— Nevastă-mea, răspund eu. Şi familia... e familia mea...

Locotenentul-major mă priveşte încruntat.

— Dacă n-ai bani, te împrumut eu.

— Am bani! N-am ce cumpăra!

— Ce să cumperi, mă Florine, adaugă maistrul, tu nu vezi, mă, că nu e nimic pe nicăieri?

Urc abătut pe schele în lumina asfinţitului.

E noapte. Invăţ. De fapt, nu învăţ, încerc să nu uit ce ştiu. Şi deodată cineva sună la uşă. Este tîrziu, aproape unsprezece noaptea. Deschid. În pragul uşii, cîţiva concentraţi: Ignuţa Mile­nuţ, Grigore Marin, Gaftone Octavian şi Porumb Ion. Ignuţa Milenuţ rîde:

— D’apoi, dom’ locotenent, noi am vinit... No, uitaţi, aveţi aici... patru kilograme de carne de porc, patru de vită şi şase pui...

— Luaţi imediat tot şi plecaţi! Acum!

Toţi patru sînt ardeleni, aşa că se scarpină mult în cap şi se privesc unii pe alţii.

— Apoi, dom’ locotinent, zice Ignuţa, noi carnea asta... v-o vindem, pe bani! Şi dac-om mai putea aduce, v-om mai aduce, că să ştiţi că nici pe la noi nu plouă cu de-ăste. Cumpăraţi au ba? Că doar n-aţi crede că v-am da-o pe degeaba, ca la orgheţi! Dacă nu vreţi să cumpăraţi, nu-i bai, tot o dăm. Numa vedeţi, doamna dumnevoastră şi pruncii ce zic?

— Luaţi, dom’ locotenent! rosteşte bătrinul Grigore, că-i păcat de Dumnezeu să ţineţi copiii nemîncaţi! Aici, în Bucu­reşti, muriţi de foame...

— De unde ştiţi voi? Cine v-a trimis încoace? Adresa mea ştiu c-o aveţi, v-am dat-o eu. Dar cine v-a trimis încoace?

— D-apoi cine, decît dom’ maistru Barbu?

Mă simt mai uşurat. Într-adevăr, i-am spus maistrului Barbu că o duc foarte greu.

— Bine, Grigore, zic. Cît mă costă toate astea?

— Nici mai mult... nici mai puţin... Şase sutare una peste alta!

Le înmînez banii.

— Mă bucur, spun eu, că v-aţi gîndit la mine...

— Bine faceţi, zice Ignuţă, da’ nu vă bucuraţi prea mult fiindcă or fugit în seara asta din cazarmă fraţii Gheiţi, Drîmbei, Stănescu Nicolae din Vîlcea, Lăcătuş şi Tudoran şi Koch Her­man.

— Nişte oameni de nimic, dom’ lent, zice Porumb. Le-am spus: mă, staţi să vină dom’ locotinent, dimineaţă! Măcar să ştie de voi!... Ei, nu şi nu! Că... poa’ să să-ntîmple orice, s-au sătu­rat...

Rămîn pe gînduri o clipă.

— Au zis ceva cînd au plecat?

— Or zis că nu se mai întorc.

— Foarte bine, murmur eu, foarte bine!...

— Rămîneţi cu bine, dom’ locotinent!

Işi iau rămas bun şi ies. Îi fac semn lui Milenuţ să rămînă:

— Milenuţ, zic eu, spune-mi adevărul! Dar să nu mă minţi! Cum aţi ajuns voi la mine?

— Cum aţi auzit de la Grigore... Dom’ locotinent, eu nu ştiu ce vă frămîntaţi! Am auzit, Doamne, feri-ne că aţi vrut...

— Lasă asta!

— Păi, cum să vă zic... Noi sîntem demult la dom’ Barbu. Din iulie. De dinainte să veniţi dumneavoastră. Dînsul ne-o dat drumul mereu acasă pînă acum. El şi inginerii. Că dacă nu ne dădea, tot plecam. Dar ne-a vorbit frumos şi l-am ascultat şi ple­căm pe rînd şi facem şi treabă. Ei, mai avem şi noi necazuri pe acasă, ca oamenii... Şi cum vă zic, ne-o adunat şi ne-o zis: bă, vedeţi că aveţi comandant bun. Ia să vă gîndiţi şi la el, că ai lui mor acasă de foame. Bucureştiul, voi ştiţi cum e, iar el e toată ziua pe şantier — în urmă cu trei luni s-a aruncat de pe schelă...

— Îl omor pe Barbu!

— Ba să n-o faceţi, că el a ştiut să vorbească cu noi. Şi ne-o zis: mă, după lege el vă face pontajul, eu zic să vă duceţi pe la el... E comandantul vostru, oricum... Ajutaţi-l, că puteţi (lăsaţi-o mai uşor cu inginerii)! Vedeţi însă să nu... cumva... ştiţi voi...

Aşa o zis, dom’ locotinent. Şi eu, cu Grigore, cu Porumb, cu Gaftone, cu Hanc şi alţii cîţiva ne-om gîndit... Şi iacă... om făcut şi noi aşa, să fie bine... Dar, ioi, dom’ locotinent, aveţi o igrasie aici pe pereţii ăştia... Doamne! Rău îi! Staţi la parter!... Lăsaţi, că venim noi într-o zi...

— Termină cu prostiile, Milenuţ!

