— Atenţiune! Pluton, v-aliniaţi! Pluton, drepţi! Pe loc, re­paus!

Cincizeci şi opt de militari trag aer în piept, cincizeci şi opt de bocanci lovesc în acelaşi timp betonul, răscolind praful uria­şului hol. Mă aşez la masa improvizată pe care, după ce am aş­ternut un ziar, mi-am aşezat documentele.

Îmi deschei nasturii, bluzei şi respir adînc. Aşadar, în faţa mea stă noul pluton.

Îl privesc cu atenţie. Cum vor fi oamenii aceştia? Vor fi buni, vor fi răi?

— Atenţiune! Fiecare trece pe la masa mea, spune tare cum îl cheamă şi de unde e. Executarea!

Unul cîte unul se apropie de mine.

Le iau datele personale: vîrsta, întreprinderea la care au lu­crat sau lucrează etc. E o muncă plicticoasă, istovitoare. Alături de mine, Ignuţa Milenuţ, pe care l-am luat ca ajutor, face alte tabele în care militarii iscălesc pentru unelte, pentru echipa­ment etc.

Urmează seriile lungi de tabele în care militarii îşi iau răs­punderea să respecte tot felul de angajamente privind protecţia muncii, decretul 400 şi cîte şi mai cîte...

Impart apoi oamenii la punctele de lucru şi cobor să vorbesc cu meşterul Barbu.

— Ai înviat, domnu’ ofiţer?

— Da, domnule maistru!

Este un om puternic şi înalt, cu mai multă minte decît toţi ofiţerii superiori din D.I.C.C.T. luaţi la un loc. Îmi face plăcere să stau de vorbă cu el, e un bărbat prietenos şi vesel şi, lucru şi mai important, se poate avea încredere în el.

M-am întîlnit cu vechii mei prieteni: au fost anunţaţi că am avut... un accident. Am fost găsit leşinat, cu picioarele rupte, în­ţepenite între treptele scărilor înguste de fier care fac legătura între etajele schelelor. Cazul meu a fost prelucrat cu toţi coman­danţii de plutoane. Curios, însă, nimeni (nici chiar eu) nu ştie mai multe amănunte. Se pare că cineva s-a străduit să treacă to­tul sub tăcere.

Viaţa este la fel de grea pe întreg şantierul. Deşi am intrat în septembrie, căldura e aproape insuportabilă. În sălile de mese mulţi soldaţi mănîncă dezbrăcaţi pînă la brîu şi transpiraţia curge şiroaie pe spinările şi pe frunţile lor. Temperatura la soare atin­ge valori înspăimîntătoare: aproape 50-55°.

Praful din şantier, răscolit fără încetare, formează o pîclă. Aerul e înăbuşitor şi plin de fumul cazanelor de smoală sau al ţevilor de eşapament. Mîncarea se aduce cu maşinile, în bidoane înalte de aluminiu, pîinea vine în lăzi de plastic în care intră ţă- rînă şi mizerie. Apă, la masă, nu există. Pe măsură ce lucrările la Casă avansează întîlneşti tot mai multe treceri blocate, tot mai multe uşi închise şi uneori ocoleşti kilometri întregi, pentru că drumul pe care ai venit dimineaţă, de multe ori seara e blocat; înseamnă că în zona aceea treaba se apropie de sfirşit. Dormi­toarele au ajuns insuficiente. Concentraţii vin din toate părţile ţării, valuri-valuri, tot mai mulţi, şi nu mai avem unde-i caza. În camere au ajuns să fie băgate şi cîte 16 paturi. Pereţii sînt plini de pete de sînge, urmele vînării muştelor şi ţînţarilor. Fiecare concentrat are în acest scop sub pernă un băţ scurt la capătul căruia este prinsă cu un cui sau cu sîrmă o bucată rotundă de cauciuc, de mărimea palmei. Cu ajutorul acestui miraculos ins­trument ţînţarii sînt striviţi de pereţi şi de tavan. Lenjeria de pat şi de corp nu se schimbă — unitatea are... greutăţi financiare. Momentan... nu curge nici apă în blocuri. Cu mizeria din grupu­rile sociale te obişnuieşti repede şi nu-i mai dai atenţie. Noap­tea, aerul din camere devine sufocant şi e de mirare că oamenii se mai trezesc dimineaţa la viaţă! Dar nu trebuie să fim îngrijo­raţi, cineva s-a gîndit la aşa ceva şi tot felul de ofiţeri superiori fac controale şi inspecţii inopinate pe timpul nopţii.

