O luăm în jos, spre staţia de metrou Mihai Bravu. Trecem prin faţa Abatorului. Ajungem în Piaţa Unirii. O luăm la dreap­ta, spre Universitate. Nu înţeleg... Şi deodată, brusc, maiorul trage maşina la capătul tramvaiului, în Piaţa Sfintu Gheorghe.

— Pora, îmi vorbeşte maiorul cu o blîndeţe neobişnuită, eu am o problemă de rezolvat pe aici... Uite, acu’ mi-am adus aminte... Te las aici şi o iei pe jos. Şantierul e aproape...

— Tovarăşe maior, mă trimiteţi sigur la arest! Vă rog mult, nu mă lăsaţi aici! Tot centrul e înţesat de patrule militare, nu fac nici zece paşi şi m-au şi înhăţat. Ştiţi bine că astea sînt locurile în care n-avem voie nici civili să mergem!

— Hai, dom’le, fii serios, nu păţeşti nimic!

— Tovarăşe maior, mă prinde patrula şi trec în rezervă...

— Hai, bă, dă-te jos cînd îţi spun...

Mă împinge din maşină şi mă lasă pe trotuar. Înţeleg acum. Înţeleg...

Înţeleg multe, domnule maior! Înţeleg atît de multe că nu voi mai pune niciodată întrebări...

Scot repede haina de pe mine şi cravata de la gît. Iau şapca ponosită de pe cap, fac totul pachet şi-l vîr sub braţ. Mă deschei la primii doi nasturi de la cămaşă. E un frig cumplit — peste cîteva zile va fi Anul Nou. Dar sînt învăţat cu frigul. Undeva, departe, pe cealaltă parte a străzii, mişună patrulele militare. Dacă nu te uiţi atent nu le vezi. Sau îţi dai seama prea tîrziu.

O iau grăbit, pe jos, către Piaţa Unirii. În fiecare moment mă aştept să mă bată cineva pe umăr şi să-mi ceară legitimaţia. Evit, În ultimul moment, o patrulă. Ajung în piaţă. Traversez. Ies în bulevardul Victoria Socialismului. Văd şantierul. Ajung la poar­tă. Prezint legitimaţia şi portarul, un plutonier militar care mă cunoaşte, mă întreabă mirat:

— Ce-aţi păţit, tovarăşe l’ent?

— Nimic, spun eu, nimic...

Arunc o privire spre baraca generalului: maşina maiorului Mihail e acolo. O privesc şi trec mai departe.

Aproape o săptămînă s-a lucrat la repararea blocurilor dis­truse în mod barbar de către concentraţii care s-au „liberat”. Maiorul Mihail s-a ţinut de cuvînt: de Anul Nou am fost de ser­viciu. A fost cel mai frumos serviciu pe care l-am făcut vreodată. Blocul era pustiu — toată lumea era plecată. Chiar şi cadrele. Stam şi priveam pe geam cum ningea. Aş fi rămas aşa de servi­ciu o eternitate.

La 18 ianuarie am primit noile cicluri de concentraţi. S-au schimbat apoi batalioanele: batalionul 1 a devenit batalionul 2, batalionul 2 a devenit batalionul 1. Din „raţiuni superioare”. Nu ştiu cum o să fie cu batalionul 3. Mi s-a repartizat un pluton de concentraţi. Apoi mi-a fost luat şi mi-au fost daţi alţii. A urmat după aceea o vînzoleală teribilă: schimbîndu-se denumirea bata­lioanelor, militarii cazaţi în blocul M1 au trebuit să se mute cu tot cazarmamentul în blocul M2, cei din M2 s-au mutat în locul lor, în M1. Cei din M3 s-au mutat şi ei nu ştiu unde. Trei zile a fost tot un du-te vino: oameni cu paturi în spinare, cu cearcea­furi, perne, cuiere, dulapuri, au tot cărat înjurînd că-şi pierd vre­mea de pomană. Dar de-abia s-au instalat, că a venit alt ordin: se trece la vechea organizare! Bineînţeles, s-a refăcut în sens invers toată munca. După trei săptămîni de asemenea mişcări, începe lucrul.

