Locotenentul are chipul tras, ochii încercănaţi. Scoate ban­derola roşie, murdară, pe care sînt cusute cele trei litere decupa­te din pînză albă: O.S.U. Rămîne gînditor, privindu-mă cum mi-o pun. Îi întind mîna. Mi-o strînge nehotărît:

— Pora, ştii... diseară e... ultima noapte cînd mai dorm aici concentraţii din acest ciclu.

— Da, ştiu. Şi?...

— Fugi! Nu sta aici! Uită-te la mine! Aseară au vrut să mă omoare!

Îşi scoate şapca de pe cap şi îmi arată o umflătură oribilă, cu sîngele închegat.

Îmi aprind o ţigară. Trag fumul în piept.

— Cu ce te-au lovit?

— Avea unul... un box de fier...

— Concentrat?

— Da...

Măsor odaia: un pat de fier, o masă, un scaun şi un dulap metalic. Privesc pe fereastra cu geam murdar, zăbrelită pe dina­fară.

— Şi dacă se întîmplă ceva? Ştii ce înseamnă să fugi din ser­viciu!

Tace. Îmi cere o ţigară. Şi-o aprinde. Fumăm amîndoi tăcuţi, îngînduraţi.

— Cînd eram elev, urmează el într-un tîrziu, cînd eram elev...

Se opreşte, îşi lasă privirile în pămînt, fără să-şi ducă mai de­parte gîndul.

— Ai raportat?

— Da! spune el. I-am raportat maiorului Vînătu.

— Şi?

— A zis că nu sînt bun de ofiţer, că nu dau dovadă de tact... că o să fiu pedepsit...

Mă îndrept spre telefon şi ridic receptorul.

— Nu funcţionează! spune Văcariu privindu-mă în ochi. Eu... mă duc pe şantier. Trebuie să completez foile de drum ale oame­nilor...

— Bine, Văcariule! Noroc!

— Noroc!

Ne strîngem pentru a doua oară mîinile şi ne despărţim... Un timp rămîn în încăperea pustie, dar un sentiment apăsător mă izgoneşte afară din bloc. Mă aflu într-un cartier ţigănesc, în apropierea centralei termice din Vitan, ale cărei coşuri uriaşe fumegă leneş. Sînt aici vreo zece sau douăsprezece blocuri de garsoniere în care sînt cazaţi mii şi mii de concentraţi şi militari în termen ai unităţilor care lucrează în Bucureşti. Campusul e inconjurat cu un gard înalt din plasă de sîrmă. În jurul blocurilor este o mizerie cumplită: hîrtii, gunoaie, sticle, o cantitate imensă de sticle, aruncate peste tot. Acum e linişte. Mă îndrept spre cor­pul de gardă, aflat în capătul celălalt al blocului. Bat îndelung în uşa încuiată. O cîrpă murdară acoperă ferestrele pe dinăuntru, în sfirşit, dincolo de uşă se aude o mişcare şi ceva greu e tras pe beton. Apoi uşa se deschide încet şi în crăpătura ei apare chipul speriat al unui militar în termen:

— Să trăiţi, toa’ lent!

— Noroc! Ce faceţi voi aici? Unde e comandantul gărzii?

— Eu sînt, toa’lent!

Alţi soldaţi apar din cele două camere ale capătului de culoar, izolat de restul blocului printr-un perete din tăblii de lemn, groase.

— De ce staţi baricadaţi?

Privesc uşa de la intrare. Pe dinăuntru este sprijinită cu două bănci lungi şi cu o ladă grea de nisip care a fost dată la o parte în momentul venirii mele.

— Păi, ce să facem, toa’ lent? Dacă demenţii ăştia... nu te mai poţi înţelege cu ei noaptea. Aseară ştiţi ce a fost aici? Război! Au vrut să-l omoare pe dom’ lent care a fost de serviciu.

— Fugi, mă! mă prefac eu.

— Iooi, spune caporalul, clătinînd din cap. Dacă eraţi aici aseară... S-au îmbătat, au spart geamurile de la etaj, au aruncat cu bolovani în uşa corpului de gardă şi-au vrut să ne ia armele şi să dea drumul la concentraţii de la arest.

— Dă-mi foaia de stare a gărzii.

— N-avem, toa’lent! Nici ieri n-am avut. Astăzi văd că nici mîncare nu ne-a adus. Ne-or fi uitat, dracului, pe aici, că ne vine să ne luăm lumea în cap.

În momentul acela un strigăt înfiorător se aude din camera de alături, un răget prelung, inuman. Soldaţii se privesc înspăimîn­taţi. Mă uit întrebător.

— E... un arestat. Aşa urlă de două zile.

— Cîţi sînteţi voi aici?

— Sîntem zece soldaţi, dar unul e bolnav. Ăştia sîntem toată garda...

Îi privesc cu atenţie. Sînt atît de slabi şi prăpădiţi că par nişte elevi de clasa a cincea îmbrăcaţi în uniformă. Nici unul nu-mi ajunge nici măcar pînă la umeri. Numai caporalul e ceva mai în­firipat. Îl trag deoparte:

— Caporale, cum aţi fost numiţi voi în gardă?

— Am primit ordin să venim aici, tovarăşe locotenent.

— Mă, sînteţi prăpădiţi rău!

— Apoi de, tovarăşe locotenent, spune el gînditor, înainte era gardă solidă, unu’ şi unu’, ăi mai solizi, dar am înţeles că a venit ordin să meargă pe şantier, să lucreze, şi să facă de gardă ăştia mai piperniciţi. Numai că uite... nu e uşor.

— Şi cine a dat ordinul ăsta?

— Păi... acum o lună şi ceva au venit nişte tovarăşi ofiţeri de sus... Ehehei, spune soldatul cu părere de rău, ce gardă era aici, tovarăşe locotenent! Erau numai de-ăia de doi metri! Cînd in­trau pe holuri nu mai sufla nimeni, că toţi le-aveau pe-astea cu cafteala. Nu sufla nimeni şi era o ordine!... Mamă, mamă!...

Pe caporal îl îneacă o tuse seacă. Un alt soldat stă chircit pe o bancă, ţinîndu-se cu mîinile de burtă.

— E bolnav de ulcer, tovarăşe locotenent, îmi spune capo­ralul, parcă ghicindu-mi întrebarea. Mai avem un bolnav... E în dormitor.

Abia acum bag de seamă că unul dintre soldaţi şchioapătă.

— Tu ce ai?