— Servus!
Mă uit după el cum dispare în noapte. Curios! Locotenentul- major Lupeş a vorbit foarte clar, fără urmă de accent moldovenesc. Urc gînditor în autobuzul care demarează greu, iese pe la staţia Eroilor şi o ia de-a lungul cheiului. Pe băncile din faţă turbulenţii ameţiţi de băutură lălăie:
Liberează, Doamne-odată
Veteranii din armatăăă...
Hohote barbare de rîs, fluierături marchează schimbarea macazului către alte cîntece (multe pe melodia de la „Trandafir de la Moldova”):
Să-mi dai maamă, un student
Nu să-mi dai locotenent,
Că locotenentu-i prost
Pleacă pe fîşie-n post
Bădăran şi nesimţiiit,
Mor, singură, de uriîît!
Apoi finalul, cu zbierete care parcă rup autobuzul în bucăţi:
— Hai, liberareeee!... Huo apeveul! Huooo!
A.P.V. înseamnă „armată pe viaţă”. Aşa sîntem numiţi cei care am ales calea armelor. Calea armelor... Gîndul îmi zboară înapoi, către anii lungi şi cenuşii ai şcolii militare. Eram elevi ai unei şcoli de ofiţeri, n-ar fi contravenit cu nimic programei un ciclu de pregătire specială de autoapărare. N-am mai fi fost, astăzi, atît de vulnerabili în faţa unor beţivi cărora li s-a trezit pofta să-şi agreseze comandantul de pluton. Mă gîndesc la tot caraghioslîcul pregătirii noastre: comandantul şcolii stătea tolănit la umbră, pe malul lacului-bazin de lîngă poligon, alături de generalul Hortopan, venit în inspecţie, iar noi, elevii, în soarele torid, cu raniţele la spinare, cu căştile pe cap şi cu baioneta la armă zbieram ca ieşiţi din minţi: „Gardă la stînga!”, „Gardă la
dreapta”! şi împungeam prosteşte in aer un duşman inexistent. Această caricatură de instrucţie, această bătaie de joc se numea pompos „luptă corp la corp cu arma” şi făcea parte din procedeele de... apărare individuală.
Am ajuns la cazarmă. Mii de militari inundă cartierul-dormitor Vitan şi se reped către ţigăncile şi ţiganii care le vînd la preţ de speculă ţigări şi băutură. Dumnezeu ştie ce fel de băutură... Instalez oamenii în dormitor. Au chipurile supte şi pămîntii. Cei beţi deja au aspectul cel mai jalnic. Popov zace în nesimţire, prăbuşit pe pat, cu picioarele atîrnîndu-i pe jos. Mi se face milă cînd îl văd cît de chinuit doarme. Îi ridic picioarele pe pat şi ies. Doamne, cîtă tristeţe! O iau pe cheiul Dîmboviţei, spre casă. Sub cerul vineţiu s-a lăsat un frig umed şi pătrunzător. Strada e pustie. Mă opresc. Mă aplec peste parapetul podului. Undeva, dedesubt, în intuneric, clipocesc molcom apele murdare ale Dîmboviţei.
Acasă, ai mei s-au culcat demult. Nu mai intru să-i trezesc. Mă dezbrac în linişte. Îmi scot cizmele de cauciuc, pline de noroi, şi mă duc la baie să mă spăl. Să mă spăl, nu să mă îmbăiez, fiindcă de apă caldă nu mai poate fi vorba la ora asta. Din oglindă mă priveşte un chip istovit, cu orbite vinete, un chip îmbătrînit înainte de vreme. Fruntea brăzdată de cute adînci e stropită cu noroi uscat, tuleie dizgraţioase îmi acoperă obrajii scofilciţi, calviţia a cuprins toată partea din faţă a capului. Mă uit la acest chip şi nu-l recunosc. Mă uit cu mirare. Dumnezeule, am îmbătrînit înainte de vreme! Doar ochii parcă mai păstrează ceva din vîrsta mea biologică. Un frig pătrunzător îmi amorţeşte degetele şi-mi dau seama că, fascinat de propria mea imagine, am uitat mîinile sub jetul de apă rece. Mă spăl pe faţă. Parcă m-am mai înviorat! Închid robinetul, mă şterg pe mîini şi intru în cameră.
Mă aşez la masa de lucru şi trag sertarul. Scot cărţile şi caietul. Să nu uit! E tot ce mai sper. Să nu uit ce ştiu! Să repet!
Şi totuşi, nu reuşesc să mă concentrez. Aş vrea să scap de toate impresiile zilei, de toată mizeria care s-a depus, straturi- straturi, în mine. Mă gîndesc că sînt ani de cînd n-am mai văzut un film — vremea cînd o puteam face mi se pare atît de îndepărtată, de parcă s-a scurs de atunci un veac. Îmi amintesc de ea ca de prima iubire. Mă apasă prea mult totul! Aş vrea să uit. Am crezut că în muncă voi găsi uitarea. Eroare! În muncă nu există decît muncă şi atît. Pasul cadenţat al plutonului, jignirile, ordinele absurde îmi răsună în urechi şi după orele de muncă, nu pot să le uit. Aş vrea să evadez, dar nu pot. Ca să ies din armată ar trebui să plătesc sume colosale. Apoi, armata e, totuşi, viaţa mea. O viaţă pe care alţii caută dinadins să mi-o facă insuportabilă. Simt o sete de rapaos, aş vrea să plec spre un ţărm liniştit. Dar unde? Un asemenea ţărm nu există — sau dacă există e foarte departe... Departe... Privirile îmi cad pe caiet, un registru cumpărat mai demult. Îl deschid. Pagina albă stă înaintea mea ca o chemare. Poate că tocmai pagina aceasta e ţărmul la care jinduiesc... Şi mă apuc să scriu, mă cufund în scris...
Într-un tîrziu, interiorul încăperii începe să-şi recapete formele. Le văd altfel acum, cînd m-am întors de pe ţărmul altei lumi, o lume creată de mine. Îmi privesc mîinile, filele registrului acoperit de scrisul meu mărunt. Mă uit la ceas: e patru dimineaţa. Au trecut, aşadar, şase ore de noapte fără să-mi dau seama!
Mă ridic uluit de la masă. Dau ocol încăperii. Sînt tulburat, peste măsură de tulburat. Nu e pentru întîia oară cînd scriu, dar este, poate, întîia oară cînd trăiesc atît de intens ceea ce scriu. Am fost, o clipă, stăpînul unei lumi. Am uitat, o clipă, de lumea meschină în care trăiesc.
Îmbrac pufoaica şi-mi trag cizmele încă ude. Mă încing cu cordonul de la fiş. Ies încet din cameră, nu cumva să stric acel miracol. Este ora patru dimineaţa. Pentru mine începe o nouă zi. Străbat din nou cheiul întunecat al Dîmboviţei şi totuşi noaptea nu mi se mai pare pustie — duc în mine o descoperire şi sînt fericit: m-am regăsit, scriind. Mă pierdusem şi m-am regăsit.
Sînt undeva sus, la cota treizeci. S-a accidentat Diaconu, un dulgher cumsecade pe care, nu ştiu de ce, mulţi îl duşmănesc. Poate fiindcă îşi vede de treaba lui.
Accidentul nu e grav: i-a căzut o scîndură pe picior. L-am întins jos pe o pufoaică.
— Nu e nimic, tovarăşe locotenent... Îmi trece pînă la liberare... Bine că nu m-am lovit mai rău!
— Tovarăşe locotenent! mă aud strigat.
— Ce e Filpişane?
— Vă caută un domn ofiţer.
Văd ochelarii negri ai lui Lupeş şi am o presimţire. Locotenentul-major se apropie de mine:
— Tovarăşe locotenent Pora, sînteţi chemat la comandament... La tovarăşul colonel Matei. Veniţi cu mine!
Îl urmez. Coborîm şi ne îndreptăm spre baraca generalului, în dimineaţa asta a răsărit un soare rece, care-şi aruncă lumina peste noroiul îngheţat. Respiraţia se transformă în fuioare de ceaţă. Intrăm în baraca generalului Bogdan. Baraca e împărţită în două de un culoar îngust. Deschidem prima uşă pe stînga şi mă pomenesc într-un birou larg, cu vreo patru mese şi mai multe dulapuri metalice. La masa din colţ, lîngă fereastră, un locotenent-colonel scrie aplecat. Lupeş închide uşa cu grijă, apoi se descoperă şi ia poziţia regulamentară, încruntîndu-se şi făcîndu-mi semn din sprîncene să procedez la fel. Apoi tuşeşte uşor şi raportează ca la carte, cu glas potrivit de tare:
— Tovarăşe locotenent-colonel, am executat ordinul dumneavoastră! Vă rog să-mi permiteţi să plec!
Ofiţerul scrie mai departe. Într-un tîrziu îşi ridică privirile din caiet, se uită pe geam, apoi se scufundă din nou în scris. Are un aer de intelectual şi pare preocupat de ceva foarte important.
Pe masa lui de lucru tronează un portret „de buzunar” al Conducătorului şi cîteva volume roşii cu titlul auriu. În sfirşit, îşi ridică privirile din caiet, îşi scoate ochelarii şi catadicseşte să se uite la noi.
— A, scuză-mă tovarăşe Lupeş! Mulţumesc. Eşti liber.
Lupeş dispare. Locotenent-colonelul ia ochelarii de pe masă, şi-i pune pe nas şi mă cercetează. Are o privire pătrunzătoare. Mă simt ca o gînganie sub lupă.
— Dumneata eşti locotenentul Pora Ioan?
— Da, tovarăşe colonel!
Întinde mîna spre un caiet cu coperţi tari, roşii şi-l deschide.
— La compania lui Pascal, nu?
