— De... o căzut o schelă peste mine... Acum trei luni... Era să-mi rupă piciorul.

— Puneţi mîna, măi copii, zic eu, şi faceţi curat aici. Şi pe lîngă bloc...

— Facem, tovarăşe locotenent. Dar degeaba...

Exact în clipa aceea răsună impetuos o bătaie în uşă. Un ser­gent solid şi bucălat, îmbrăcat într-o ţinută militară nouă nouţă (inclusiv bocancii şi centura cu pafta strălucitoare) se apropie grăbit:

— Toa’ lent, începe el repede, mi-a ordonat comandantul să vă pun în vedere că în seara asta vine în unitate tovarăşul gene­-

ral-locotenent Ilie Ceauşescu să inspecteze blocurile. Aveţi gri­jă să fie curăţenie, ordine şi totul în regulă.

— Ia stai un pic! răspund eu. Tu cine eşti?

— Eu? întreabă el cu o mirare atît de mare încît duce şi un deget la piept, arătîndu-se pe sine, de parcă aş fi făcut o greşeală.

— Da. Tu!

— Da’ ce treabă aveţi dumneavoastră cu mine, toa’ lent? Ce vă interesează pe dumneavoastră cine sînt? Sînt de la infirme­rie...

Zîmbeşte strîmb, dispreţuitor. Bocancii noi îi scîrţîie şi un mi­ros puternic de parfum se răspîndeşte în jurul lui.

— Eu atît am avut să vă spun. Restul faceţi ce ştiţi, toa’ lent!

Apoi se întoarce furios către comandantul gărzii:

— Ioane, de ce n-aţi adus, mă, mîncarea la bolnavi de dimi­neaţă? Moşule, să nu-ţi pară cu regret!

Se întoarce şi pleacă fără să salute, de parcă nici n-aş fi fost acolo. Cînd iese pe uşă se apleacă, să nu se lovească de pragul de sus.

— Cine e ăsta?

— Ei, oftează soldatul cu subînţeles. E... infirmier de-al doctorului Biolan. Aşa au unii, pile...

— Deschideţi arestul! Cîţi arestaţi aveţi?

— Vreo... zece...

Cineva aduce o legătură cu chei care nu vor să se potrivească în lacăt. Răgetul de dincolo de uşă se repetă şi mai înfricoşător. Soldaţii din gardă, chinuindu-se să deschidă uşa grea par pigmeii gata să tragă zăvorul gigantic dincolo de care un necunoscut King-Kong se pregăteşte să năvălească peste ei... În sfirşit, pă­trundem în arest. Este o încăpere întunecată, cu fereastra acope­rită cu foi groase de tablă. Pe dinafară are zăbrele groase. Uşa este dublată cu gratii. În încăperea de patru pe trei nu e nici un mobilier. Într-o atmosferă de promiscuitate stau întinşi pe jos vreo şase oameni, culcaţi pe vestoane aşternute direct pe podea. Cineva apasă pe un întrerupător şi un bec bolnav se aprinde sus, în tavan, iluminînd acel loc de penitenţă.

— Drepţi! strigă un soldat.

Sînt, mai toţi, militari concentraţi. Figuri lombroziene, feţe nebărbierite, ochi stinşi. Mizerie.

— Dă-mi foaia de arest! şoptesc eu.

— N-au foi, toa’ lent! Sînt băgaţi aşa! îmi suflă caporalul.

Trec prin faţa lor.

— Numele!

— Stanciu Gheorghe

— Pentru ce ai ajuns aici?

— Am întîrziat din permisie...

— Cît?

— Zece zile.

— Eşti căsătorit?

— Nu. Am fost...

— Cine te-a băgat la arest?

— Comandantul de pluton, mînca-i-aş p... lui! Da’şi cînd oi ieşi de aici!...

— Lasă vorba, soldat Stanciu!

— Ce vorbă să las, toa’ lent? Ce vorbă? Mai bine să ne dea drumul! Ce, pentru c-am întîrziat din permisie...

Trec prin faţa altui concentrat:

— Tu de ce eşti aici?

— Am... Tot aşa... am întîrziat din învoire.

— Cît?

— Două luni şi zece zile.

Ceilalţi pufnesc în rîs. Îi iau la rînd. Doi sînt militari în ter­men. Au dezertat. Două săptămîni. Pe chipurile lor nu se citeşte decît o imensă mirare: pentru atîta lucru să fie arestaţi?

Părăsesc camera de arest şi ies în curte, îndreptîndu-mă gîn­ditor către camera ofiţerului de serviciu. Oare oamenii ăştia să fie atît de naivi şi să nu ştie că ceea ce au făcut ei se cheamă de­zertare? Ba ştiu. Ştiu foarte bine că asta reprezintă una dintre cele mai grave abateri. Atunci, pentru Dumnezeu, ce se întîm­plă? Fiindcă se întîmplă ceva! Oamenii aceştia simt prezenţa unui curent subteran, care-i cheamă spre anarhie şi spre ură.

Stau în faţa blocului şi privesc absent strada. O „Dacie” trage în faţa porţii şi claxonează îndelung. E condusă de o blondă

frumoasă. Lîngă ea stă alta. Sînt tinere. Una din ele coboară. Are un exploziv decolteu şi o minijupă aproape indecentă. Cea din maşină claxonează iar, lung. Cea de afară se apleacă şi-i spune chicotind:

— Fă, nebuno, taci dracului, că e unu de-ăsta în curte...

— Şi ce dacă? spune cealaltă tare. Dacă le face scîrbă băieţi­lor, l-a luat mama dracului, cu cizme cu tot. Îmi plăteşte şi tele­fonul pe care i-l dau lui tata...

De dinapoia mea se aud paşi puternici lovind caldarîmul. Mă întorc şi îl văd pe sergentul de adineauri, în aceeaşi ţinută impe­cabilă, cu încă un coleg, îmbrăcat la fel.

Mă observă, dar nu mă salută. Trec pe lîngă mine ca pe lîngă un obiect. Fetele îi primesc cu urale. Urcă. Maşina dispare.