În momentul acela locotenentul îşi părăseşte locul şi se apropie de masa judecătorilor, cu gîtul întins, ca şi cînd nu i-ar fi văzut prea bine.
— Să cercetaţi? spune el în şoaptă, apropiindu-se de ei. Să cer-ce-taţi?... Ce? Ce să cercetaţi, dom’le colonel? Dacă a murit tatăl meu?...
Şi brusc, ofiţerul îşi strînge pumnii, îi duce la tîmple şi scoate un urlet:
— Dar A MURIIIT! E MORT!...
Îşi lasă pumnii în jos şi încremeneşte aşa, cu privirea în pămînt.
Mă ridic şi plec. Sala e aproape goală. Cînd ies pe uşă mai aud:
— Curtea anulează acţiunea...
Nu mai am prezent în pluton decît un sfert din efectiv. Nici unul din cei care au plecat în permisie nu s-a întors. Dacă se întîmplă ceva, eu răspund. În fiecare zi ni se cere să dăm absenţii nemotivaţi, dar a face aşa ceva înseamnă să-ţi semnezi singur condamnarea. Am fost pînă acuma de două ori după fugari, cu maşina unui concentrat. Militarii sînt cunoscuţi în satul lor, dar... nu răspunde nimeni la casele lor. Se ascund, probabil. La miliţie nu mă poate ajuta nimeni: „N-avem voie să intrăm în casă decît cu mandat de arestare”.
Mă duc la baraca inginerilor, de la cota 31. Mi se răspunde scurt:
— Ce ştiu eu, bă, de oamenii tăi? Tu eşti comandantul lor, nu eu.
Inginerul Jelescu, inginerul Radu, şeful de brigadă Iliescu şi vreo cîţiva maiştri rîd în hohote.
— Bă, ţi-ai pierdut oamenii? Vezi, dacă nu ştii să-i educi?
— Domnule inginer, măcar spuneţi-mi pînă cînd i-aţi învoit!...
— Ce, mă?... Du-te, bă, de-aicea! Poate te-arunc jos de pe cotă!
Ies trîntind uşa şi plec cu paşi mari, îndreptîndu-mă către lift. Nu-i nimic de făcut.
Mi-a venit o idee simplă: să ţin două pontaje, unul adevărat, altul fals. Dar renunţ: n-are nici un rost. De trei ori pe zi declar sub iscălitură că toţi oamenii sînt prezenţi. Nu există nici o ieşire, capcana este închisă perfect.
Adun oamenii şi fac prezenţa: nouăsprezece inşi. Este ora 19.30. Ne îndreptăm spre ieşire. E ceva mai puţină înghesuială. Orbecăim prin acest palat scufundat în întuneric. Găsim, în sfirşit, ieşirea. Mii de bocanci bubuie iarăşi pe puntea de lemn.
Vom fi iar la adunarea de pe stadion. Cineva ne va ameninţa din nou. Va ploua din nou cu pedepse. Apoi trupa va intra la masă. Vom bea şi noi cîte o cană de ceai sălciu. Apoi vom ieşi afară, lîngă gardul şantierului şi vom frămînta noroiul un ceas, pînă vor veni autobuzele. Dacă vor veni...
— Pora, anunţă toţi oamenii! Mîine Securitatea verifică prezenţa pe plutoane: bob cu bob! Să ai toţi oamenii în formaţie şi să fii gata să explici fiecare absenţă!
Vorbele căpitanului Mărcuceanu cad ca o lovitură de ciocan.
— Am înţeles!
Aşadar... s-a sfirşit!
Pînă acum, cînd se făceau asemenea controale (şi se făceau des), aveam toţi oamenii în formaţie. Mai plecau, unul, doi, înainte la masă, mai rămîneau în urmă... Îi aşteptam sau îi aduceam. Dar acum? Ar fi, totuşi, o soluţie: în ultimul timp se verifică numai numeric oamenii. Aş putea să fac un împrumut de militari... Dar nu... voi fi descoperit: cum să înlocuieşti optzeci de militari lipsă? Ar însemna să împrumut militari de la toate batalioanele, de la toţi comandanţii de plutoane. S-ar auzi...
