,,Robi pe Uranus''de Ioan Popa

— Amin! răspund cu toţii.

— El a venit, continuă să citească bărbatul, ca martor, ca să mărturisească despre Lumină...

Şi predica merge mai departe. Omul vorbeşte rar şi cuvintele lui îmi cad în suflet ca nişte picuri de linişte mult dorită. Nu ştiu cît rămîn aşa. Lucruri necunoscute se înfăţişează minţii mele şi inima mea le primeşte fără să şovăie.

Sînt pradă unor sentimente contradictorii: să rămîn sau să plec? Asta e o slujbă baptistă şi dacă am fost văzut intrînd s-ar putea să am necazuri. Fiindcă în armată credinţa e la fel de pri­gonită ca în vremea celor dintîi creştini. Pe de altă parte, îmi aduc aminte de anii cînd eram copil şi mergeam la biserică în fiecare duminică. Mă hotărăsc să rămîn. Din cînd în cînd oame­nii se ridică în picioare. Bărbatul cu cartea în mînă vorbeşte mi­nunat. Lîngă mine îşi face apariţia un concentrat din plutonul meu, Cristea Gheorghe din Alba Iulia, şi chipul lui surîzător mă linişteşte. Afară se aude un zgomot de geam spart şi tresar.

— Gheorghe! şoptesc eu, după ce se termină tot, spune-i băr­batului care vorbeşte că-i mulţumesc!

— Rămîneţi, dom’ lent! Nu ieşiţi afară! E prăpăd! Dumne­zeu îşi bate joc de cei răi şi pedepseşte acum! Nu plecaţi!

— Trebuie, Cristea! Mă cheamă datoria mea de soldat.

Ies. Cobor scările. Undeva, la parter, se aud înjurături groaz­nice. În faţa camerei ofiţerului de serviciu sînt adunaţi cîţiva be­ţivi. Intru. Patru dintre ei (doi români şi doi unguri) năvălesc după mine, închid uşa şi o blochează. Observîndu-i atent, îmi dau seama că sînt numai pe jumătate beţi. Unul dintre ei este cel care pe holul de la etajul întîi s-a descheiat la pantaloni în faţa mea. Respiră greu, cu o ură mocnită, bestială.

— Ce doriţi? îi întreb.

Unul dintre agresori îmi pune mîna în piept şi mă forţează să mă aşez pe scaun. Altul îmi ia geanta şi aruncă pe jos cărţile, caietele, tot ce este înăuntru. Apoi o azvîrle într-un colţ.

— Tu... ofiţer. Tu citeşti! spune unul într-o românească stri­cată, băgîndu-mi sub priviri o telegramă pe care nu se mai vedea scris nimic. Tu imediat dai la toate militari concentrate drum noaptea ăsta acasă!

— La ce companie sînteţi? întreb.

— Cum, se vîră altul în mine, tu ofiţer nu ştie compania la noi?

— Ai, ai, ai! clatină din cap cei doi unguri care ţin uşa blo­cată, rîzînd batjocoritor.

— Bine, spun eu, dar cum credeţi voi că am eu puterea să dau drumul la două mii de concentraţi acum? Şi cum credeţi că pot eu să vă cunosc pe toţi?

Pumnul greu al luduşanului cade ca trăsnetul pe tăblia me­sei:

— Holgoş-te! Dumnezeii mamei tale de hotnog! Dai dru­mul la noi! Şi acum mergi cu noi şi liberăm la gardă toţi arestaţii. Acum! bate el din picior.

Mă ridic brusc de pe scaun:

— Vă atrag atenţia că aţi întrecut măsura! Nu pot face ce-mi cereţi! N-am căderea să fac aşa ceva...

Un pumn greu îmi explodează în creier şi mă aruncă în pere­te; curios, în clipa aceea nu simt durerea. Unul dintre ungurii de la uşă se aruncă asupra mea şi-mi repede un al doilea pumn năpraznic în bărbie. Mă prăvălesc peste masă şi, de acolo, jos. Cineva sare pe mine cu picioarele. Apoi simt cum sînt lovit cu bo­cancii, în stomac. Şi din nou sînt luat pe sus şi aşezat pe scaunul de la masă. Am sînge pe mîini şi din ochi îmi curg

lacrimi. Sînt fără nici un fel de apărare. Simt că mă înăbuş, tuşesc şi scuip un cheag de sînge.

— De ce tu scuipat în faţa noastră? Ce, tu jigneşti la noi?...

