— Tovarăşe Chiriţoiu... nu... n-ai înţeles dumneata! E vor­ba de cu toţul alţi ofiţeri, nu de ăştia. De ofiţerii de pe la eşaloa­nele mai mari!

— Cum, dom’le? Păi ce dracului îi mai trebuie generalului

ăluia de optzeci de ani limbi străine? Ăştia tinerii, dom’le! Dacă nu s-or fi tîmpit de tot şi ăştia...

— Atenţiune! Toată lumea părăseşte sala! a ordonat co­mandantul

Ne-am ridicat şi am plecat. Adevărul este că asemenea con­fruntări iau uneori forme mult mai acute, fără ca şefii să se simtă „stînjeniţi” de prezenţa noastră. Sîntem un fel de sclavi. Cred că nici nu sîntem consideraţi cu adevărat oameni. Dar probabil că de astă dată s-a întîmplat ceva!

Fumam afară, furaţi de tot felul de gînduri.

— Se spune, a zis unul, că au şi ofiţerii dreptul să dea exa­men la facultăţile civile.

— De unde ai auzit? a întrebat cineva.

— Dar n-aveaţi voie pînă acum, toa’ căpitan? s-a mirat un plutonier-adjutant.

— Nţ! a făcut Şancu, căpitanul, numai cu „aprobarea spe­cială” a ministrului sau a şefului cadrelor pe întreaga armată. Şi ăştia nu prea dau aşa ceva.

— Adică... n-aveai dreptu’ să-nveţi carte?

— Tu n-ai auzit, mă, că noi n-avem drepturi? Numai îndato­riri! Dreptul să dai examen la facultate, mă Florică, e tot drept, îndatorirea e una, dreptul e alta! Înţelegi?

— Îhîm!

— Vezi? Abia ai schimbat două vorbe cu un ofiţer şi ai şi început să înţelegi cum stau lucrurile. De-aia nu ne lasă şefii să ne ducem la facultate, că sîntem deja deştepţi, daţi dracului! Dă o ţigară!

Plutonierul-adjutant a băgat repede mîna în buzunar şi a scos pachetul. S-a făcut pe loc coadă şi fiecare locotenent s-a ser­vit cu o ţigară.

— Aţi văzut ce prost fusei că scosei pachetu’? a zis Florică. Rămăsei fără ţigări!

— Da, mă Florică, da’ ia uite cîţi prieteni ţi-ai făcut! Toţi ăştia cîţi fumează aici sînt prietenii tăi!

— Pînă terminaţi de fumat! a întors-o adjutantul cu mîinile în şold, privind a pagubă. Muică, pe la noi prin Olt, bine-a zis cine a zis că să nu scoţi ţigările din buzunar şi femeia din casă, că rămîi fără ele.

— Ei, ţigările se duseră, Florică! i-a zis Şancu, Acu’ ai grijă de femeie.

În clipa aceea uşa sălii de mese s-a deschis şi căpitanul Chi­riţoiu a ieşit agitat, trecînd pe lîngă noi şi îndreptîndu-se către comandamentul unităţii, aflat în fosta Facultate de medicină ve­terinară.

— Toţi ofiţerii în şantier! a comandat locotenent-colonelul Sîrdă, apărut în urma lui Chiriţoiu.

De atunci a rămas baltă cu pregătirea noastră.

Haosul care s-a instalat pe şantier este aproape total. Civilii nu mai muncesc aproape deloc şi am impresia că vin aici doar ca să fure. Stau cîteva ore şi pleacă. Inginerii şi maiştrii trag profi­turi fabuloase de pe urma învoirii militarilor în termen şi a con­centraţilor. În fiecare sîmbătă are loc vizita lui Ceauşescu. Une­ori vine însoţit de negastă-sa, alteori, nu. Apare cîteodată şi inopinat în celelalte zile. Sînt săptămîni cînd vine şi de cîte trei- patru ori. Într-o sîmbătă a urcat în holul din faţa sălii „Româ­nia”. S-a oprit în dreptul unei ferestre înalte dintre două coloa­ne şi a spus scurt:

— Băgaţi oamenii să lucreze aici!

