— Truţă Iosif şi Lupu Ion, de la căpitanul Păduraru, nu? Ăş­tia te-au bătut?

— Da, tovarăşe colonel!

— Dar, măi... Pora... uite ce declară ei... că nu e adevărat... că nu ţi-au făcut nimic...

Colonelul e încurcat. Îşi aranjează mereu ochelarii şi pufăie pe nas.

— Apoi... Mihail, maiorul, a fost în noaptea aia de serviciu, cică nu prea te-a văzut pe acolo... de...

— Aşa e, tovarăşe colonel! Mi-am rupt singur hainele de pe mine, m-am dat cu capul de pereţi. M-a apucat aşa... Vă rog să-mi permiteţi să plec!

— Mda...

— Să trăiţi!

Salut şi mă întorc... Pămîntul este pustiu şi gol. Este plină zi şi totuşi întuneric. Şi e noroi peste pămînt şi nici măcar un loc uscat unde să pun piciorul, nicăieri...

E duminică. Şi astăzi voi intra de serviciu. E ora unu şi tre­buie să vină autobuzele... Sînt de serviciu pe companie.

— Şi toţi ofiţerii... care vor fi găsiţi... plecaţi, chiar un mi­nut, sau care ridică glasul la maiştri sau ingineri, vor fi trecuţi în rezervă! În armată nu are ce căuta un om care comentează... Acela e un om periculos! Fiţi atenţi...

Vîntul bate de parcă ar vrea să smulgă salopetele de pe noi. Glasul colonelului Blădulescu abia răzbate prin vuietul vîntului. Uneori răsună aşa de slab, că parcă ar veni din altă lume. Gardul se zgîlţîie în parii de beton şi cartonul de pe acoperişurile barăci­lor zboară prin aer.

— ...s-a ordonat, strigă disperat vorbitorul, constituirea de urgenţă a Consiliului de onoare... care va începe să treacă ur­gent în rezervă ofiţerii vinovaţi, incapabili şi care fac abateri. As­tăzi are loc judecarea locotenentului Iordan Ion. Toată lumea în sala de mese! În altă ordine de idei... Ieri, la echipa maistrului Teiu au murit doi oameni, au căzut de la cota 31 de pe schelă. Astăzi, la orele 10.30, o scară de fier de pe puntea contragreu­tăţii unei macarale-turn a căzut de la 30 de metri înălţime peste un grup de militari în care se afla şi ofiţerul care-i comanda. Doi militari au murit pe loc. A fost grav rănit ofiţerul, dar mai bine murea. S-a ordonat anchetarea lui...

În clipa aceea vîntul îşi încetineşte viteza. Rîndurile militari­lor încep să freamăte. Un ofiţer înalt din flancul drept al coloa­nei strigă:

— Dar de ce e anchetat ofiţerul, tovarăşe colonel? Şi de ce trebuia... să moară?

Încep să se agite mai multe cadre.

— Poate era trecut pe listă, mă! îi răspunde un căpitan.

Apoi izbucnesc glasuri din toate părţile:

— De ce ne chinuiţi aici, tovarăşe colonel?...

— Cu ce sîntem noi vinovaţi?...

— Daţi-ne drumu’ acasă, dacă nu mai aveţi nevoie de noi, dar decent, nu aşa!...

— Unde sînt drepturile noastre?...

— De ce am ajuns bătaia de joc a şantierului?...

Lîngă comandant apar mai mulţi ofiţeri superiori cu carnete roşii în mîini. Pentru întîia oară îl văd pe maiorul Mihail tăcut şi parcă îngrijorat. Toţi se uită spre noi şi notează repede în carne­te. Se aud glasuri în mulţime:

— Notaţi! Aşa!... Notaţi-ne... Dumnezeii voştri de tică­loşi!...

— Cu ce sînt ei, mă, vinovaţi?...

— Ăştia ne-au adus, mă, aici! Ăştia sînt criminalii care au adus armata în halul în care e!...

