O iau încet către infirmerie. Urc scările. Bat îndelung şi în cele din urmă uşa se crapă. Dinăuntru se aude muzică. Fără bo­netă pe cap şi cu ţigara în colţul gurii, un sergent (la infirmerie, acum observ, toţi soldaţii sînt... sergenţi) mă priveşte cu ochii mijiţi.

— Aveţi nevoie de ceva?

— Da, să controlez infirmeria.

Încerc să intru, dar soldatul (observ şi al doilea lucru: toţi soldaţii de la infirmerie sînt nişte zdrahoni buni să participe la luptele de box) mă împinge cu pieptul înapoi:

— Staţi puţin, toa’ lent! Ce să controlaţi?

— Sînt ofiţer de serviciu pe unitate şi vreau să verific pre­zenţa...

— Fugiţi de-aici, toa’ lent! Ia auzi, bă, frate, să controleze! adaugă el plictisit, întorcîndu-se către alt sergent, apărut nu ştiu de unde.

— Are aprobare de la medicul-şef? întreabă noul venit.

— Aveţi, dom’le, aprobare? Altfel nu putem să vă lăsăm să intraţi!

Cobor încet treptele. Uşa se închide şi în urma mea aud chi­cotele soldaţilor.

Se apropie amiaza. Urc în blocuri. Deschid uşile dormitoare­lor; o mulţime de concentraţi dorm. Unii fumează pe hol.

— Nu lucraţi, măi? Nu v-aţi dus la lucru?

Răspunsuri evazive, scărpinături în cap. Nu lucrează. Bine­înţeles că nu lucrează. Unii stau aşa de la începutul concentrării. Dumnezeu ştie cu ce se ocupă. Cert este că primesc salariul în­treg.

Cobor la camera ofiţerului de serviciu, deschid geanta şi-mi scot cărţile. Mă cufund în lectură... Într-un tîrziu, mă uit la ceas. Doamne, Dumnezeule! Cînd a trecut timpul? Undeva, departe, se aud parcă motoarele autobuzelor. Dar nu, e prea devreme. De-abia de pe la opt şi jumătate încolo încep să vină.

Îmi aranjez uniforma, strîng lucrurile de pe masă, le bag în geantă şi ies în curte. Toată partea care dă spre şosea s-a umplut de ţigani şi ţigănci cu sacoşe pline cu băutură şi ţigări... Unii dintre ei vorbesc liniştiţi cu nişte miliţieni care apoi dispar.

Apare maşina unităţii şi din ea coboară comandantul şi cîţi­va ofiţeri superiori: locotenent-colonelul Matei, maiorul Vînătu şi alţi doi locotenenţi-colonei de la alte unităţi cazate în Vitan. Îi dau raportul comandantului. Colonelul Sîrdă e nervos.

— Probleme? întreabă el. E ordine? Vezi că în noaptea asta precis se îmbată. Ştii care sînt atribuţiunile... adică sarcina prin­cipală a ofiţerului de serviciu?

— Ştiu, tovarăşe colonel!

— ?...

— Să acţionez în aşa fel încît să împiedic, împreună cu cei­lalţi ofiţeri, ca ţiganii să distribuie alcool militarilor.

— Da! Dar energic, măi! Şi diseară, control la sînge în ca­mere!

— Am înţeles!

Două autobuze pline cu militari concentraţi au venit deja şi primul val se repede la ţiganii înşiraţi pe marginea străzii sau răspîndiţi în interiorul cazărmii (unii sar gardul rîzînd şi ochii le lucesc pe feţele negre). Începe bătălia de fiecare zi. Căpitanul Păduraru, locotenenţii-majori Gheorghe, Şancu, Diaconu, căpi­tanul Pascal se reped asupra ţigăncilor, încercînd să le alunge. Se iscă certuri, scandaluri. Sticlele se sparg cu zgomot. Ofiţerii de la Grupa de coordonare strigă la noi să fim mai „activi”.

Un colonel gras mă ia de mînecă:

— Băi, tovarăşe, ce păzeşti? Te dau de pămînt acuma de nu te vezi! Nu vezi că ţi-au intrat ţiganii în bloc?