A doua zi, duminică, a venit pe neaşteptate. Era foarte agi­tat, dădea din mîini şi avea puţini însoţitori. M-am ascuns în spa­tele unei coloane. El s-a oprit exact în acelaşi loc şi a întrebat scurt:

— Aţi pus oamenii să lucreze aici?

Imediat, un individ înalt, deosebit de elegant, s-a aplecat zîmbind linguşitor şi i-a zis:

— Da, tovarăşe preşedinte. Dar militarii... ştiţi cum lucrea­ză...

Totul a durat cam zece secunde. Ceauşescu a pus mîinile în şold, a vrut parcă să întrebe ceva, apoi s-a lăsat păgubaş şi a por­nit grăbit înainte. Nu ştiu cine era cel care-l informase, dar indi­vidul acela minţea: acolo nu lucrase nimeni. Şi nu numai că min­ţea: a insinuat că armata e aceea care nu munceşte.

De fapt, cred că civilii nu voiau să termine Casa. Scopul era simplu: banii. Şantierul era finanţat dintr-un sac fără fund. Pe şantier erau aduse alte şi alte valuri de concentraţi, puse la dis­-

poziţia civililor. Cifra lucrătorilor militari trecea bine de două­zeci de mii, iar cea a civililor se apropia de zece mii. Numărul total al oamenilor se ridica la vreo patruzeci de mii. Şi cu toate acestea lucrul înainta greu. Maiştrii şi inginerii de pe şantier tri­miteau acasă trei sferturi din oameni. Dacă Ceauşescu n-ar fi ve­nit în fiecare săptămînă pe şantier nu s-ar fi terminat, cred, pînă în 1988, de pus nici măcar fundaţia. Sumele pe care oamenii le primeau erau uluitoare. În vreme ce salariul meu de locotenent nu trecea de 3 000 de lei, un muncitor necalificat lua aici între patru şi cinci mii de lei, pentru mulţi acesta fiind „salariul de bază”. Salariul unui om calificat urca pînă la şase ori şapte mii de lei pe lună. Un pietrar cîştiga optsprezece mii de lei, adică două salarii de general-locotenent! Se făceau afaceri ameţitoa­re. Militari (zugravi, parchetari, tîmplari) erau duşi de către in­gineri şi maiştri în oraş, pe la cunoştinţe şi puşi să lucreze apar­tamente şi vile prin Capitală. Unii dintre ei nici nu vedeau şantierul. Şi toţi erau pontaţi ca prezenţi. Blocurile lagărelor de concentraţi plesneau de oameni. Dormeau cîte 14 într-o cameră, pe rînduri de trei paturi, suprapuse, într-o înghesuială de nedescris. At­mosfera, noaptea, devenea otrăvitoare. Şi totuşi, de cîte ori Ceauşescu întreba dacă mai trebuie oameni, şefii de şantiere răspundeau că da, deşi nu de oameni era nevoie, ci de munca lor.

Nu e numai părera mea, de om care a lucrat aici trei ani, ci părerea multor alţi ofiţeri: CASA TREBUIA TERMINATĂ DE MULT. Dar nici un civil nu avea interes s-o termine. Sigur că nu se putea amîna aşa ceva la nesfîrşit. Existau nişte grafice de care trebuia să te ţii. Şi cum lucrările nu erau în grafic, motivul invocat era unul singur: „nu lucrează armata”. De vină erau... comandanţii de plutoane şi companii!

Observ cu durere că sînt ocolit de propriii mei oameni. Fap­tul că nu primesc mită îi face (incredibil) să mă dispreţuiască. Din o sută de oameni, şaptezeci-optzeci sînt mereu în permisie şi învoire. Se duc cu rîndul. Foile de pontaj de la sfirşitul lunii nu cuprind totuşi nici o lipsă! Îmi pun iscălitura pe ele. Întîi eu. Apoi iscălesc inginerii Jelescu, Radu, Bujgoi, adică şefii puncte­lor de lucru, apoi şefii de brigăzi.

