Cei care ne verifică sînt ofiţeri de securitate. Au petliţe al­bastre. Mă întreabă, sec, care-i efectivul control al plutonului, efectivul prezent şi efectivul absent. Răspund la fel de sec. Cei doi îmi iau caietul de prezenţă din mînă şi încep verificarea mi­litarilor. Au o dexteritate uimitoare. În aproximativ două minu­te au terminat. Îmi notează numele. Privirile unuia dintre ei ză­bovesc un timp asupra mea. Apoi trec la alt pluton. Eficienţi şi reci.

Treaba durează, totuşi, aproape două ore. Oamenii se fră­mîntă în loc, obosiţi şi nemulţumiţi. încerc să-l întreb pe Pascal ceva, dar îmi face semn să rămîn la locul meu. În sfirşit, totul se termină şi cei care ne-au verificat dispar. Un grup de concentraţi începe să vocifereze („Ne e foame!”), dar comandantul se repe­de la ei şi-i împinge înapoi în rînduri. Apoi se întoarce la locul lui:

— Fiţi atenţi, s-a făcut verificarea oamenilor. Nu aş vrea să mă aflu în pielea comandantului de pluton sau de companie care are oameni lipsă. Deţinem date că militari (atît cei în termen, cît şi cei concentraţi) primesc de la comandanţii lor învoiri şi per­misii în afara permisiei legale, care se acordă o dată la patruzeci şi cinci de zile. Tovarăşi comandanţi de plutoane şi companii (lăsaţi vorba acolo, în flancul stîng), nu vă jucaţi cu focul! Eu atîta am avut să vă spun. Impreună cu statul major al unităţii am făcut în noaptea asta un control. E dezastru! Statul major al uni­tăţii a întocmit un plan. De acum înainte, la fiecare adunare cu trupa, la prînz şi seara...

— Şi dimineaţa, tovarăşe colonel! intervine inginerul şef, colonelul Blădulescu, aranjîndu-şi ca de obicei ochelarii.

— Da. Şi dimineaţa! Fiecare comandant de pluton îmi va prezenta, personal... Ba nu, pe companii! Mi se va prezenta cen­tralizat, pe companii, situaţia cu militarii absenţi. De fapt, situ­aţia generală: efectivul control, absent şi prezent sub forma ur­mătoare: „Eu, subsemnatul X, comandant de pluton, declar pe propria mea răspundere că la data de... orele... situaţia de efec­tive a plutonului pe care îl comand este următoarea” şi scrii si­tuaţia. Jos de tot, îţi treci numele în clar, iniţiala tatălui şi prenu­mele şi iscăleşti. Sus, în colţul din stînga, treci, tot clar, batalionul, compania şi plutonul.

Intervine căpitanul Chiriţoiu, secretarul de partid pe unitate:

— Măi tovarăşi. Ia, linişte!... Dom’le, sînt unii care am im­presia că se joacă cu focul! Cum e posibil, măi, tovarăşi, ca din plutonul tău să lipsească oameni şi tu nici habar să n-ai de treaba asta? Eu vă atrag atenţia în mod destul de serios asupra acestui lucru. Fiţi foarte atenţi, că vă jucaţi cu cariera şi cu viitorul vos­tru! Vedeţi bine că nu e nimeni de capul lui aici.

Fiecare dă socoteală de ce face şi de cum acţionează. Repet: sîntem la un obiectiv de maximă importanţă. Dom’le, dincolo de fasolea asta pe care o mîncăm, de ciorba asta pe care o băgăm în burtă zilnic, nu mai vedem nimic! S-a lăsat aşa, peste noi, o toropeală... un dezinteres total. Eu nu vă spun mai multe! Fiţi atenţi, că aţi început să scăpaţi oamenii din mînă! Vă deplasaţi acum la masă. În ordine şi pe plutoane — Atenţie, batalionul unu! La ora patru începe şedinţa de partid!

