— Nu funcţionează! spune Văcariu privindu-mă în ochi. Eu... mă duc pe şantier. Trebuie să completez foile de drum ale oamenilor...
— Bine, Văcariule! Noroc!
— Noroc!
Ne strîngem pentru a doua oară mîinile şi ne despărţim... Un timp rămîn în încăperea pustie, dar un sentiment apăsător mă izgoneşte afară din bloc. Mă aflu într-un cartier ţigănesc, în apropierea centralei termice din Vitan, ale cărei coşuri uriaşe fumegă leneş. Sînt aici vreo zece sau douăsprezece blocuri de garsoniere în care sînt cazaţi mii şi mii de concentraţi şi militari în termen ai unităţilor care lucrează în Bucureşti. Campusul e inconjurat cu un gard înalt din plasă de sîrmă. În jurul blocurilor este o mizerie cumplită: hîrtii, gunoaie, sticle, o cantitate imensă de sticle, aruncate peste tot. Acum e linişte. Mă îndrept spre corpul de gardă, aflat în capătul celălalt al blocului. Bat îndelung în uşa încuiată. O cîrpă murdară acoperă ferestrele pe dinăuntru, în sfirşit, dincolo de uşă se aude o mişcare şi ceva greu e tras pe beton. Apoi uşa se deschide încet şi în crăpătura ei apare chipul speriat al unui militar în termen:
— Să trăiţi, toa’ lent!
— Noroc! Ce faceţi voi aici? Unde e comandantul gărzii?
— Eu sînt, toa’lent!
Alţi soldaţi apar din cele două camere ale capătului de culoar, izolat de restul blocului printr-un perete din tăblii de lemn, groase.
— De ce staţi baricadaţi?
Privesc uşa de la intrare. Pe dinăuntru este sprijinită cu două bănci lungi şi cu o ladă grea de nisip care a fost dată la o parte în momentul venirii mele.
— Păi, ce să facem, toa’ lent? Dacă demenţii ăştia... nu te mai poţi înţelege cu ei noaptea. Aseară ştiţi ce a fost aici? Război! Au vrut să-l omoare pe dom’ lent care a fost de serviciu.
— Fugi, mă! mă prefac eu.
— Iooi, spune caporalul, clătinînd din cap. Dacă eraţi aici aseară... S-au îmbătat, au spart geamurile de la etaj, au aruncat cu bolovani în uşa corpului de gardă şi-au vrut să ne ia armele şi să dea drumul la concentraţii de la arest.
— Dă-mi foaia de stare a gărzii.
— N-avem, toa’lent! Nici ieri n-am avut. Astăzi văd că nici mîncare nu ne-a adus. Ne-or fi uitat, dracului, pe aici, că ne vine să ne luăm lumea în cap.
În momentul acela un strigăt înfiorător se aude din camera de alături, un răget prelung, inuman. Soldaţii se privesc înspăimîntaţi. Mă uit întrebător.
— E... un arestat. Aşa urlă de două zile.
— Cîţi sînteţi voi aici?
— Sîntem zece soldaţi, dar unul e bolnav. Ăştia sîntem toată garda...
Îi privesc cu atenţie. Sînt atît de slabi şi prăpădiţi că par nişte elevi de clasa a cincea îmbrăcaţi în uniformă. Nici unul nu-mi ajunge nici măcar pînă la umeri. Numai caporalul e ceva mai înfiripat. Îl trag deoparte:
— Caporale, cum aţi fost numiţi voi în gardă?
— Am primit ordin să venim aici, tovarăşe locotenent.
— Mă, sînteţi prăpădiţi rău!
— Apoi de, tovarăşe locotenent, spune el gînditor, înainte era gardă solidă, unu’ şi unu’, ăi mai solizi, dar am înţeles că a venit ordin să meargă pe şantier, să lucreze, şi să facă de gardă ăştia mai piperniciţi. Numai că uite... nu e uşor.
— Şi cine a dat ordinul ăsta?
— Păi... acum o lună şi ceva au venit nişte tovarăşi ofiţeri de sus... Ehehei, spune soldatul cu părere de rău, ce gardă era aici, tovarăşe locotenent! Erau numai de-ăia de doi metri! Cînd intrau pe holuri nu mai sufla nimeni, că toţi le-aveau pe-astea cu cafteala. Nu sufla nimeni şi era o ordine!... Mamă, mamă!...
Pe caporal îl îneacă o tuse seacă. Un alt soldat stă chircit pe o bancă, ţinîndu-se cu mîinile de burtă.
— E bolnav de ulcer, tovarăşe locotenent, îmi spune caporalul, parcă ghicindu-mi întrebarea. Mai avem un bolnav... E în dormitor.
Abia acum bag de seamă că unul dintre soldaţi şchioapătă.
— Tu ce ai?
— De... o căzut o schelă peste mine... Acum trei luni... Era să-mi rupă piciorul.
— Puneţi mîna, măi copii, zic eu, şi faceţi curat aici. Şi pe lîngă bloc...
— Facem, tovarăşe locotenent. Dar degeaba...
Exact în clipa aceea răsună impetuos o bătaie în uşă. Un sergent solid şi bucălat, îmbrăcat într-o ţinută militară nouă nouţă (inclusiv bocancii şi centura cu pafta strălucitoare) se apropie grăbit:
— Toa’ lent, începe el repede, mi-a ordonat comandantul să vă pun în vedere că în seara asta vine în unitate tovarăşul gene-
ral-locotenent Ilie Ceauşescu să inspecteze blocurile. Aveţi grijă să fie curăţenie, ordine şi totul în regulă.
— Ia stai un pic! răspund eu. Tu cine eşti?
— Eu? întreabă el cu o mirare atît de mare încît duce şi un deget la piept, arătîndu-se pe sine, de parcă aş fi făcut o greşeală.
— Da. Tu!
— Da’ ce treabă aveţi dumneavoastră cu mine, toa’ lent? Ce vă interesează pe dumneavoastră cine sînt? Sînt de la infirmerie...