Ţigăncile îi înjură pe ofiţeri, îşi ridică fustele sau îi scuipă în faţă. Îşi iau sacoşa şi se mută ceva mai încolo. Sticlele trec repe­de în mîinile concentraţilor, care le înşfacă avizi. Colonelul Sîr­dă reuşeşte să pună mîna pe o asemenea sticlă, luînd un concen­trat de piept şi cerîndu-i legitimaţia. Sticla este spartă pe loc. Puradeii se strecoară în această viermuială, aducînd noi mărfuri, pachete cu ţigări şi băutură. Vorbesc cu toţii ţigăneşte. Mă apro­pii de un ţigan înalt, cu mustăţi mari, care vinde „Carpaţi”. În­cerc să-i iau ţigările, dar concentraţii încep să protesteze. Ţiganii atîta aşteaptă: „HUO! HUO APEVEUL!”

În înghesuiala care se iscă simt o palmă izbindu-mă peste cea­fă şi cascheta îmi cade în noroi. Cineva îi dă cu şutul, rîzînd, şi alţii o trimit mai departe, ca pe o minge. „Huo armata! Huo apeveul!” Reuşesc să-mi ridic cascheta din noroi înainte de a fi căl­cată în picioare şi ruptă cu totul. Ochii ţiganilor sclipesc cruciş. Mulţi dintre ei se retrag; marfa a fost vîndută în totalitate, în depărtare, comandantul se agită dînd din mîini:

— Ofiţerii, la intrările blocului! Ofiţerul de serviciu! Ofiţe­rul de serviciu! Repede!

O iau la fugă spre intrarea în bloc. Regulamentul spune că trebuie să controlez toţi oamenii care intră în bloc şi să le reţin sticlele cu băutură. Dar aşa ceva e imposibil! Dacă aş face-o ar însemna să termin treaba în vreo două ore, adică pe la unspre­zece noaptea. În al doilea rind, este cu neputinţă să-i iei concen­tra­tului sticla cu băutură, pentru că el nu ţi-o dă de bunăvoie şi cei­lalţi, grăbiţi să intre, încep să vocifereze, ori o pasează, peste capul tău, celor care au intrat deja şi care o duc sus fără să poţi face nimic. Este peste poate să execuţi un asemenea ordin de unul singur. Pentru aşa ceva nici toată garda nu ar fi de ajuns. Tot ce realizez e să fiu din nou fluierat şi batjocorit. Concen­traţii mă dau la o parte şi intră de-a valma. Mă retrag în camera ofiţe­rului de serviciu. Comandantul şi toţi ceilalţi ofiţeri supe­riori ve­niţi de la grupă (Grupa de coordonare) au dispărut. Îmi spăl cascheta de noroi în chiuvetă. Becul din tavan luceşte stins. Pun şapca spălată pe caloriferul rece. Nu mai am alta. De doi ani nu am mai primit nici un fel de echipament. „Nu e la depozit!” Maşinal, deschid micul registru de pe masă: „Ofiţerul de serviciu va lua toate măsurile pentru alungarea din împrejurimile cazăr­mii a ţiganilor care vînd concentraţilor alcool şi nu va permite nici unui concentrat să introducă în camere nici o sticlă cu bău­tură; alungarea ţiganilor se va face cu tact şi fără violenţă, prin convingere verbală.” Este ordinal generalului-locotenent ingi­ner Bogdan. Aşadar... alungarea ţiganilor se va face de către ofi­ţerul de serviciu cu tact şi fără violenţă!

Privesc pe calorifer şapca mea udă, boţită, cu cozorocul ples­nit, şapca mea de ofiţer în care bişniţarii au dat cu şutul şi mă cuprinde o mînie surdă, o ruşine fără margini, un sentiment uci­gător de neputinţă... Prin tavan răzbat lovituri grele, de parcă cineva ar bate sus cu un mai de plumb, căutînd să spargă placa de beton. Sub fereastra mea, aruncate de la etaj, cad, spărgindu-se sec, sticle goale. Tot blocul răsună de cîntece ungureşti şi româ­neşti. Ies pe hol. Undeva, sus, se aud chiote puternice şi ceva plesneşte cu un zgomot de grenadă. Pe scări, cîţiva oameni în izmene stau tremurînd de frig, îngrămădiţi unii în alţii, ca oile.