Vîrban trece printre noi cu casca alunecată pe spate, în stil mexican, şi împarte nişte bileţele pe care sînt scrise întrebări sau nume de persoane. Întrebări care se vor pune în cadrul şedinţei de partid şi oameni care vor fi propuşi să facă parte din prezidiu, din secretariatul care va întocmi procesul verbal al şedinţei şi alte fleacuri. La ce-or fi folosind toate astea — nu pricep, fiindcă documentele care rămîn la dosar se vor întocmi, oricum, mai tîrziu, după ce sînt ticluite. Ne adunăm în tăcere, ca nişte tîlhari înaintea unui omor. Sîntem într-una din sălile de mese, peste tot sînt numai grămezi de veselă murdară şi resturi de mîncare. In­tră comandantul şi un reprezentant de la eşalonul superior: ma­iorul Ţeparu. Secretarul de partid, Vîrban, parcă a înnebunit. Aleargă, se zbate, se mai întoarce o dată, fuge la masa prezidiului, dă raportul. În fine, şedinţa începe. Începe cu un raport lung, o litanie care nu se deosebeşte decît prin date şi cifre de cea de luna trecută şi de acum două luni: „Muncim, ne îndeplinim pla­cul, muncim, au existat şi abateri, dar au fost remediate... comu­niştii îşi fac datoria... sarcinile ce ne revin nouă din cuvîntările tovarăşului comandant suprem...” Din cînd în cînd, femeia care dă cu mătura prin sală ne sileşte să ne mutăm scaunele şi e de tot rîsul să vezi o asemenea adunare simandicoasă conturbată de un măturoi... Alte femei chicotesc în spate, fără să se ferească, giu­giulite de şoferi, dar nu le zice nimeni nimic. Doar Chiriţoiu, din cînd în cînd, le mai „uşuie” sau le atrage atenţia, sastisit: „Mai terminaţi, dracului, odată cu măturatul ăsta!”. Dar sfirşeşte prin a renunţa şi el.

În sfirşit, raportul lui Vîrban s-a terminat. S-a terminat fru­mos, cu o înşiruire de realizări: beneficiile unităţii se ridică la aproape o sută de milioane de lei. Mă întreb unde se duc aceste beneficii, dacă or fi existînd. Privesc în jur şi văd capete plecate în pămînt. Sînt şi militari concentraţi — unul a adormit cu capul pe masă, în fundul sălii. Mai bine. Urmează luările de cuvînt. Locotenentul-major Diaconu se arată de acord cu darea de sea­mă şi planul de măsuri şi raportează că la el în subunitate unii militari stau, din lipsă de materiale şi fiindcă nu are cine să repa­re macaraua. Prezidiul se apleacă asupra caietelor şi notează.

— Asta e foarte grav! spune reprezentantul eşalonului su­perior. Aţi luat legătura cu cineva?

— Tovarăşe maior, am raportat inginerului, dar...

— Lasă, dom’le inginerul! Dumneata, personal, ai căutat un mecanic?

— Dar, tovarăşe maior, intervine locotenentul-major Dia­conu, nu e de datoria mea să mă ocup de repararea utilajelor. Pentru asta sînt plătiţi civilii...

— Civilii, tovarăşe maior, pleacă din şantier la ora 15.00, in­tervine şi căpitanul Mărcuceanu, în timp ce noi muncim pînă la orele 19. Pe ei îi ia cineva la întrebări?

Se iscă agitaţie în sală. „Reprezentantul” zîmbeşte cu înţele­gere, cum ai zîmbi unor copii neştiutori.

— Tovarăşi, ce treabă avem noi cu civilii? Dumneavoastră uitaţi că sînteţi militari?

— Ba avem treabă, tovarăşe maior! Fiindcă eu, spune un plutonier-major, aşa cum mă vedeţi, la vîrsta mea, am fost bătut de concentraţi... şi stau în ploaie... şi în frig... şi familia e depar­te... şi n-am voie să merg acasă! Eu iau 3 000 de lei pe lună şi am douăj’ de ani de serviciu, pe cînd un civil, un muncitor necalificat ia şase mii! De unde ia el banii ăştia, tovarăşe colonel, cînd con­centraţii mei nu reuşesc să facă nici măcar indicele de bază? Sîntem în echipe mixte, tovarăşe maior, militari şi civili şi vă rapor­tez aici: toată munca o facem noi, militarii. Civilii trag chiulul, mai e un pic şi or să fure tot şantierul acasă (dacă nu l-or fi furat pînă acum!). Vă raportez (şi nu spun prostii) că acest şantier a fost o mană cerească pentru domnii civili, care n-au nici un inte­res ca el să se sfîrşească, lucrările să se termine, vreau să zic! Pu­teţi să mai băgaţi alţi o sută de mii de militari pe lîngă ăştia do­uăj’ de mii cîţi sîntem, tot nu se va face nimic!...

— Bine, bine!... surîde împăciuitor Ţeparu.

— Ăsta are gură de plutonier! rîde şi comandantul.

— Ia spune, tovarăşe... cu ce alte greutăţi vă confruntaţi?

— Oamenii n-au haine, tovarăşe maior, mîncarea e proas­tă...

Ceilalţi încep să strige din sală:

— Nu curge apa în Vitan... N-avem căldură... Nu vin ma­şinile...

Comandantul bate nervos în masă. În sfirşit, gălăgia se poto­leşte.