Asemenea inspectori sînt de obicei colonei şi locotenenţi-co­lonei şi lucrează cu extraordinară precizie. O asemenea comi­sie a verificat trei seri la rînd căştile soldaţilor. Unui concentrat din plutonul al doilea, care era complet chel, i s-a furat casca. Altul, foarte bun zugrav, i-a desenat o cască de-a dreptul pe pie­le. A trecut aşa de două ori pe sub ochii comisiei. A treia seară, crezînd că nu se va mai face control, s-a spălat pe cap. Comisia a venit şi a treia oară, l-a depistat şi... comandantul lui de pluton a fost băgat la arest cinci zile.

În ovalele de aluminiu în care la vremea prînzului se răstoar­nă mîncarea din bidoane, femeile de la cantină îşi spală batistele, halatele şi ciorapii.

Nu pot să nu amintesc, în fine, problema W.C.-urilor! Nu există control, nu există comisie de inspecţie, nu numai în Bucu­reşti, ci pe întreg teritoriul ţării care să nu vizeze closetele. Exis­tă la unii generali un adevărat cult al acestei anexe, subiect de şedinţe sau de critici şi de trimitere la arest a nefericitului co­mandant de pluton care n-are „sectoarele” curate. O mulţime de bancuri circulă pe această temă, stîrnind hohote de rîs. Şi totuşi, gîndindu-mă la acest subiect sînt cuprins de indignare: pe şantie­rul Casa Republicii NU EXISTĂ W.C.-uri. Sînt numai două im­provizaţii, una în corpul B, alta în corpul C, unde în permanenţă sînt cozi, cozi imense, umilitoare, la care auzi adeseori rostin- du-se cu cea mai mare naturaleţe întrebarea: Aici e rîndul la căcat?!” În 1988, pe „cel mai mare şantier al lumii” cei 40 000 de oameni nu au un closet! Capacitatea formidabilei noastre indus­trii şi excepţionalul geniu creator al inginerilor noştri nu reuşesc să-şi dea mîna în această problemă. Tradiţionalul spirit gospo­dăresc al generalilor noştri nu s-a întrebat niciodată unde-şi fac nevoile cei peste 20 000 de militari, cadre şi soldaţi care lucrează aici. Locotenentul-major Gheorghe, care mi-e foarte bun prie­ten, face observaţia că nu crede să existe un palat mai „spurcat” decît ăsta, în care s-a c...t o ţară întreagă. Eu îi atrag atenţia că aceasta este o prevestire, un „semn”. Cît despre „capii” armatei noastre,

fantezia unui scriitor este prea săracă în comparaţie cu ceea ce gîndesc ei în legătură cu acest subiect. Unii generali şi colonei consideră că dacă activitatea de pe şantier decurge con­form programului, militarul îşi formează reflexul de a-şi face ne­voile numai la cazarmă. Alţii consideră că omul ocupat n-are timp să-şi mai facă nevoile, ba unii ajung să invoce în această pri­vinţă... economia de materiale de construcţie! Alţii îşi bat pur şi simplu joc şi spun: „Lasă, bă, că vă tăiem fasolea de la cazan! Hă! Hă! Hă!”

Îmi aliniez oamenii. Fac prezenţa. Ne pregătim pentru masa de prînz.

— Atenţiune! Puneţi-vă căştile pe cap! Strînge-ţi-vă centu­rile. Puneţi-vă ţinuta în ordine! Cei nebărbieriţi să treacă la mij­loc!