Un ofiţer, Mareş, face doi paşi înainte:

— Notaţi-mă pe mine, tovarăşe colonel! Băgaţi-mă la puş­cărie pe mine, că de beţivi şi tîlhari vă e frică! Eu sînt ofiţer şi trebuie să execut ordinele.

— ATENŢIUNE!

Glasul comandantului acoperă celelalte glasuri:

— LA PROGRAM!

Mă întorc brusc şi aproape dau nas în nas cu locotenentul-

major Lupeş. Nu e din compania mea. Locul lui nu este nicide­cum aici. Îl văd strecurînd încet în buzunar un carneţel cu co­perţi roşii şi îndepărtîndu-se.

— De unde a venit ăsta aici? întreb eu.

— Cînd eraţi dumneavoastră, tovarăşe locotenent, cu faţa către stadion, a venit tiptil pe dinapoia formaţiei...

— La masă! comand eu.

Militarii strică formaţia şi aleargă spre sala de mese. În urma lor, ofiţerii şi subofiţerii.

— Aţi văzut, mă? întreabă Mărcuceanu. Vor să ne distrugă, dom’le! E clar! Numai un idiot nu vede! Ăştia, dacă eram în 1950, ne duceau în subsolul şantierului acum, după ce s-a întîmplat, şi ne împuşcau!

— Ştiţi că pe Lucică l-au trecut în rezervă?

Ştiu... Judecata a avut loc în sala de mese. Şi era mizerie pe jos, ciorbă vărsată pe ciment, o grămadă de vase murdare în colţ, firimituri şi bucăţi de pîine. O lumină ceţoasă se zgîia la noi prin geamurile murdare şi mi-a trecut atunci prin cap că ceea ce se făcea era o josnicie, fie şi numai pentru că era atîta mizerie în sală. Era un moment solemn şi jalnic: nu se semnează o capitu­lare într-un grajd. Trecerea unui ofiţer în rezervă înseamnă de fapt execuţia lui morală: judecarea lui Lucică era o execuţie, acolo se sfirşea cariera lui, în camera aceea mizerabilă, puţind a ceapă, prinţre mesele unsuroase, în chicotele femeilor de la can­tină care se hlizeau dincolo de ghişeu, în mizeria aceea cumplită asemănătoare vieţii pe care o duceam. Ce tristă parodie! Cînd comisia de judecată îi spusese „Ridică-te, pronunţăm sentinţa!” el se uitase speriat la căpitanul Mandi. „Completul de judecată găseşte vinovat pentru întîrziere la serviciu pe... şi propune tre­cerea în rezervă a ofiţerului.” Şi cu asta se terminase. Lucică a rămas singur, să fumeze o ţigară. Nu mai era ofiţer. Murise! M-am dus la el.

— Îmi pare rău, mi-a zis uitîndu-se în jur, îmi pare rău... Aş fi vrut să fie aici măcar un tricolor... Şi mîna în care ţinea ţigara îi tremura.

— Lucică, l-am întrebat, de ce... Chiar pentru întîrzierea aia te-au condamnat?

— Eşti un prost, mi-a zis, dacă tu crezi asta! E o poveste mai veche, bătrîne! O poveste de demult, cu un secretar de partid!... N-are a face. Multora dintre voi le va veni rîndul! Du-te! E peri­culos să stai de vorbă cu mine acum... E dezonorant! adăugase, schiţînd un zîmbet. Şi-n zîmbetul lui era şi durere, dar şi milă.

M-am îndepărtat cu un sentiment ciudat. Era sistemul de la Auschwitz: haftlingi vii ardeau în cuptoare haftlingi morţi. Doar că oamenii nu mai erau ucişi fizic, ci psihic. Iar noi, cei care asis­taserăm la judecată, nu eram decît alţi jalnici condamnaţi al că­ror rînd avea să vină mai devreme sau mai tîrziu.

— Pora!

— Ordonaţi!

— În sală! Începe judecata!

— Am înţeles!

Sting repede ţigara şi intru în sala mizeră. N-aş vrea să o fac, dar n-am încotro.