Glasul comandantului acoperă celelalte glasuri:
— LA PROGRAM!
Mă întorc brusc şi aproape dau nas în nas cu locotenentul-
major Lupeş. Nu e din compania mea. Locul lui nu este nicidecum aici. Îl văd strecurînd încet în buzunar un carneţel cu coperţi roşii şi îndepărtîndu-se.
— De unde a venit ăsta aici? întreb eu.
— Cînd eraţi dumneavoastră, tovarăşe locotenent, cu faţa către stadion, a venit tiptil pe dinapoia formaţiei...
— La masă! comand eu.
Militarii strică formaţia şi aleargă spre sala de mese. În urma lor, ofiţerii şi subofiţerii.
— Aţi văzut, mă? întreabă Mărcuceanu. Vor să ne distrugă, dom’le! E clar! Numai un idiot nu vede! Ăştia, dacă eram în 1950, ne duceau în subsolul şantierului acum, după ce s-a întîmplat, şi ne împuşcau!
— Ştiţi că pe Lucică l-au trecut în rezervă?
Ştiu... Judecata a avut loc în sala de mese. Şi era mizerie pe jos, ciorbă vărsată pe ciment, o grămadă de vase murdare în colţ, firimituri şi bucăţi de pîine. O lumină ceţoasă se zgîia la noi prin geamurile murdare şi mi-a trecut atunci prin cap că ceea ce se făcea era o josnicie, fie şi numai pentru că era atîta mizerie în sală. Era un moment solemn şi jalnic: nu se semnează o capitulare într-un grajd. Trecerea unui ofiţer în rezervă înseamnă de fapt execuţia lui morală: judecarea lui Lucică era o execuţie, acolo se sfirşea cariera lui, în camera aceea mizerabilă, puţind a ceapă, prinţre mesele unsuroase, în chicotele femeilor de la cantină care se hlizeau dincolo de ghişeu, în mizeria aceea cumplită asemănătoare vieţii pe care o duceam. Ce tristă parodie! Cînd comisia de judecată îi spusese „Ridică-te, pronunţăm sentinţa!” el se uitase speriat la căpitanul Mandi. „Completul de judecată găseşte vinovat pentru întîrziere la serviciu pe... şi propune trecerea în rezervă a ofiţerului.” Şi cu asta se terminase. Lucică a rămas singur, să fumeze o ţigară. Nu mai era ofiţer. Murise! M-am dus la el.
— Îmi pare rău, mi-a zis uitîndu-se în jur, îmi pare rău... Aş fi vrut să fie aici măcar un tricolor... Şi mîna în care ţinea ţigara îi tremura.
— Lucică, l-am întrebat, de ce... Chiar pentru întîrzierea aia te-au condamnat?
— Eşti un prost, mi-a zis, dacă tu crezi asta! E o poveste mai veche, bătrîne! O poveste de demult, cu un secretar de partid!... N-are a face. Multora dintre voi le va veni rîndul! Du-te! E periculos să stai de vorbă cu mine acum... E dezonorant! adăugase, schiţînd un zîmbet. Şi-n zîmbetul lui era şi durere, dar şi milă.
M-am îndepărtat cu un sentiment ciudat. Era sistemul de la Auschwitz: haftlingi vii ardeau în cuptoare haftlingi morţi. Doar că oamenii nu mai erau ucişi fizic, ci psihic. Iar noi, cei care asistaserăm la judecată, nu eram decît alţi jalnici condamnaţi al căror rînd avea să vină mai devreme sau mai tîrziu.
— Pora!
— Ordonaţi!
— În sală! Începe judecata!
— Am înţeles!
Sting repede ţigara şi intru în sala mizeră. N-aş vrea să o fac, dar n-am încotro.
Se citeşte dosarul ofiţerului: biografia, studiile. Apoi actul de acuzare: „Neseriozitate în muncă, dezinteres, preocupat de probleme personale...”
Acuzatul îşi scrie declaraţia pe o măsuţă, lîngă prezidiu.
— Ofiţerul, mînat de interese personale, citeşte ofiţerul acuzator, a părăsit şantierul fără aprobare şi s-a întors tocmai a doua zi dimineaţa. Comisia de onoare, în unanimitate, propune trecerea în rezervă a ofiţerului.
Vorbitorul se întoarce întrebător spre colonelul Enescu, preşedintele comisiei. Acesta dă aprobator din cap.
— Ridică-te, acuzat! Ascultă verdictul! Comisia Consiliului de onoare... întrunită azi... în şedinţă pentru a discuta abaterea de lipsă de la program a locotenentului Iordan Ion, îl găseşte pe acesta vinovat şi propune trecerea ofiţeru...
— Tovarăşe colonel!
Iordan s-a ridicat de la măsuţa lui.
— Ce vrei, dom’le! îl repede şeful completului de judecată. De ce eşti, dom’le, indisciplinat? Măcar acum, stai liniştit şi ascultă sentinţa!
Locotenentul respiră adînc şi-şi trece mîinile prin păr:
— Aţi uitat să-mi daţi cuvîntul, tovarăşe colonel! Pe mine... cine mă apără? Am dreptul la un apărător! Sau dacă nu, măcar
întrebaţi-mă de ce am părăsit şantierul... adică de ce-am făptuit abaterea!
Un fior străbate sala. Cadrele aflate lîngă uşă se ridică şi ies. O tăcere de gheaţă se lasă peste toţi. Parcă timpul s-a oprit în loc. Apoi membrii Consiliului de onoare încep să şuşotească între ei.
— Mda, spune preşedintele completului de judecată, se pare... că s-a produs o mică scăpare din vedere. Asta nu schimbă cu nimic situaţia. Spune, tovarăşe locotenent, ce te-a îndemnat să faci acest, această abatere gravă, care înseamnă o adevărată pată pentru onoarea unui ofiţer?
— Am avut un deces în familie, tovarăşe colonel! Nimeni nu m-a ascultat, am cerut în repetate rînduri o învoire, nu o permisie, şi nu mi s-a aprobat...
— Eram sigur că vei invoca acest motiv! Dumneata cunoşti regulamentele, nu? Ei bine, conform regulamentului, se acordă învoire de la serviciu numai în cazul decesului rudelor de gradul întîi: mamă, tată, soră, frate! Atît, tovarăşe locotenent! Să nu-mi vii mie cu scuze că ţi-a murit bunica, că ţi-a murit pisica...
— Nu, tovarăşe colonel! Mi-a murit tatăl.
— Actul doveditor!
— Poftiţi, tovarăşe colonel!
Actul trece din mînă în mînă, cercetat atent de toţi membrii comisiei. Se iscă din nou frămîntare în sală. Comisia de judecată deliberează în şoaptă.
— Tovarăşe locotenent, vorbeşte preşedintele comisiei, vom cerceta, vom telefona în comună la dumneata, să vedem...