De la Pascal sînt mutat la compania căpitanului Mărcuceanu. Nu-mi pare rău de Pascal, ci de comandanţii de plutoane, cu care mă obişnuisem. În noua companie îi cunosc pe locotenen­tul Văcariu şi pe locotenentul-major Moise Viorel, un foarte de treabă vînător de munte. Mai sînt doi infanterişti, căpitanul Pu­rice şi locotenentul Lucian, un băiat simpatic, cu mustaţă, bru­net. Am insistat să nu mai lucrez la brigada 1 Teatrul Naţional, dar nu s-a putut.

Plutonul mi-a fost împărţit în trei: o grupă lucrează la briga­da 1 Teatrul Naţional, la inginerul Mădureanu, o grupă la briga­-

da a 2-a, la inginerul Iliescu şi grupele trei şi patru la brigada 9, la inginerul Traian Bujboi, care e pe post de ... maistru.

Materialul uman care vine în unităţi este sub orice critică. Sînt concentraţi oameni cu tare ereditare, goi de suflet şi de minte, pungaşi şi haimanale adunate de prin toate cotloanele, foşti puşcăriaşi, toate resturile umane pe care întreprinderile nu le mai pot valorifica. Meseriaşi cu categoriile 5 şi 6 specială nu se pricep la nimic, lăcătuşi cu ifose, maiştrii lăcătuşi chiar habar n-au cum se pune o broască la uşă sau cum arată cheia de 19. Le cer actele doveditoare ale calificării şi mi le arată: au acte în re­gulă. La muncă, însă, dau din colţ în colţ, pentru că nu ştiu să facă nimic. Sînt escroci care şi-au luat categoriile prin amenin­ţări şi şantaje. Unul dintre ei (un bărbat de treizeci şi unu de ani, foarte frumos, ce-i drept) mi-a spus sincer că era amantul neves­tei unui inginer — şef de secţie la întreprinderea unde lucra. Era maistru fierar-betonist şi avea nişte mîini cu degete lungi, fine. Săptămînal îşi făcea manichiura. Toată viaţa lui muncise la bi­rou, deşi nu avea decît şapte clase primare. Cît a stat în pluton la mine nu a ieşit din dormitor — primea aproape şase mii de lei lunar, de două ori salariul meu de locotenent. Altul mi-a mărtu­risit cinstit cît îl costase calificarea: douăsprezece vedre de ţuică şi cam tot atîţia curcani... Cu calificări însuşite fraudulos, aceşti şarlatani trăiesc de pe urma celor care muncesc cinstit! Căci există, desigur, în fiecare pluton, un plafon minim de pregătire profesională, altfel n-am putea lucra.

Una din calamităţile care bîntuie pe şantier e alcoolul. De­cretul 400 interzice consumul lui în unităţile de muncă (iar şan­tierul pe care lucrăm noi e o unitate de muncă, şi încă una cu regim special). Cu toate acestea se bea. Se bea năprasnic, se bea pe schelă ori lîngă varniţă, la masă, în dormitoare, ziua şi noap­tea. Se bea pe timp de vară sau pe timp de iarnă. Pe şantier sau în afara şantierului, în Vitan, la dormitoare, sînt găsiţi oameni morţi lîngă sticlele de băutură. Nu-i nimic de făcut! Alcoolul se cumpără la intrarea în Vitan, de la ţigani.

Nu numai că se munceşte în dorul lelii, dar se fură enorm de pe şantier. Se scurg în afară valori de sute de mii de lei zilnic: ciment, ipsos, aracet, instalaţii. Concentraţii sînt folosiţi în acest