Controlul n-a mai avut loc. În ultimul timp au murit din nou concentraţi. Unul a ars de viu: s-a răsturnat un cazan cu smoală pe el. Un militar s-a spînzurat undeva, într-o magazie, la ultima cotă. Pe şantier s-a format o echipă specială de tîmplari care confecţionează... coşciuge. În plutonul lui Lenţ au murit soldaţii concentraţi Ivan Marian şi Deliu, în plutonul locotenentului-major Jugănaru a murit soldatul concentrat Andronache, din Piteşti. Şi la celelalte subunităţi se moare pe capete. Nu sînt ocolite nici cadrele: se pare că au murit doi locotenenţi de la unitatea vecină, dar nu e sigur. Lucrurile nu stau prea roz nici la unităţile operative, se spune că un comandant de regiment este cu atît mai apreciat cu cît dă dovadă că e mai „dur”. Slavă Domnului, în regimentul de la Pantelimon i se oferă o ameţitoare carieră comandantului de regiment, maiorul Gureşan, care în această privinţă e în fruntea topului: la Pantelimon s-au sinucis anul acesta doi militari în termen şi două cadre, un sergent-major şi
plutonierul-major Matei, care s-a împuşcat cu propriul pistol, pe cînd făcea de serviciu. Se pare că cele patru sinucideri au făcut o foarte bună impresie... şefilor. Maiorul Gureşan conduce în continuare unitatea cu mînă de fier.
Din cînd în cînd sîntem anunţaţi că se va face controlul prezenţei la subunităţi, dar pînă acum nu s-a făcut. Este o stare înnebunitoare, o tortură cumplită. Ameninţările, jignirile de orice fel, serviciile care au ajuns o adevărată manie fac viaţa de nesuportat. Trecerile în rezervă s-au mai rărit, dar asta nu uşurează cu nimic situaţia.
O dată pe lună sînt învoit să-mi ridic solda de la Pantelimon. Atmosfera de aici e sumbră. Oamenii par obosiţi.
Se cere din ce în ce mai insistent „înlăturarea ofiţerilor incapabili”. Formula, e clar, vine de undeva de sus, din sferele înalte. Dar ea a coborît în mijlocul nostru ca o farfurie zburătoare din altă galaxie: poartă un mesaj indescifrabil. Toţi comandanţii, toţi secretarii de partid numai despre asta vorbesc şi îi înfierează pe „şablonarzi şi pe cei care lucrează după modele”. Un adevărat şoc au produs asupra noastră cuvintele rostite într-o şedinţă de căpitanul Chiriţoiu, secretarul de partid pe unitate:
— Băi, tovarăşi, nu mai ţine, dom’le! Uite, vreau să vă spun un lucru... Pînă acum a mers cum a mers. Dar trebuie să ne gîndim la faptul că omul... lipsit de cultură este incapabil să reacţioneze la nişte chestii. Se pare că şi cu ofiţerii... s-a mers pe un plan greşit. Pentru că, dom’le, poţi să-i spui că-i tai capul. El zice „am înţeles, să trăiţi”. Şi salută. Mai puneţi mîna, măi, tovarăşi, mai citiţi o carte... Uite, s-a luat hotărîrea ca începînd de luna viitoare fiecare ofiţer să înveţe cel puţin două limbi străine. Termen de executare a ordinului: o lună!...Deşi...nu ştiu... Cam puţin, tovarăşe colonel!...
Chiriţoiu s-a întors spre comandant, dar acesta a sărit în sus, ca muşcat de şarpe:
— Tovarăşe Chiriţoiu... nu... n-ai înţeles dumneata! E vorba de cu toţul alţi ofiţeri, nu de ăştia. De ofiţerii de pe la eşaloanele mai mari!
— Cum, dom’le? Păi ce dracului îi mai trebuie generalului
ăluia de optzeci de ani limbi străine? Ăştia tinerii, dom’le! Dacă nu s-or fi tîmpit de tot şi ăştia...
— Atenţiune! Toată lumea părăseşte sala! a ordonat comandantul
Ne-am ridicat şi am plecat. Adevărul este că asemenea confruntări iau uneori forme mult mai acute, fără ca şefii să se simtă „stînjeniţi” de prezenţa noastră. Sîntem un fel de sclavi. Cred că nici nu sîntem consideraţi cu adevărat oameni. Dar probabil că de astă dată s-a întîmplat ceva!
Fumam afară, furaţi de tot felul de gînduri.
— Se spune, a zis unul, că au şi ofiţerii dreptul să dea examen la facultăţile civile.
— De unde ai auzit? a întrebat cineva.
— Dar n-aveaţi voie pînă acum, toa’ căpitan? s-a mirat un plutonier-adjutant.
— Nţ! a făcut Şancu, căpitanul, numai cu „aprobarea specială” a ministrului sau a şefului cadrelor pe întreaga armată. Şi ăştia nu prea dau aşa ceva.