— Ce e mă, fraţilor, cu voi aici? Nu vă culcaţi?

— D’apoi ce, putem dormi, toa’ lent? Duceţi-vă şi dumnea­voastră să vedeţi ce fac nebunii pe sus.

Urc încet la etajul întîi. Concentraţi morţi de beţi zac pe cu­loar. Nu se vede nicăieri nici un ofiţer. Se vorbeşte ungureşte peste tot. Soldaţii urinează pe pereţi. Un ungur uriaş cu mustăţi lungi, pleoştite, se apropie de mine, mă fixează cu nişte ochi plini de sînge şi se descheie în faţa mea la pantaloni. În toate camerele se joacă ceardaş şi duşumelele pîrîie sub tălpi. Paturile au fost scoase pe coridor. Fumul din camere e gros de-l tai cu cuţitul. La multe ferestre geamurile au fost sparte. Din cînd în cînd răsună zbierete şi chiote animalice: HAI, LIBERAREE! Vederea mea îi aţîtă şi produce efectul unei mîini de paie uscate aruncate pe o vatră de jăratec. În ochi le luceşte ura. Pe unele paturi din hol, în porţiunile întunecate, ca şi în grupurile sociale, stau întinşi oa­meni — singurii, poate, într-adevăr treji: sînt homosexualii care gem şi suspină. Ca într-o halucinantă scenă de Goya văd în se­miumbră săruturi hidoase, mîngîieri monstruoase. Trec mai de­parte. Orgia e generală, a cuprins parcă întregul bloc. Dar şi din blocurile alăturate răsună aceleaşi cîntece — cînd ies pe balcon, le aud în noapte. Un oltean, la etajul doi, a lovit, beat fiind, cu pumnul în geamul uşii de la intrare şi zace pe jos, într-o baltă de urină şi sînge, cu mîna înfăşurată într-un prosop. Cînd mă vede, mă înjură. Apoi îmi cere o ţigară. Mă opresc şi îi dau una. O ia, o fărîmiţează în mîna sănătoasă şi mi-o aruncă în obraz, după care cade pe spate, înapoi, în balta de urină. La etajele trei şi patru situaţia este aceeaşi. Parcă tot ce este mai rău şi mai pu­tred s-a adunat aici.

Sînt aici fermenţi şi resturi neasimilate, corpuri hidoase, ex­sudînd puroaie infecte, contaminatoare, pe care armata nu le mai poate vindeca, fiindcă nu mai există, de mult, nici un reme­diu. E o boală incurabilă, un beteşug vechi, care a crescut an de an, cusururi ascunse, dospite ca un aluat cu ştiinţa cîrmuitorilor noştri, pe care nu-i interesează decît suirea pe un scaun cît mai înalt. E aici o lume hîdă, scîrboasă. Un singur lucru mai poate vindeca această lume: focul. În jurul meu e un urlet general, a­mestecat cu icnituri de vomă şi crize de nebunie. Oamenii alear­gă ca smintiţii, goi puşcă pe holuri, urmăriţi de alţii, cu cuţitele în mîini, Şi deodată încep să rîd. Pămîntul, cerul nu mai au pen­tru mine nici un sens. Rîd ca ieşit din minţi, fără să mă pot stă­pîni. Lîngă mine se opreşte un furios care strigă tare, privindu-mă crunt: „Holgoş-te!” dar eu mă rezem de zid şi rîd cu convulsii, mă sufoc de atîta rîs şi plec ţinîndu-mă de pereţi. Mă opresc tîrziu, în celălalt capăt al holului. În mine urcă o durere nesfîr­şită. Mă întorc.

Calc cu cizmele peste cioburi de sticlă, trec prin bălţi de uri­nă. Se joacă ceardaş acum în tot blocul şi chiote demenţiale răsună peste tot. Şi deodată, doi militari concentraţi, aflaţi în fa­ţa unei uşi, mă salută. Mă opresc şi salut şi eu automat. Mă apropii de ei, privindu-i atent. Ochii le sînt limpezi. Îşi lasă mîinile încet pe lîngă corp şi iau poziţia drepţi. Ne aflăm undeva pe la etajul trei, iar ei păzesc o uşă. Pun mîna pe clanţă. Şovăi. Dinăun­tru nu se aude nimic. Cei doi nu fac nici o mişcare, stau încreme­niţi ca două statui. Deschid şi intru.