— Stimaţi tovarăşi, începe maiorul Ţeparu. Eu nu contest faptul că pe şantier este greu. Nu! Este foarte greu, ştiu. Dar toc­mai de asta se află armata aici! Păi, dacă n-ar fi fost greu, măi, tovarăşi, credeţi dumneavoastră că am fi venit aici?... Dar fieca­re am jurat să suportăm privaţiunile serviciului militar. Astea sînt privaţiunile. Aici e un război, să ştiţi şi dumneavoastră. Un război greu! Păi, eu nu înţeleg: era cineva care trăia cu impresia că aici este aşteptat cu flori, cu televizor color în cameră şi cu frigider? Să fim serioşi! Cît despre civili, eu observ cu nelinişte o chestiune: că noi, militarii, sîntem din ce în ce mai interesaţi de ce fac civilii, nu de ce facem noi. Nu e bine şi eu voi raporta acest lucru. înseamnă că pe undeva am rămas în urmă cu pregătirea noastră politico-ideologică. Ce ne interesează pe noi civilii, măi, tovarăşi? Să ne facem noi întîi treburile noastre, că uite... Ia să se ridice în picioare subofiţerul care a fost prins sustrăgînd două conserve de peşte...

Rumoare în sală.

— E de serviciu!

— Vedeţi? Deci cadru, subofiţer, sustrage din hrana...

— N-a sustras, tovarăşe maior! Au căzut din ladă şi au ră­mas sub bancă, în maşină! spune un subofiţer.

— Cu atît mai grav, e neglijenţă. Dar şi aici reţin tendinţa dumneavoastră către justificări. Chiriţoiule!

— Ordonaţi!

— A ordonat tovarăşul general Bogdan ca soldatul... ăă sub­ofiţerul să fie urgent judecat în Consiliul de onoare!

— Am înţeles! Deja i se întocmeşte dosar!

— Tovarăşe maior, se ridică locotenentul Văcariu, vă rog să-mi permiteţi să raportez adunării faptul că la magazia de ma­teriale de protecţie din Vamă este o tovarăşă magazioneră, Chiru, care jigneşte ofiţerii şi subofiţerii cînd vin acolo să ia sau să predea materiale de protecţie: ne drăcuie, ne înjură, ne face proşti şi înapoiaţi.

Maiorul Ţeparu dă din cap plictisit, de parcă ar spune: „Ia uite, dom’le, cu ce vine şi ăsta acum, de parcă n-am avea destule pe cap!”

— Oamenii, tovarăşe locotenent, sînt aşa cum sînt! N-avem

ce le face. Dar... dacă nu mă-nşel, dumneata eşti cel cu permi­sia?... Trebuia să fii la arest!

— Nu, tovarăşe maior, pe mine m-a lăsat nevasta, nu mai am la ce mă duce acasă!

— Ai scăpat de o grijă! Te invidiez.

Prezidiul rîde ca de o glumă grozavă. Numai în sală nu rîde nimeni, fiindcă multe, foarte multe cadre sînt divorţate sau cu familiile existente numai pe hîrtie.

— Atenţie, continuă comandantul, cadrele au început să întîrzie din învoiri şi permisii.

Reprezentantul eşalonului se întoarce ca ars:

— Cum? În tribunal, dom’le! În Consiliu şi afară! N-am în­ţeles: îndrăzneşte cineva să întîrzie?...

— Tovarăşe maior, intervine un plutonier de companie, a venit iarna şi noi n-am distribuit încă echipamentul gros. Pentru că nu ne-a venit. Iar oamenii cer mănuşi, capişoane, pufoaice...

— O să vină. Să aibă răbdare!...

Şi discuţia curge aşa mai departe, ca o căruţă hîrbuită. Se ter­mină tîrziu şi ne împrăştiem din nou pe şantier.

— Nu uitaţi cotizaţiile! auzim în urma noastră vocea lui Vîrban. Nu. Nu le uităm. Nici n-am putea să le uităm. Dacă stau bine să mă gîndesc, doar ele ne mai leagă de partid...

Îmi încolonez oamenii şi plec. Aceeaşi înghesuială oarbă. Aceeaşi agitaţie la ieşire. Urlete. Miile de bocanci bubuind pe puntea grea aruncată peste abis. Mîine o voi lua iar de la capăt.

M-am sculat, ca de obicei, la patru dimineaţa. M-am prezen­tat la cazarmă. Am încolonat oamenii şi i-am dus pe şantier. Acum, încălţat cu cizmele, cu veston şi centură şi cu cascheta pe cap cobor în staţia Izvor şi iau metroul spre Vitan. Intru în blo­cul M1. La parter, camera ofiţerului de serviciu. Îl schimb pe lo­cotenentul Văcariu. Iscălesc registrul cu procese verbale.