— Ba bine că nu! Să fiţi dumnevoastră sănătos! Înainte să veniţi la noi, nu mai pridideam zugrăvind şi lucrind apartamen­tele coloneilor şi jăneralilor. Om mărs la unu’! Vai de-capul nost’! Nici mîncare nu ne-o dat! Şi i-am lucrat trei săptămîni! No, să ştiţi că vă scoatem igrasia din casă! Asta nu e bună la co­pii, să ştiţi!

— Mă, tu eşti nebun!

— Apoi, no, că nu ştiu care din noi doi, dom’ lent, o vrut să se arunce ca Manole de pe casă! Bătăr ăla o aşteptat să se gate lucrarea! Dumneavoastră oţi fost mai nerăbdător!

— Nu fi măgar!

— No, da’ prea mult nu v-aţi înzdrăvenit, de vreme ce cu ba­nii în buzunar nu vreţi să cumpăraţi carne adusă gata la uşă şi vă pare mai bine să ţineţi copiii nemîncaţi.

Cum să mă supăr pe un asemenea om?

Îl conduc pînă la scară şi ne luăm rămas bun. Mă reîntorc. Privesc plasele de pe masă. Credeam că am coborît toate trepte­le, credeam că am ajuns la cea din urmă. Şi totuşi, iată-mă şi mai jos, în postura de om compătimit de propriii săi subordonaţi! Ajutat de aceştia, din milă. Trăiască armata României socialis­te! Şi minunatele noastre regulamente, care ne vorbesc aşa de fru­mos de onoarea militară, de cinste şi de mîndria de ofiţer! Care ofiţer e o icoană îngheţată şi hieratică; el n-are nevoie de nimic. Şi dacă este scris acolo că ofiţerul n-are voie să participe la înmormîntarea bunicii (pentru că nu e rudă de gradul unu), nu este nicăieri specificat cît poate el să stea fără apartament, cît poate sta familia lui nemîncată, trăind numai cu cartofi prăjiţi în ulei de soia — ceea ce înseamnă că termenul e nelimitat. Şi ca ofiţerul să nu cadă cumva în abatere, ministrul, cu părintească grijă, mai dă un O.C.: „Cadrul militar care va fi văzut stînd la coadă în oraş, la magazinele alimentare, va fi trecut în rezervă!”

Mi e nevoie de explicaţii? Regulamentul e clar: va fi trecut în rezervă acel cadru militar CARE VA FI VĂZUT! Dar cum să stai la coadă NEVĂZUT? Pentru că, observaţi: nu s-a zis „este interzis cadrului militar să stea la coadă”. Problema e gîndită adînc, e „clocită” bine, e „matur” formulată: „să nu fie văzut” — ceea ce e cu totul altceva. Şi nici prin cap nu-mi trece, cînd scriu aceste rînduri, să glumesc: regula s-a aplicat, au fost trecuţi în rezervă subofiţeri şi ofiţeri pe acest motiv, cine-l cunoaşte pe fostul ministru Olteanu o ştie bine. Se zice că şi ministrul Milea e foarte scrupulos în această privinţă. S-au distrus cariere pe chestia asta. Îmi aduc aminte de un băiet tare „simpatic”, locote­nentul Michtuc, dintr-un regiment operativ din Bucureşti. Ple­cînd cu plutonul la trageri, la Mihai Bravu, a lăsat subunitatea în poligon şi s-a dus în sat la o tînără văduvă, unde a stat toată noaptea. A venit abia a doua zi la prînz. Asta l-a dus pe locote­nent la... şcoala de comandanţi de companie, lucru care era un pas înainte în cariera lui. Şase luni mai tîrziu, ofiţerul a bătut un soldat pînă l-a băgat în spital. Dar să nu credeţi că asta a indignat pe cineva! Peste cîteva zile, locotenentul nostru, îmbrăcat mili­tar, s-a îmbătat într-o cîrciumă şi s-a luat la bătaie cu miliţianul dintr-o intersecţie. A venit patrula şi l-a dus la garnizoană, cu uniforma ruptă şi cu ochii vineţi. N-a păţit, nici de această dată, nimic serios. A fost „discutat” într-o şedinţă de partid. Şi proba­bil că lui Michtuc al nostru i-ar fi venit în cele din urmă mintea la cap şi s-ar fi făcut ofiţer de ispravă, dar a avut proasta inspi­raţie să se oprească într-o zi la o tutungerie să-şi cumpere un pachet de „Snagov”. Înaintea lui mai erau cîteva persoane... Dar după uşa chioşcului pîndea un locotenent-colonel trimis de gar­nizoană: el i-a venit de hac lui Michtuc, a specificat pe raport că ofiţerul „stătea la coadă” şi ministrul l-a trecut în rezervă.

Pe Calea Văcăreşti, vizavi de Abator, există o alimentară. Ofiţerii veneau acolo cu soţiile. Un căpitan, Popa, de cîte ori se aşeza la coadă, se pomenea lîngă el cu un bărbat solid cu tîm­plele argintii, care-i şoptea discret:

— Vă rog să-mi prezentaţi actele dumneavoastră! Sînt colo­nelul M. de la Garnizoană.

Ofiţerul se uita liniştit în jur şi deodată striga:

— Vasilicooo! Vino repede!

Apărea o femei solidă, cam la treizeci de ani, care întreba:

— Ce e, dom’le, ce s-a întîmplat?

Bărbatul cu tîmplele cărunte se înclina politicos şi zîmbitor: