— Tu... ofiţer. Tu citeşti! spune unul într-o românească stri­cată, băgîndu-mi sub priviri o telegramă pe care nu se mai vedea scris nimic. Tu imediat dai la toate militari concentrate drum noaptea ăsta acasă!

— La ce companie sînteţi? întreb.

— Cum, se vîră altul în mine, tu ofiţer nu ştie compania la noi?

— Ai, ai, ai! clatină din cap cei doi unguri care ţin uşa blo­cată, rîzînd batjocoritor.

— Bine, spun eu, dar cum credeţi voi că am eu puterea să dau drumul la două mii de concentraţi acum? Şi cum credeţi că pot eu să vă cunosc pe toţi?

Pumnul greu al luduşanului cade ca trăsnetul pe tăblia me­sei:

— Holgoş-te! Dumnezeii mamei tale de hotnog! Dai dru­mul la noi! Şi acum mergi cu noi şi liberăm la gardă toţi arestaţii. Acum! bate el din picior.

Mă ridic brusc de pe scaun:

— Vă atrag atenţia că aţi întrecut măsura! Nu pot face ce-mi cereţi! N-am căderea să fac aşa ceva...

Un pumn greu îmi explodează în creier şi mă aruncă în pere­te; curios, în clipa aceea nu simt durerea. Unul dintre ungurii de la uşă se aruncă asupra mea şi-mi repede un al doilea pumn năpraznic în bărbie. Mă prăvălesc peste masă şi, de acolo, jos. Cineva sare pe mine cu picioarele. Apoi simt cum sînt lovit cu bo­cancii, în stomac. Şi din nou sînt luat pe sus şi aşezat pe scaunul de la masă. Am sînge pe mîini şi din ochi îmi curg

lacrimi. Sînt fără nici un fel de apărare. Simt că mă înăbuş, tuşesc şi scuip un cheag de sînge.

— De ce tu scuipat în faţa noastră? Ce, tu jigneşti la noi?...

— Veţi răspunde, articulez eu, pentru tot ce faceţi veţi răs­punde...

— Taci, tu! urlă unul dintre unguri. Nu vorbeşti... Cînd vrem noi vorbeşte la tine!

Mă apucă de gulerul vestonului şi trage atît de tare, că stofa se rupe cu un pîrîit. O palmă grea mă izbeşte peste faţă. Şi încă una. Acum văd ca prin ceaţă. Unul din ei se apropie de mine şi mă scuipă în faţă. Apoi, brusc, scoate cuţitul. Mă gîndesc că voi muri şi, totuşi, acest gînd nu mă înspăimîntă. Cel cu cuţitul se apropie de mine rînjind. În clipa aceea, uşa zăvorîtă pe dinăun­tru, izbită cu putere de cineva din afară se deschide de perete şi yala zboară pînă la picioarele mele. Îl văd pe Cornel Silaghi din Arad (prosteşte, îmi vine în minte adresa lui: strada Heţg, nr.l) repezindu-se dintr-un salt la cel care se pregăteşte să mă loveas­că cu şişul. Îl apucă de braţ şi i-l răsuceşte la spate. Arma cade pe podea. Intră în fugă alţi doi militari, îi recunosc: sînt cei doi care stăteau de pază în faţa camerei unde se ţinea slujba baptistă. Nu ştiu cum au aflat că am nevoie de ajutor. În încăpere se poartă discuţii răstite pe ungureşte. Este ora trei şi jumătate, aproape patru. Le mulţumesc lui Silaghi şi celor care au venit să mă aju­te. Acum furtuna s-a potolit. Rămîn un timp singur.

Mă spăl de sînge. Faţa îmi este zdrobită. Uniforma, ruptă. Adun cu greu cele două bucăţi ale vestonului şi le cos (am la mine ac şi aţă). Mă doare înfiorător tot trupul.

Ies din bloc. În sfirşit, s-a făcut linişte. În blocurile militare. Fiindcă în casele cartierului ţigănesc de peste drum urlă fără în­cetare muzica, se aud chiote ca la nuntă. Maşini mici vin şi plea­că. Melodii ţigăneşti se împletesc în aer. Sînt suite boxe şi pe case. Da. Ţiganii petrec! Noapte de noapte, zi de zi. Ţiganii pe­trec...

O „Dacie” se apropie încet, hoţeşte şi opreşte lîngă gardul unităţii. Rămîne un timp cu luminile stinse. Apoi portiera se des­chide încetişor şi din ea coboară o siluetă înaltă. Este un ofiţer. Mă tîrîi înapoi, spre camera ofiţerului de serviciu. Maiorul

Mihail intră în cameră. A fost mutat de curînd în Grupa opera­tivă, ca recunoaştere a energiei de care dă dovadă.

— Dumneata nu ştii să dai raportul? mă întreabă el.

— Tovarăşe... maior... permiteţi...

— Răspunde, dom’le, la ce te-am întrebat! urlă el deodată.

Dar urletele nu mă mai sperie.

— Tovarăşe locotenent, ce e, dom’le, cu dezordinea asta? Unde te trezeşti, băi, tovarăşe! Dumneata ştii ce se petrece pe sus? Sau habar n-ai că eşti ofiţer de serviciu? Ia suflă în fiolă.

Scoate din buzunar o fiolă. Suflu în ea. O examinează atent şi o bagă în buzunar.

— Mda! Se pare că nu eşti băut.

— M-au bătut concentraţii, tovarăşe maior! Au vrut să mă omoare! Uitaţi-vă la mine!...

— Hai, dom’le, fii serios! Păi ce, tu eşti mămăligă? Nu ştii să dai?

Îl văd cum urcă repede pe scări. Se întoarce peste zece minu­te, foc şi pară:

— Ascultă, tovarăşe! Dacă sînteţi incapabili faceţi, neică, raport şi cereţi trecerea în rezervă! Ce e, bă, deşteptule, pe sus? Tu ştii în ce hal este blocul? Şi oamenii? Tu ştii că unul s-a tăiat grav la mînă? Unde e, mă, grija voastră faţă de om şi de bunurile unităţii? Locotenente, dacă n-ai să plăteşti tot blocul ăsta să nu-mi mai spui mie pe nume! ’raţi ai dracului de puturoşi! Dormiţi toa­tă noaptea! Mîncaţi pîinea partidului degeaba.

Se luminează de ziuă. Încep să vină membrii Grupei operati­ve. Apare locotenent-colonelul Matei — lucru de mirare, pentru că el nu prea vine aşa de dimineaţă. Îi raportez ce am păţit. Mă ascultă cu atenţie şi-şi notează din cînd în cînd în carnetul roşu.

— Dragă, am vorbit şi cu Mihail. Ceea ce raportezi dumnea­ta e un lucru destul de grav. Dă-mi voie, totuşi, să-mi exprim anumite rezerve. Datoria dumitale, din cîte ştiu, ca ofiţer de ser­viciu, este să nu laşi oamenii să introducă băuturi alcoolice în cazarmă. Dacă oamenii erau băuţi înseamnă că dumneata nu ţi-ai făcut datoria! Este sau nu este?...

— Este, tovarăşe colonel!

— Vezi? Şi apoi, dragă Pora, mai e o problemă: tactul, dra­-

gă! Ofiţerul trebuie să dea dovadă de tact! De foarte mult tact! Să vorbeşti cu oamenii, să-i lămureşti — să ştii că aceşti concen­traţi sînt totuşi nişte oameni minunaţi, înţeleg, domnule, de cu- vînt şi, dacă ştii să le vorbeşti, să pătrunzi în sufletul lor, te as­cultă. Vezi, tocmai în asta constă valoarea şi profesionalismul ofiţerului. Onoarea lui! Ştii dumneata ce e onoarea de ofiţer?...

— ...

— Să ştii, mie îmi pare rău, dar... ceva nu se leagă! Prefera­bil ar fi nici să nu audă tovarăşul general Bogdan. Şi aşa e foarte tracasat. Dacă-ţi spun, nu mă crezi: a vrut să renunţe şi la pro­gramul de somn obligatoriu (dînsul, ca general, are între orele 13-16 program de somn), dar am insistat noi, consiliul politic: nu se poate, tovarăşe general, dumneavoastră nu vă gîndiţi la sănătatea dumneavoastră? De dumneavoastră depinde soarta a zece mii de oameni şi Casa Republicii... mă rog. Deci, vezi tu, dragă Pora, toţi ne confruntăm cu probleme deosebite, dar, cum spuneam, tact, foarte mult tact!

Maiorul Mihail apare ca un leu.

— Tovarăşe Mihail, intervine Matei, eu propun să-i dăm drumul pentru astăzi acasă. Numai astăzi...

— Nu, tovarăşe colonel! Să meargă în şantier! Să-şi vadă de treaba lui! Şi pentru faptul că a făcut un serviciu mizerabil îl reprogramăm să repete serviciul!

Apoi, întorcîndu-se spre mine:

— Te prezinţi cu plutonul în şantier. Adică vii mai tîrziu, după ce dai în primire!

— Tovarăşe maior, articulez eu cu greu, am haina ruptă, sînt lovit. Dau în primire la ora nouă. Atunci îmi vine schimbul. Gîndiţi-vă: cum merg eu în metrou, prin oraş...

— Termină, dom’le, cu văicărelile! Uite, te iau eu la nouă cu maşina. Iar diseară, pe întuneric, nu te vede nimeni.

— Am înţeles!

Îmi vuieşte capul şi am, cred, febră. Pun ordine în camera ofiţerului de serviciu. Cos pentru a doua oară haina, dar mi se termină aţa şi rămîne aşa, cusută doar pe jumătate. La ora nouă predau serviciul şi la nouă şi zece urc în maşina maiorului Mi­hail.

— Şi cum dracu’ te bătură ăştia? Ce dracu’ sînteţi aşa proşti? Bă, parcă nici n-aţi avea sînge în voi. Şi pe prostălău’ ăla de Văcariu la fel...

— N-aveam ce să mai fac, tovarăşe maior...

Smuceşte volanul brusc, cu gesturi nervoase:

— Lasă-mă, dom’le-n pace! Sînteţi nişte muieri!. Asta sinteţi! Mai umblaţi şi cu minciuni! Auzi: „M-au bătut concen­traţii”. Şi mai vrei să te şi cred...