În camera strîmtă sînt adunaţi peste treizeci de oameni, îm­brăcaţi cu toţii în salopete militare. O parte din ei sînt îngenun­cheaţi, iar cei care nu au mai putut să îngenuncheze stau în picioare-pe lîngă paturi, cu faţa către fundul încăperii, unde un om ţine o carte în mînă. Sînt cu toţii descoperiţi şi am pentru o clipă senzaţia stranie că am pătruns într-o altă lume. La intrarea mea se ridică în picioare cu toţii, dar eu rostesc automat: „Conti­nuaţi”. E o slujbă aici, întru naşterea Domnului sau în întîmpi­narea ei.

O clipă se lasă o linişte adîncă. Apoi, oamenii îngenunchează din nou şi bărbatul cu cartea în mînă întoarce fila şi continuă să citească rar, cu o plăcută voce de bariton:

— „Lumina luminează în întuneric şi întunericul n-a biruit-o. A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan...”

Bărbatul se opreşte din citit. Privirile noastre se întîlnesc, peste capetele oamenilor. E linişte şi-mi dau seama că mă chea­mă Ioan. O forţă mai presus de puterea mea mă învinge şi ochii mi se umplu de lacrimi. Bărbatul reia:

— Slavă Ţie, Doamne Dumnezeule al nostru, al cărui Cuvînt s-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr! Slavă Ţie!

— Amin! răspund cu toţii.

— El a venit, continuă să citească bărbatul, ca martor, ca să mărturisească despre Lumină...

Şi predica merge mai departe. Omul vorbeşte rar şi cuvintele lui îmi cad în suflet ca nişte picuri de linişte mult dorită. Nu ştiu cît rămîn aşa. Lucruri necunoscute se înfăţişează minţii mele şi inima mea le primeşte fără să şovăie.

Sînt pradă unor sentimente contradictorii: să rămîn sau să plec? Asta e o slujbă baptistă şi dacă am fost văzut intrînd s-ar putea să am necazuri. Fiindcă în armată credinţa e la fel de pri­gonită ca în vremea celor dintîi creştini. Pe de altă parte, îmi aduc aminte de anii cînd eram copil şi mergeam la biserică în fiecare duminică. Mă hotărăsc să rămîn. Din cînd în cînd oame­nii se ridică în picioare. Bărbatul cu cartea în mînă vorbeşte mi­nunat. Lîngă mine îşi face apariţia un concentrat din plutonul meu, Cristea Gheorghe din Alba Iulia, şi chipul lui surîzător mă linişteşte. Afară se aude un zgomot de geam spart şi tresar.

— Gheorghe! şoptesc eu, după ce se termină tot, spune-i băr­batului care vorbeşte că-i mulţumesc!

— Rămîneţi, dom’ lent! Nu ieşiţi afară! E prăpăd! Dumne­zeu îşi bate joc de cei răi şi pedepseşte acum! Nu plecaţi!

— Trebuie, Cristea! Mă cheamă datoria mea de soldat.

Ies. Cobor scările. Undeva, la parter, se aud înjurături groaz­nice. În faţa camerei ofiţerului de serviciu sînt adunaţi cîţiva be­ţivi. Intru. Patru dintre ei (doi români şi doi unguri) năvălesc după mine, închid uşa şi o blochează. Observîndu-i atent, îmi dau seama că sînt numai pe jumătate beţi. Unul dintre ei este cel care pe holul de la etajul întîi s-a descheiat la pantaloni în faţa mea. Respiră greu, cu o ură mocnită, bestială.

— Ce doriţi? îi întreb.

Unul dintre agresori îmi pune mîna în piept şi mă forţează să mă aşez pe scaun. Altul îmi ia geanta şi aruncă pe jos cărţile, caietele, tot ce este înăuntru. Apoi o azvîrle într-un colţ.