În cursul săptămînii oamenii fac chetă. Nicorici, care a mai lucrat în „civilie” la inginerul Bradu, îi cară în permanenţă aces­tuia sacoşe cu ţigări Kent şi băutură (palincă de preferinţă). Dar şi peştii mai mici, maiştrii, şefii de echipă, magazionerii şi ponta­torii îşi au „dreptul lor”. Ofiţerul sau subofiţerul trebuie numai să răspundă cu capul pentru faptele „subordonatului”. În caz că vreun asemenea derbedeu nu se mai întoarce din învoire, ofiţerul sau subofiţerul pleacă după el, să-l aducă înapoi din Harghita, Satu-Mare sau Tulcea. Singur. Pe cheltuială proprie. Uneori, comandantul de pluton care se încumetă la o asemenea treabă se întîmplă să vină bătut. Sau cu vreun cuţit în spate. Asta în cazul cînd nu ştie să dea dovadă de „tact” şi să se ţină vreo cîteva zile după concentrat, plîngîndu-i la uşă:

— Hai, mă, X, ai milă de mine, mă, băiete, că am copii de crescut şi mă dă afară din armată! Hai, măi, băiete, că-ţi dau cu­vîntul meu că nu-ţi face nimeni nimic!... Nu mă nenoroci, hai să mergem la tren şi mîine sîntem în Bucureşti!

Uneori concentratul ori militarul în termen se lasă convins, alteori se răzgîndeşte şi cînd ofiţerul a obosit şi-l fură somnul, concentratul se dă frumos jos din tren şi se întoarce acasă. Atunci trebuie s-o iei de la capăt. Te duci iar după el... Am păţit-o eu însumi de cîteva ori.

Lucrez toată ziua. Am făcut zeci, sute de tabele. Mii. Tabele cu adresele militarilor, cu datele personale, cu uneltele primite, cu echipamentul. Declaraţii prin care militarii se angajează, sub semnătură, că nu vor muri înecaţi, sfirtecaţi, că nu se vor îmbăta, că nu se vor bate, că nu vor înjura, că nu se vor răscula... Fiindcă, dacă se întîmplă ceva din toate astea, bineînţeles că vinovat sînt eu, fiindcă nu le-am spus. Aşa zice legea. Legea cui?... Şi anga­jamentele curg. Declaraţii peste declaraţii, în care semnatarii re­cunosc că au luat la cunoştinţă că n-au voie să dezerteze, să co­menteze, să se enerveze, să buzunărească, să lenevească, să chiulească, să facă distrugeri, să mănînce (în timpul lucrului), să se joace pe schelă. Ni se cere să facem cele mai năstruşnice tabe­le. De exemplu, un soldat schizofrenic, jucîndu-se cu furtunul de la un compresor, şi l-a băgat în fund şi într-o fracţiune de secun­dă s-a umflat şi a plesnit ca un balon. Imediat am fost adunaţi şi puşi să facem tabele cu semnăturile militarilor care au luat la cunoştinţă că n-au voie să se joace cu furtunul de la compre­soare. Cineva a aruncat o piatră:

— Şi dacă mîine vreunul înghite un cui şi moare?

— Trebuie să aveţi semnătura lui că a luat la cunoştinţă că nu are voie să înghită cuie!

— Altfel ai rupt cuiul! nu s-a putut abţine locotenentul-ma­jor Moise.

Colonelul de la Grupa de coordonare s-a înroşit ca racul, iar Moise a primit zece zile de arest. Ne-a scăpat din dilemă căpita­nul Chiriţoiu:

— Faceţi, mă, cinci tabele în caiet, puneţi soldaţii să le sem­neze şi, dacă moare vreunul c-a mîncat var, vă duceţi repede la caiet şi completaţi: „Tabel cu militarii care au luat la cunoştinţă că este strict interzis să mănînce var”.

