— Cu atît mai grav, e neglijenţă. Dar şi aici reţin tendinţa dumneavoastră către justificări. Chiriţoiule!
— Ordonaţi!
— A ordonat tovarăşul general Bogdan ca soldatul... ăă subofiţerul să fie urgent judecat în Consiliul de onoare!
— Am înţeles! Deja i se întocmeşte dosar!
— Tovarăşe maior, se ridică locotenentul Văcariu, vă rog să-mi permiteţi să raportez adunării faptul că la magazia de materiale de protecţie din Vamă este o tovarăşă magazioneră, Chiru, care jigneşte ofiţerii şi subofiţerii cînd vin acolo să ia sau să predea materiale de protecţie: ne drăcuie, ne înjură, ne face proşti şi înapoiaţi.
Maiorul Ţeparu dă din cap plictisit, de parcă ar spune: „Ia uite, dom’le, cu ce vine şi ăsta acum, de parcă n-am avea destule pe cap!”
— Oamenii, tovarăşe locotenent, sînt aşa cum sînt! N-avem
ce le face. Dar... dacă nu mă-nşel, dumneata eşti cel cu permisia?... Trebuia să fii la arest!
— Nu, tovarăşe maior, pe mine m-a lăsat nevasta, nu mai am la ce mă duce acasă!
— Ai scăpat de o grijă! Te invidiez.
Prezidiul rîde ca de o glumă grozavă. Numai în sală nu rîde nimeni, fiindcă multe, foarte multe cadre sînt divorţate sau cu familiile existente numai pe hîrtie.
— Atenţie, continuă comandantul, cadrele au început să întîrzie din învoiri şi permisii.
Reprezentantul eşalonului se întoarce ca ars:
— Cum? În tribunal, dom’le! În Consiliu şi afară! N-am înţeles: îndrăzneşte cineva să întîrzie?...
— Tovarăşe maior, intervine un plutonier de companie, a venit iarna şi noi n-am distribuit încă echipamentul gros. Pentru că nu ne-a venit. Iar oamenii cer mănuşi, capişoane, pufoaice...
— O să vină. Să aibă răbdare!...
Şi discuţia curge aşa mai departe, ca o căruţă hîrbuită. Se termină tîrziu şi ne împrăştiem din nou pe şantier.
— Nu uitaţi cotizaţiile! auzim în urma noastră vocea lui Vîrban. Nu. Nu le uităm. Nici n-am putea să le uităm. Dacă stau bine să mă gîndesc, doar ele ne mai leagă de partid...
Îmi încolonez oamenii şi plec. Aceeaşi înghesuială oarbă. Aceeaşi agitaţie la ieşire. Urlete. Miile de bocanci bubuind pe puntea grea aruncată peste abis. Mîine o voi lua iar de la capăt.
M-am sculat, ca de obicei, la patru dimineaţa. M-am prezentat la cazarmă. Am încolonat oamenii şi i-am dus pe şantier. Acum, încălţat cu cizmele, cu veston şi centură şi cu cascheta pe cap cobor în staţia Izvor şi iau metroul spre Vitan. Intru în blocul M1. La parter, camera ofiţerului de serviciu. Îl schimb pe locotenentul Văcariu. Iscălesc registrul cu procese verbale.
Locotenentul are chipul tras, ochii încercănaţi. Scoate banderola roşie, murdară, pe care sînt cusute cele trei litere decupate din pînză albă: O.S.U. Rămîne gînditor, privindu-mă cum mi-o pun. Îi întind mîna. Mi-o strînge nehotărît:
— Pora, ştii... diseară e... ultima noapte cînd mai dorm aici concentraţii din acest ciclu.
— Da, ştiu. Şi?...
— Fugi! Nu sta aici! Uită-te la mine! Aseară au vrut să mă omoare!
Îşi scoate şapca de pe cap şi îmi arată o umflătură oribilă, cu sîngele închegat.
Îmi aprind o ţigară. Trag fumul în piept.
— Cu ce te-au lovit?
— Avea unul... un box de fier...
— Concentrat?
— Da...
Măsor odaia: un pat de fier, o masă, un scaun şi un dulap metalic. Privesc pe fereastra cu geam murdar, zăbrelită pe dinafară.
— Şi dacă se întîmplă ceva? Ştii ce înseamnă să fugi din serviciu!
Tace. Îmi cere o ţigară. Şi-o aprinde. Fumăm amîndoi tăcuţi, îngînduraţi.
— Cînd eram elev, urmează el într-un tîrziu, cînd eram elev...
Se opreşte, îşi lasă privirile în pămînt, fără să-şi ducă mai departe gîndul.
— Ai raportat?
— Da! spune el. I-am raportat maiorului Vînătu.
— Şi?
— A zis că nu sînt bun de ofiţer, că nu dau dovadă de tact... că o să fiu pedepsit...
Mă îndrept spre telefon şi ridic receptorul.