— Veţi răspunde, articulez eu, pentru tot ce faceţi veţi răs­punde...

— Taci, tu! urlă unul dintre unguri. Nu vorbeşti... Cînd vrem noi vorbeşte la tine!

Mă apucă de gulerul vestonului şi trage atît de tare, că stofa se rupe cu un pîrîit. O palmă grea mă izbeşte peste faţă. Şi încă una. Acum văd ca prin ceaţă. Unul din ei se apropie de mine şi mă scuipă în faţă. Apoi, brusc, scoate cuţitul. Mă gîndesc că voi muri şi, totuşi, acest gînd nu mă înspăimîntă. Cel cu cuţitul se apropie de mine rînjind. În clipa aceea, uşa zăvorîtă pe dinăun­tru, izbită cu putere de cineva din afară se deschide de perete şi yala zboară pînă la picioarele mele. Îl văd pe Cornel Silaghi din Arad (prosteşte, îmi vine în minte adresa lui: strada Heţg, nr.l) repezindu-se dintr-un salt la cel care se pregăteşte să mă loveas­că cu şişul. Îl apucă de braţ şi i-l răsuceşte la spate. Arma cade pe podea. Intră în fugă alţi doi militari, îi recunosc: sînt cei doi care stăteau de pază în faţa camerei unde se ţinea slujba baptistă. Nu ştiu cum au aflat că am nevoie de ajutor. În încăpere se poartă discuţii răstite pe ungureşte. Este ora trei şi jumătate, aproape patru. Le mulţumesc lui Silaghi şi celor care au venit să mă aju­te. Acum furtuna s-a potolit. Rămîn un timp singur.

Mă spăl de sînge. Faţa îmi este zdrobită. Uniforma, ruptă. Adun cu greu cele două bucăţi ale vestonului şi le cos (am la mine ac şi aţă). Mă doare înfiorător tot trupul.

Ies din bloc. În sfirşit, s-a făcut linişte. În blocurile militare. Fiindcă în casele cartierului ţigănesc de peste drum urlă fără în­cetare muzica, se aud chiote ca la nuntă. Maşini mici vin şi plea­că. Melodii ţigăneşti se împletesc în aer. Sînt suite boxe şi pe case. Da. Ţiganii petrec! Noapte de noapte, zi de zi. Ţiganii pe­trec...

O „Dacie” se apropie încet, hoţeşte şi opreşte lîngă gardul unităţii. Rămîne un timp cu luminile stinse. Apoi portiera se des­chide încetişor şi din ea coboară o siluetă înaltă. Este un ofiţer. Mă tîrîi înapoi, spre camera ofiţerului de serviciu. Maiorul

Mihail intră în cameră. A fost mutat de curînd în Grupa opera­tivă, ca recunoaştere a energiei de care dă dovadă.

— Dumneata nu ştii să dai raportul? mă întreabă el.

— Tovarăşe... maior... permiteţi...

— Răspunde, dom’le, la ce te-am întrebat! urlă el deodată.

Dar urletele nu mă mai sperie.

— Tovarăşe locotenent, ce e, dom’le, cu dezordinea asta? Unde te trezeşti, băi, tovarăşe! Dumneata ştii ce se petrece pe sus? Sau habar n-ai că eşti ofiţer de serviciu? Ia suflă în fiolă.

Scoate din buzunar o fiolă. Suflu în ea. O examinează atent şi o bagă în buzunar.

— Mda! Se pare că nu eşti băut.

— M-au bătut concentraţii, tovarăşe maior! Au vrut să mă omoare! Uitaţi-vă la mine!...

— Hai, dom’le, fii serios! Păi ce, tu eşti mămăligă? Nu ştii să dai?

Îl văd cum urcă repede pe scări. Se întoarce peste zece minu­te, foc şi pară:

— Ascultă, tovarăşe! Dacă sînteţi incapabili faceţi, neică, raport şi cereţi trecerea în rezervă! Ce e, bă, deşteptule, pe sus? Tu ştii în ce hal este blocul? Şi oamenii? Tu ştii că unul s-a tăiat grav la mînă? Unde e, mă, grija voastră faţă de om şi de bunurile unităţii? Locotenente, dacă n-ai să plăteşti tot blocul ăsta să nu-mi mai spui mie pe nume! ’raţi ai dracului de puturoşi! Dormiţi toa­tă noaptea! Mîncaţi pîinea partidului degeaba.