— Cască gura! Gura! Strigă, ţipă, dă un ordin, ceva!
Bietul locotenent a început, zăpăcit, să strige:
— La dreapta! La stînga! Pluton, înainte marş!
— Sus mîna! Uită-te-n cer! Aşa!
Aparatul a clănţănit. Fotografia era gata. Bietul om a plecat cu uniforma făcută mototol sub braţ.
— Ai intrat în istorie, Ioane, i-a spus cineva în glumă.
— Mai du-te dracului!
Peste trei ore a fost băgat la arest pentru că i s-a îmbătat un concentrat.
Mă gîndesc la toate aceste lucruri şi îmi dau seama, cu groază, că aproape că nu mă mai impresionează. Ochiul meu le înregistrează ca pe nişte fapte banale. După atîteă umilinţe la care am asistat sau la care am fost supus de cînd sînt „detaşat” pe şantier, am priceput un lucru: apelativul „tovarăşe” li se potriveşte inginerilor, maiştrilor şi chiar şefilor de echipă ca nuca-n perete. Mai aproape de adevăr ar fi să li te adresezi cu „stăpîne”.
Intru în „casă” — începe alergătura: urc şi cobor sute de scări, urmăresc planul de producţie, întocmesc fişele de protecţia muncii, le duc la iscălit, le aduc, verific militarii. Unui maistru, Barbu C-tin, un uriaş cumsecade, poate singurul pe care l-am văzut rîzînd în cloaca asta, i s-a făcut milă de mine şi mi-a dat un „birou”: o încăpere strimtă, un viitor grup social. A trimis doi tîmplari şi mi-au montat o uşă de lemn pe care o încui cu lacătul. Doi militari mi-au înjghebat din deşeuri o măsuţă şi un scaun pe care le-am acoperit cu ziare. Cu toate că în încăpere e un frig nebun, sînt fericit: am un colţ al meu, numai al meu, chiar dacă nu pot sta aici mai mult de un ceas pe zi. După luni de zile, pot să mănînc omeneşte: mi-am adus de acasă cîteva felii de salam şi un ou.
Sînt obosit. Ajung la „biroul” proaspăt amenajat. Pe masă şi pe geantă se văd urme mărunte de şobolan. Suflu peste hîrtie şi scot pachetul cu mîncare. Două ciocane pneumatice îşi încep dincolo de zid vacarmul insuportabil. Undeva, sus, cineva bate cu un mai de fier, spărgînd probabil un zid. Nu mă sinchisesc. Mănînc. Şi, deodată, o ploaie de lichid cald se abate peste mine — e urină. Civilii care lucrează sus urinează pe mine! Premeditat. Li s-a mai întîmplat şi altor ofiţeri. Acolo sus, în tavan, chiar deasupra mesei, este o spărtură. Probabil că pîndesc de mult timp momentul cînd am să vin. Iar acum rîd. Urina mi-a împroşcat mîncarea, hainele. Ceva mi se răsuceşte violent în stomac. Mă reped într-un colţ şi vomit. Ies furios, urc scările. În încăperea de deasupra, vreo doisprezece hăndrălăi, majoritatea tineri, stau întinşi pe cartoane sau tăblii de lemn şi joacă table şi cărţi. Formează o echipă de zidari.
— Ce-aţi păţit, dom’ lent? sar cîţiva dintre ei, abia înăbuşindu-şi rîsul.
Sînt descheiat la veston şi cu capul descoperit. Şi dintr-o dată îmi dau seama că n-are nici un rost.
— Nimic, băieţi, răspund eu. Nimic.
— Bă, fir-aţi ai dracu’ să fiţi de nenorociţi, zice de jos, fără
să-şi ridice ochii din cărţi, unul dintre ei, voi vă pişaţi pe ofiţerii armatei române, mă?
— Hă! Hă! Hă! izbucnesc toţi în rîs, un rls gros, animalic.
Mă retrag şi cobor. În „birou” mă aşteaptă locotenent-colonelul Seileanu de la Grupa de coordonare.
— Să trăiţi, tovarăşe colonel! Uitaţi-vă şi dumneavoastră, tovarăşe colonel, mă pregăteam să mănînc şi eu şi zidarii de sus... civilii, au urinat aici...
— Bine ţi-au făcut! Dacă aude tovarăşul general Bogdan îi felicită. Ar fi trebuit să se c...e, băi! Şi zi, ţi-ai făcut aici birou?
— Da, tovarăşe colonel!
— Mda... Frumos, foarte frumos! comentează sarcastic colonelul Seileanu. Scoate încet, cu gesturi lente, din buzunarul de la piept un carnet roşu.
— Cum te cheamă?...
Şi atunci mint! Pentru prima oară în viaţa mea de militar! Niciodată nu mi-am minţit superiorii; nici în şcoala militară, nici după absolvirea ei. În clipa aceasta, însă, în mine se prăbuşeşte un eşafodaj de carton — idealuri şi vise despre onoarea militară. Ele ţin de altă lume...
— Apostol mă cheamă, tovarăşe colonel!
Colonelul notează meticulos în carnet.
— Apostol şi mai cum?
Fără îndoială că există în om o înclinaţie către risc. Nu ştiu dacă un diavol mi-a şoptit la ureche ceva, cert este că-i răspund:
— Bologa, tovarăşe colonel! Locotenent Apostol Bologa!...
Creionul colonelului notează conştiincios. În mine s-a mai prăbuşit un ideal: nu mai vreau să ajung niciodată colonel! Niciodată!
— Ei bine, locotenente, mîine dimineaţă, cînd vine generalul Bogdan, te prezinţi la dînsul la baracă. Generalul a dat ordine clare, tovarăşe locotenent: locul ofiţerului este în mijlocul oamenilor! Pe schele, nu la birou, cu cafeaua sub nas. Din ce companie faci parte? La cine eşti?
Iarăşi mă îmboldeşte drăcuşorul:
— La tovarăşul locotenent-major Vîrban!
— Hm!
Îşi notează şi asta în carnet.
— Mă mir! Vîrban e un om excepţional. Mă mir că te-a scăpat din ochi!
În clipa aceea, o cărămidă urmată de o avalanşă de moloz cade pe masă făcînd ţăndări sticla cu apă. Încăperea se umple de praf. Colonelul Seileanu parcă a înnebunit:
— Marş la oameni, de-aici, puturosule! Fir-aţi ai dracului de putorile dracului... de... de indisciplinaţi!...
Se sufocă. Îmi iau geanta şi ies. Urc scările.
— Ne întîlnim mîine la tovarăşul general Bogdan! Te-nvăţ eu minte, locotenent Apostol Bologa!