scop de către civili. În urma atitudinii slugarnice a comandan­ţilor şi a şefilor de state majore de lagăre, comandanţii de plu­toane şi companii au fost puşi în subordinea inginerilor şi a mai­ştrilor civili (ba uneori chiar şi a şefilor de echipă) care ne retează toate legăturile directe cu subunităţile, interpunîndu-se între acestea şi noi, atribuindu-şi prerogativele de comandă şi înlăturîndu-ne. Militarii în termen şi concentraţii nu mai vin la comandantul de pluton atunci cînd au nevoie de învoiri şi per­misii: aranjează treaba cu şeful de echipă şi cu maiştrii şi dispar zile întregi, aducînd la venire carne, ouă, cafea, ţigări, palincă sau plătind, pur şi simplu, cu bani. Pe toată perioada cît respec­tivii concentraţi lipsesc sînt pontaţi ca prezenţi de către... noi, comandanţii de plutoane. Pare incredibil, dar este perfect expli­cabil. Să zicem că în plutonul pe care îl comand lipsesc cinci oa­meni, pe care i-a învoit maistrul. Dacă protestez şi refuz să-i pontez ca prezenţi nu-mi îndeplinesc planul, la ore lucrate, care mi s-a fixat. Neîndeplinindu-mi planul, afectez planul de lucru al companiei. Aceasta, neîndeplinindu-şi planul, afectează planul la ore al batalionului, care este o parte a planului unităţii. La nivel de unitate încep, în sens invers, întrebările: de ce batalio­nul X nu şi-a făcut planul? Sistemul acţionează orbeşte şi atrage după sine pedepse grave care se vor repercuta, în ultimă instan­ţă, asupra... mea. În eventualitatea unor cercetări eu n-am nici o dovadă concretă că maistrul a învoit oamenii. Voi fi luat imediat în discuţia organului de partid, voi primi sancţiuni, voi fi trimis la arest şi mi se vor tăia zilele de lucru şi banii din retribuţie. Oamenii din pluton se vor revolta pentru că le stric „ploile”, iar şeful brigăzii (care primeşte şi el ceva din toată afacerea) va avea grijă ca viaţa mea să devină în scurt timp un iad. Pe de altă parte, le fac rău comandantului de companie şi comandantului de ba­talion, cărora n-o să le fie bine şi care mă vor acuza de incapaci­tate. Nu mai există de mult o disciplină. Numai pedepse, de care trebuie să ştii să te fereşti. Fenomenul mitei şi al minciunii s-a intins cu viteza unei explozii, a devenit atît de

obişnuit încît mă pomenesc cu concentraţi care vin după o săptămînă de absenţă şi-mi umplu buzunarele cu pachete de ţigări Kent sau cu bani, lucru care mă scîrbeşte. Dar într-o lume de hoţi este o nebunie să strigi „prindeţi hoţul”.

Cobor încet coasta care duce către stadion. Militarii sînt la adunare. E o fierbere nemaipomenită.

— Pora, spune căpitanul Mărcuceanu, fă repede prezenţa la pluton şi trimite-mi-o! Se controlează plutoanele!

Comand alinierea. Număr oamenii. Sînt foarte mulţi ab­senţi. Învoiţi de şefii punctelor de lucru, bineînţeles. Cu o incon­ştienţă vecină cu nebunia completez hîrtia cu situaţia zilnică. „Declar pe propria mea răspundere că pe ziua de ... ora 12 nu am nici un absent nemotivat în formaţie.” Şi iscălesc.

Mii de soldaţi concentraţi au format semicercul uriaş de pe stadion. În faţa lor, pe terenul rămas gol, civilii joacă fotbal. Un şut năprasnic face ca mingea să-l lovească pe comandant, pe co­lonelul Sîrdă, aruncîndu-i şapca pe jos. O ridică repede şi o pune pe cap. În clipa aceea, venind dinspre comandant, apare căpita­nul Mărcuceanu. În momentul cînd intră pe terenul de joc, aflat între statul major şi formaţia celor două mii de militari, jucătorii şi spectatorii civili încep să şuiere, cu degetele în gură. Un ţigan de pe teren ia mingea sub braţ şi începe să urle de departe:

— Alo, băi, şapcă! Şăpcălie!... Dă-te bă, de pe teren, băga-mi-aş...

Căpitanul se opreşte, dar fluierăturile se înteţesc. Alb ca va­rul, căpitanul ajunge în sfirşit la noi.

— Aţi văzut, mă? ne întreabă el.

N-avem timp să-i răspundem că ne atrage atenţia altă scenă: cu mingea sub braţ, ţiganul se apropie în chiloţii lui jegoşi de statul major:

— Domnule colonel, nu puteţi şi dumneavoastră să vă găsiţi alt loc de adunare sau măcar să vă daţi zece metri înapoi? Ne încurcaţi, zău!

Cu o reacţie uimitoare, colonelul Sîrdă vine către noi:

— Atenţiune! Toată lumea zece paşi înapoi, pînă la gard!