Coborîm din corpul B1 şi ne alăturăm uriaşei coloane de zeci de mii de oameni. Nu mai mîncăm în stadion, ci în nişte barăci improvizate în spatele Poştei. Pentru asta trebuie să ieşim pe poarta care dă către Casa Ştiinţei şi să traversăm şoseaua. La ie­şire ne aşteaptă o mulţime de ofiţeri superiori din Grupa de co­ordonare a generalului Bogdan şi din comanda propriilor noas­tre unităţi. Toţi au carnete roşii în mîini.

Soldaţii se înghesuie tăcuţi. Praful înecăcios, răscolit de pa­truzeci de mii de bocanci, se ridică valuri-valuri.

— Ţine-aproape, soldat! Ţine-aproape! Păstrează-alinierea! Stîngul!... Stîngul!... Stîng, drept, stîng!...

Ajunşi în faţa cîrdului de ofiţeri încruntaţi, posesori de car­neţele roşii, zbier cît mă ţine gura:

— Plutoon, pentru onor spre dreapt-ta!!

Plutonului nici prin gînd nu-i trece să bată pas de defilare. Ba unii mai şi rîd. Eu, în schimb, cu pieptul bombat, cu mîna la cască, salut regulamentar, ridicînd praful prin faţa tovarăşilor comandanţi. Dacă n-aş face acest lucru aş fi arestat pe loc.

Şi trecem aşa mereu, pluton după pluton, murdari, rupţi, slabi, nemîncaţi. O caricatură a armatei...

Şi tot aşa ne întoarcem de la masă. Ochi atenţi ne suprave­ghează continuu.

În şantier împart oamenii la punctele de lucru. Apoi intru în cabina maistrului Barbu.

— A, domnu’ locotenent! Ţi-am rămas dator! Vino cu mi­ne...

Ieşim din cabină şi trecem într-o încăpere alăturată. I-am „descifrat” în urmă cu două zile un prospect, nişte instrucţiuni ale unui casetofon străin, şi mi se crede îndatorat.

Intrăm în cameră. Cu spatele la noi, privind pe geam, stă un militar înalt. Se întoarce brusc şi, dînd cu ochii de mine, o expre­sie de nemărginită bucurie îi apare pe faţă. Şi izbucneşte în ho­hote de rîs: este ofiţerul pe care l-am întîlnit întîia oară cînd am venit în şantier şi pe care l-am luat drept soldat: locotenentul- major de aviaţie Pană Florin. Poartă şi acum bluza aceea cu un avion desenat pe ea. Ne strîngem mîinile.

— Dar voi vă cunoaşteţi! spune zîmbind maistrul Barbu.

— Da.

— Eh, asta merită o cinste.

O sticlă gîlgîie uşor, umplînd trei păhărele. Ceva se revoltă în mine, pulberea înghiţită în toţi aceşti ani, zilele nesfîrşite, lă- lăielile şi înjurăturile beţivilor, hoardele de ţigani, ameninţările, loviturile... Dezamăgirile...

— Nu! spun eu refuzînd paharul. Nu!...

Şi-mi dau seama că n-o să mai pot bea niciodată.

— Lasă-l, maestre! Uite, fraierul ăsta a vrut să se sinucidă! spune Florin.

— Chiar, domnu’ locotenent! Am auzit, spune maistrul Barbu. Păi dumneata te iei după ăştia, dom’le? Lasă-i, dom’le, dracului...

Nu ştiu de ce, cuvintele lui îmi inspiră încredere. Şi ale lui Florin.

— Hai, dom’le locotenent, ia un pahar, dom’le! insistă mais­trul. N-o fi foc.

— Nu pot! vorbesc eu.

— De ce?...

— Nu pot...

Şi bag mîna în buzunar şi-i întind un bilet. El îl citeşte în tă­cere.

— Ce e asta? întreabă Florin.

— E biletul unei femei... a cărei familie moare de foame...

— Cine e Carmen?