cortul unui paşă. Înainte de a închide uşa observ cum arhitec­tul Popoviciu îşi aprinde satisfăcut o ţigară. M-am adaptat! Alţi ofiţeri nu s-au adaptat şi au plătit-o scump: cu notări proaste, cu retrogradări, cu trecerea în rezervă. Cu „tinichele legate de coa­dă”. Într-o armată în care ministrul apărării îşi pedepseşte ofi­ţerii pentru că poartă uniforma ce sens ar mai avea demnitatea?

Într-una din zilele trecute am asistat la o scenă oribilă. Doi ziarişti se hotărîseră să facă un reportaj despre munca militari­lor pe şantier. Un locotenent, Ion, comandant de pluton, fusese desemnat să fie fotografiat. „Ehehe! Mare cinste pentru arma­tă!”, vorba maiorului Mihail. Instruit din ajun, Ion venise cu uniforma curată şi călcată şi aştepta de la ora 5 dimineaţa în faţa barăcii comandantului. Pe la nouă a apărut, în sfirşit, maşina din care au coborît „reporterii”. După o scurtă discuţie, ofiţerul a fost dezbrăcat de uniformă şi vîrît într-o salopetă ordinară de lucru şi pufoaică. Cînd să fie fotografiat, s-a procedat la o nouă ajustare a ţinutei:

— Şapca dom’le, şapca! Să dispară şapca!

Ion se uită zăpăcit în toate părţile. I s-a luat şapca de pe cap şi i s-a pus în loc o cască de constructor. În jurul lui se făcuse un cerc larg: concentraţi, civili, ofiţeri. Şi tot acest alai s-a deplasat prin şantier.

— Nu e bine, nu e expresiv! mormăia nemulţumit reporterul.

În sfirşit, au ajuns lîngă o macara. Locotenentul a fost suit pe un butoi de tablă gol, pus să-şi ridice mîna dreaptă streaşină şi să privească „expresiv” spre cer.