Ţiganul, cu braţul drept ridicat, insistă să ne dăm şi mai mult înapoi. Ne conformăm. „Spectatorii”, mulţumiţi, s-au aşezat în sfirşit jos. Comandantul şi cei cîţiva ofiţeri din statul major se apropie de noi.

— Aş vrea să vă atrag atenţia în mod foarte serios! În ulti­mul timp au murit foarte mulţi soldaţi concentraţi. Doi electri­cieni s-au dus la un grup electrogen şi, neştiind să umble cu el, fiindcă erau meseriaşi proşti, s-au electrocutat. Au murit pe loc. Tova­răşul ministru Milea a dispus trecerea imediată în rezervă a locotenentului care comanda plutonul! Păcat de ofiţer, că era tînăr.

— Anul trecut terminase şcoala! îl chema Sorinescu... adaugă colonelul inginer Blădulescu. Păcat de el! N-a fost ofiţer decît patru luni!

— Să ştiţi, continuă comandantul, că înainte de a lua aceas­tă hotărîre, tovarăşul ministru s-a sfătuit cu generali, le-a cerut părerea! Atragem atenţia ofiţerilor că tovarăşii generali nu nu­mai că au aprobat întru totul măsura luată de tovarăşul minis­tru, dar au susţinut ca locotenentul să fie acţionat în judecată şi să plătească pensie familiilor victimelor! Pentru că nu armata e vinovată, ci el, că nu şi-a făcut datoria!

Intervine căpitanul Chiriţoiu, secretarul de partid:

— Atunci cînd s-a făcut cercetarea, ofiţerului i s-a cerut ca­ietul de comandant de pluton. Doi colonei au fost. Atît i-au spus: dă-ne caietul dumitale de comandant de pluton şi arată-ne unde ai pus oamenii să semneze că au luat la cunoştinţă de faptul că n-au voie să umble la grupurile electrogene. Ofiţerul n-avea în tabel iscăliturile lor de luare la cunoştinţă. Asta a fost! Fiţi foar­te atenţi, toţi ofiţerii! Încă o dată vă spun: au fost trecuţi în re­zervă, pe ansamblul economiei naţionale, zeci de ofiţeri (poate sute) şi subofiţeri pentru asemenea neglijenţe.

Continuă colonelul Blădulescu:

— Ieri dimineaţă au fost prinşi în oraş de către patrulă doi concentraţi din plutonul locotenentului Butnaru şi alţi doi din plutonul sergentului-major Fătu Ştefan. Soldaţii sînt în for­maţie?

Se produce o vînzoleală. Mulţimea oamenilor se apleacă într-o parte şi în alta ca un lan de spice în bătaia vîntului.

— Da! Da! Sîntem aici!

— Bine. Din ordinul tovarăşului general Bogdan, cei doi co­mandanţi de plutoane şi comandanţii companiilor au fost băgaţi la arest. Au fost pedepsiţi, de asemenea, cu arest alţi patru co­mandanţi de plutoane pentru că nu au reuşit să suprime beţia în plutonul lor. Începînd cu data de astăzi, orice ofiţer sau sub­ofiţer care întîrzie pentru a doua oară la program este judecat, băgat în Consiliul de onoare şi trecut în rezervă! Orice ofiţer ca­re nu va fi în măsură ca în decurs de cinci minute să aducă înain­tea coman­dantului un concentrat din directa lui subordine va fi trecut în rezervă!

— Băgat la arest, tovarăşe colonel! adaugă cu jumătate de gură Chiriţoiu.

— Sigur... întîi băgat la arest... Apoi consiliu, rezervă!

Un maior tînăr şi zvelt pe care nu-l cunoaştem se apropie cu pas felin şi discută îndelung cu comandantul. Apoi se întoarce spre noi:

— Atenţiune! Vin direct de la şedinţa cu tovarăşul general Bogdan. Reţineţi următoarele:

1) Ofiţerul este direct răspunzător de cantitatea şi calitatea lucrărilor de pe şantier. Toţi comandanţii de plutoane, indife­rent de grad, se subordonează maistrului civil la care lucrează plu­tonul, iar în lipsa acestuia, înlocuitorului său.