De două ore stăm în mocirlă, la poarta şantierului, şi aşteptăm autobuzele. Au venit patru, la început, şi atîta tot. Oamenii injură cu glas tare. Cîţiva sînt deja beţi. Un moldovean şi doi lipoveni încep să urle ca nişte animale sălbatice. Alt concentrat, un lugojean, îi aţîţă:
— Asta-i bătaie de joc, mă! Spuneţi şi voi dacă ofiţerimea asta nu îşi bate joc de noi!
— Dom’ locotenent! Dom’ locotenent Pora! Vă mai bateţi, dom’le, joc de noi, că dup-aia ne batem noi joc de dumneavoastră! zbiară un botoşănean.
Există însă destui oameni care nu şi-au pierdut bunul simţ. Ciţiva intervin şi îi potolesc pe zurbagii.
Nu se vede ţipenie de „superior”. Sîntem doar noi, comandanţii de plutoane, de companii şi de batalioane. Ba nu: se apropie cineva de la Grupa de coordonare. A notat numele cîtorva comandanţi de plutoane, pentru ... „dezordine în subunitate”. Ofiţerii vor intra mîine la arest. Un concentrat ridică tonul şi „tovarăşul” îşi dă seama că trebuie să dispară, nu înainte de a da un ultim sfat preţios locotenenţilor: „Nu e bine să-i agitaţi! Lăsaţi-i în pace!”
— Tovarăşe locotenent-colonel, întreb eu, nu vin maşinile? E zece. În fiecare zi întîrzie...
— Dumneata unde ai plutonul? Aici? Du-te, dom’le, la plutonul dumitale! Ei, drăcia dracului! Din cauza voastră sînt oamenii aşa!
— Ce să le spunem, tovarăşe colonel, şoptesc eu. Uitaţi-vă şi dumneavoastră! Or să ne ia la bătaie!
— Şi bine v-ar face, bă! Bine v-ar face! începe el să strige. Apoi dispare.
Este decembrie. Peste două săptămîni concentraţii „se vor libera”. Au fost mobilizaţi pentru o perioadă de şase luni. Au venit în iunie, e timpul să se întoarcă acasă. Dar această perioadă este cea mai grea pentru ofiţeri: e căderea în barbarie. Sentimente refulate, apucături pînă acum ţinute cît de cît în frîu izbucnesc cu violenţă, cu o patimă devastatoare.
— HAI LIBERAREEE! izbucneşte deodată întregul grup de lîngă mine, trîntind căştile în noroi. Descopăr cu uimire, pentru prima oară, că printre oamenii aceştia, alături de care am stat zi de zi o jumătate de an, cu care am împărţit toate greutăţile şi necazurile (căci bucurii nu mai există pentru noi pe lume) am duşmani. O sticlă aruncată cu putere se face ţăndări la picioarele mele. Fluierături ascuţite spintecă întunericul ca nişte fulgere. Nu disting bine în beznă, dar urechea mea sesizează undeva, alături, icnituri şi învălmăşeală.
— Lăsa-ţi-mă... vreau să-l bat!... Dom’ locotenent! Unde eşti, dom’ locotenent?
Se aud vocile cîtorva concentraţi din pluton, mai în vîrstă:
— Ţine-l, mă!... Mă, omule!... Doamne fereşte, nu ţi-e, mă, ruşine?... Filpişane!
— No, ce-i, mă?
— Vino, mă, încoace!...
E o viermuială în întuneric. Soldatul Domiţian se apropie de mine agitat:
— Dom’ locotenent, fugiţi! Lipovenii vor să vă bată!
Trag adînc din ţigară şi rămîn nemişcat.
— Şi mîine, cînd o fi să apar în faţa formaţiei, cum o să vă mai privesc în ochi, Domiţiane? Tu ştii că un ofiţer adevărat nu fuge?...
În momentul acela, garda celor cîţiva oameni treji este spartă, două mîini puternice mă apucă de gulerul pufoaicei şi trag cu atîta forţă că stofa pîrîie şi se sfişie. Simt în faţă, izbindu-mă, duhoarea de beţiv a lipoveanului Popov.
— Pe comandant, Popove, ai avea curajul să-l iei aşa de guler? Pe comandantul unităţii, ai avea curajul?
— Pe toţi, pe toţi ofiţerii!...
— Şi te-ai repezit la cel mai mic în grad, nu? La un locotenent... Ifime, eu în şcoala militară am învăţat să mă bat cu pistolul, nu cu pumnii!...
Cineva aprinde un chibrit şi mai mulţi oameni se reped asupra militarului beat.
— Lăsaţi-l în pace! Popov Ifim din Sfîştoafca şi Radu Petre din Mahmudia vor să-şi bată comandantul de pluton! Ia spune, Popove, pentru ce vrei să mă baţi? Fiindcă tremur lîngă tine în noroi sau fiindcă sînt ofiţer?
— Fiindcă eşti ofiţer!
— Atunci dă-i drumul! Sînt singur şi fără apărare. Voi, ceilalţi, daţi-vă la o parte! Popove, eşti sigur că vrei numai să mă baţi? Poate vreţi să mă omorîţi! Văd că Urioc a scos deja cuţitul. Moment mai bun nici că se poate!
— Îţi luăm gîtul...
— Şi ce staţi? urlu eu. Stingeţi chibritul! Lucrurile astea nu se fac la lumină!... Credeţi că mi-e frică? Cine începe?... Puteţi tăbărî toţi odată, ca să fiţi mai siguri!
Se lasă tăcerea. Departe, se aude vuietul oraşului învăluit în noapte.
— Sau poate rămîneţi numai la bătaie! O să le puteţi povesti nepoţilor, cînd veţi fi bătrîni, cum aţi bătut un ofiţer. Deh, alţii au făcut războiul, au ce povesti, pe cînd voi... Măcar atît!
Nimeni nu scoate un sunet.
— Cumplit mai e rachiul, mă! Uitaţi-vă la voi, din oameni de treabă aţi ajuns nişte derbedei bătrîni, nişte tîlhari! V-aţi băut minţile, mă! Numai nişte oameni care şi-au pierdut minţile se poartă aşa.
— Da’ ce ne jigniţi, tovarăşe locotenent? De ce ne faceţi tîlhari şi derbedei? răsună glasul, dintr-o dată, miorlăit, al lui Urioc, instigatorul.
— Pentru că ai un cuţit în mînă, Urioc, şi-l ţii îndreptat spre mine.
O lumină apare pe şosea. În sfirşit, maşinile! O înghesuială teribilă se iscă în preajma uşilor. Şi deodată îl văd în lumina farurilor pe Lupeş, pe locotenentul-major Lupeş. Se preface că tocmai a picat:
— S-a întîmplat ceva, Pora?
— Nu, de ce?
— Aşa... Mi s-a părut că... Hai că plec şi eu! Servus!
