— Altul în locul meu ar fi făcut poate tămbălău, dar eu, adaugă colonelul, mi-am spus că nu cadrează cu onoarea de ofiţer să mă cert cu soldatul, aşa că m-am suit în autobuz...
Adunarea se termină penibil. Ne e ruşine să ne privim unii pe alţii. În timp ce ne îndreptăm spre şantier aud în urma mea vocea căpitanului Păduraru:
— Pora, te cheamă tov. colonel Blădulescu.
Mă duc la colonelul Blădulescu.
— Tu ai făcut, îmi zice aranjîndu-şi ochelarii şi cotrobăind prin servietă, un raport cum că te-au bătut doi militari concentraţi?
— Da.
— Ai martori?
— Am, domnule colonel!
— Mda...
Scoate o foaie de hîrtie din servietă. Îmi recunosc raportul:
— Truţă Iosif şi Lupu Ion, de la căpitanul Păduraru, nu? Ăştia te-au bătut?
— Da, tovarăşe colonel!
— Dar, măi... Pora... uite ce declară ei... că nu e adevărat... că nu ţi-au făcut nimic...
Colonelul e încurcat. Îşi aranjează mereu ochelarii şi pufăie pe nas.
— Apoi... Mihail, maiorul, a fost în noaptea aia de serviciu, cică nu prea te-a văzut pe acolo... de...
— Aşa e, tovarăşe colonel! Mi-am rupt singur hainele de pe mine, m-am dat cu capul de pereţi. M-a apucat aşa... Vă rog să-mi permiteţi să plec!
— Mda...
— Să trăiţi!
Salut şi mă întorc... Pămîntul este pustiu şi gol. Este plină zi şi totuşi întuneric. Şi e noroi peste pămînt şi nici măcar un loc uscat unde să pun piciorul, nicăieri...
E duminică. Şi astăzi voi intra de serviciu. E ora unu şi trebuie să vină autobuzele... Sînt de serviciu pe companie.
— Şi toţi ofiţerii... care vor fi găsiţi... plecaţi, chiar un minut, sau care ridică glasul la maiştri sau ingineri, vor fi trecuţi în rezervă! În armată nu are ce căuta un om care comentează... Acela e un om periculos! Fiţi atenţi...
Vîntul bate de parcă ar vrea să smulgă salopetele de pe noi. Glasul colonelului Blădulescu abia răzbate prin vuietul vîntului. Uneori răsună aşa de slab, că parcă ar veni din altă lume. Gardul se zgîlţîie în parii de beton şi cartonul de pe acoperişurile barăcilor zboară prin aer.
— ...s-a ordonat, strigă disperat vorbitorul, constituirea de urgenţă a Consiliului de onoare... care va începe să treacă urgent în rezervă ofiţerii vinovaţi, incapabili şi care fac abateri. Astăzi are loc judecarea locotenentului Iordan Ion. Toată lumea în sala de mese! În altă ordine de idei... Ieri, la echipa maistrului Teiu au murit doi oameni, au căzut de la cota 31 de pe schelă. Astăzi, la orele 10.30, o scară de fier de pe puntea contragreutăţii unei macarale-turn a căzut de la 30 de metri înălţime peste un grup de militari în care se afla şi ofiţerul care-i comanda. Doi militari au murit pe loc. A fost grav rănit ofiţerul, dar mai bine murea. S-a ordonat anchetarea lui...
În clipa aceea vîntul îşi încetineşte viteza. Rîndurile militarilor încep să freamăte. Un ofiţer înalt din flancul drept al coloanei strigă:
— Dar de ce e anchetat ofiţerul, tovarăşe colonel? Şi de ce trebuia... să moară?
Încep să se agite mai multe cadre.
— Poate era trecut pe listă, mă! îi răspunde un căpitan.
Apoi izbucnesc glasuri din toate părţile:
— De ce ne chinuiţi aici, tovarăşe colonel?...
— Cu ce sîntem noi vinovaţi?...
— Daţi-ne drumu’ acasă, dacă nu mai aveţi nevoie de noi, dar decent, nu aşa!...
— Unde sînt drepturile noastre?...
— De ce am ajuns bătaia de joc a şantierului?...
Lîngă comandant apar mai mulţi ofiţeri superiori cu carnete roşii în mîini. Pentru întîia oară îl văd pe maiorul Mihail tăcut şi parcă îngrijorat. Toţi se uită spre noi şi notează repede în carnete. Se aud glasuri în mulţime:
— Notaţi! Aşa!... Notaţi-ne... Dumnezeii voştri de ticăloşi!...
— Cu ce sînt ei, mă, vinovaţi?...
— Ăştia ne-au adus, mă, aici! Ăştia sînt criminalii care au adus armata în halul în care e!...
Un ofiţer, Mareş, face doi paşi înainte:
— Notaţi-mă pe mine, tovarăşe colonel! Băgaţi-mă la puşcărie pe mine, că de beţivi şi tîlhari vă e frică! Eu sînt ofiţer şi trebuie să execut ordinele.
— ATENŢIUNE!