Aşa am făcut. Şi bine ne-a prins. Căci potopul de obligaţii, ordine, interdicţii şi pedepse nu se datoreşte decît nevoii coman­danţilor noştri cu grade înalte de a se acoperi cu hîrtii şi justi­ficări. Coloneii şi generalii vor să aibă spatele asigurat, dar ne cer nouă, celor tineri, să ne sacrificăm. Tocmai ei, care au apucat vremurile „de aur” ale armatei comuniste, bucurîndu-se de pri­vilegii de tot felul. Lor nu li s-a cerut niciodată să pună mîna pe lopată, să împingă la roabă. N-au fost pălmuiţi, n-au fost luaţi de piept de un beţiv care vrea să se răzbune pe comandantul direct pentru mizeria şi umilinţa în care a fost împins să trăiască. Şi mai au şi îndrăzneala să ne spună că, amestecînd în vamiţele clo­cotinde sau urcînd căldările cu mortar pe schele noi contribuim la sporirea capacităţii de apărare a patriei şi la creşterea presti­giului armatei.

Totul a devenit formal, singura preocupare este aceea de a avea acoperire în acte. Planurile „estetice” sînt singurul lucru care contează. Programele militare înseşi au devenit pure fante­zii: după şaisprezece ore de muncă, plutonul de concentraţi face, chipurile, şi instrucţie de front, se antrenează în vederea şedin­ţelor de tragere etc. Tipicarismul a depăşit de mult orice limită: în lipsa criteriilor autentice de apreciere, pletora de împuterni­ciţi şi inspectori militari, comandanţi de unităţi şi de direcţii, mem­bri ai birourilor şi consiliilor politice (politrucii) împart în stînga şi în dreapta sancţiuni pentru că plutoanele sînt nealinia­te sau pentru că te-ai abătut, fie şi cu o iotă, de la cele scrise în caietul

de comandant de pluton. Pe de altă parte, nici un caiet nu le este pe plac, pentru că nu a consemnat cine ştie ce amănunt inutil. De pildă, după părerea lor pericolul de infecţie îl consti­tuie părul lung al militarilor, dar faptul că la dormitoare nu curge apa şi că mîncarea este plină de viermi îi lasă reci. La adunările cu cadrele îl ridică în picioare pe subofiţerul care a uitat sub bancheta maşinii de aprovizionare o cutie amărîtă de peşte în ulei, dar faptul că în fabricile de mîncare se fură ca-n codru car­nea din porţiile militarilor se prefac că nu-l cunosc. Dacă vremu­rile se vor schimba, îmi spun, atunci mulţi asemenea purtători de stele vor trebui judecaţi ca nişte criminali de război.

Îl duc la arestul garnizoanei pe un concentrat din plutonul meu. A fugit cu trei săptămîni în urmă şi în acest răstimp a comis un atac cu mînă armată, spărgînd un magazin. Are patru copii şi o nevastă suferindă. Merg alături de el în metrou. Îmi spune se­nin că nu va fi judecat, „pentru că e ordin de la Ceauşescu să nu se judece şi să nu se pedepsească decit cei care omoară”. Or, el n-a omorît! Îmi mărturiseşte că în viaţa lui (are 50 de ani) n-a lucrat o zi, nicăieri. De angajat... s-a angajat. Coborîm. Îi dau să mănînce ceva, într-un birt, cumpăr cinci pachete de „Bucegi” şi i le strecor în buzunar, împreună cu o bancnotă de 50 de lei. Îl predau la garnizoană. Înainte de a fi băgat în celulă se întoarce şi-mi spune:

— Dom’ lent, vai de dumneavoastră! Nu vă văd bine! Prea aveţi suflet bun, de-aia rîd oamenii de dumneavoastră!

M-a făcut curios:

— Cum asta, măi?

Dar el dă plictisit din mînă şi intră în celulă. Uşa grea de fier se închide în urma lui.