— Păi şi-aşa nu isprăveam nici pînă luna viitoare ce mi-aţi dat aicea!

Lupeş sare în picioare:

— Broscăuţeanu, nu comenta ordinele că te bag în gura co­mandantului! Noi executăm ordinele, nu le comentăm! Şi vezi, că nu eşti la prima abatere!

E uluitor cum trece Lupeş de la vorbirea cu accent la aceea fără accent moldovenesc.

— Ei, acum, continuă el după ce Broscăuţeanu iese, trecem la partea mai importantă: programul de activitate. Activitatea începe la orele 5. Aşa că scrii în dreptul zilei respective: „ora 5-5.45: Deşteptarea plutonului. Asist la desfăşurarea programu­lui de dimineaţă... 6.00. Primesc raportul şi îmbarc oamenii în autobuze”. Şi aşa mai departe, tot ce faceţi voi pînă la ora 7, cînd programul devine amplu şi reflectă desfăşurarea lucrului pe şan­tier. Aici trebuie să scrieţi tot ce face fiecare echipă. MINUT CU MINUT!

— Minut cu minut?

— Dom’le, văd că astăzi aveţi chef de întrebări! Da, dom’le, minut cu minut. Adică: „de la 7 la 8.00, echipa de dulgheri a lui cutărică a lucrat în felul următor: 3 militari au lucrat 14,2 metri de cofrag la cota zero, 1 militar a lucrat 30 de bucăţi de clame de fier la atelier la cota +9, opt militari, la cota +31 şi +57 au de­montat 16 metri de schelă şi 10 militari au lucrat la cota -12 la brigada 7 cincisprezece metri cofrag”. Am dat un exemplu. Apoi treci la altă echipă. La fel... şi aşa mai departe. S-a-nţeles? Exe­cutarea! Este unu ora. Aveţi acolo rigle, creioane colorate şi o cutie cu carioca... Şi am uitat să vă spun: comandantul e foarte supărat pe voi...

Trei locotenenţi (unul de artilerie, altul de tancuri şi altul de infanterie) şi un subofiţer de tancuri stau aplecaţi asupra caiete­lor, colorînd harnici pătrăţele şi completînd date... „Ochii al­baştri... trei dinţi lipsă şi o măsea stricată...” E noapte, aproape ora două. Cum îl cheamă pe soldatul...? Are platfus, e şaten?... Are ochii albaştri?... Doamne, am greşit cu trei milimetri li­nia... Colorăm, colorăm! Muncim cu conştiinţă revoluţionară! Sîntem, toţi, unul mai comunist decît celălalt! Trăim un mo­ment cînd is­toria omenirii se pregăteşte să facă o cotitură imen­să: peste puţin timp va avea loc Congresul al XIV-lea al P.C.R. Capitalismul putred trosneşte din toate încheieturile. Acea lu­me coruptă se va prăbuşi curind cu vuiet îngrozitor! Imperia­liştii vor fi acoperiţi de valurile timpului şi din apele istoriei se va ridica o lume nouă, viitorul luminos al celei mai drepte şi mai umane orînduiri pe care a cunoscut-o lumea! La naşterea ei con­tribuim şi noi, acum! Şi colorăm, colorăm cu elan revoluţionar! Lenin spunea că mari­le revoluţii ridică în cursul luptei oameni mari şi dezvoltă talente care înainte ar fi părut imposibile. Mai ştii ce talente ascunse avem?

A început să se lumineze. Ne privim cu ochi istoviţi. Masa e plină de lame, de resturi de hîrtii tăiate, lipici, creioane colorate, rigle, gume, caiete... Se aude strigătul plantoanelor: „DEŞTEP­TAREA! ... DEŞTEPTAREA!” Sărim ca arşi. Ne luăm caiete­le şi ieşim în grabă, dar ne ciocnim cu un soldat care coboară în fugă de la etaj: se duce să anunţe la ofiţerul de serviciu că în compania căpitanului Borta a mai murit un concentrat. Un mi­litar în termen vine spre noi alergînd: „Toate cadrele la coman­dant!”

Autobuzele nu vin decît pe la şase şi jumătate. O luăm cu toţii la fugă. Unitatea e deja adunată, dar comandantul n-a venit. Pe cînd trecem pe lîngă blocul M5, poarta se deschide larg şi apare „Dacia” comandantului.

— Du-te, mă, boule, şi dă-i raportul comandantului! urlă inginerul-şef, colonelul Drumeza, la locotenentul-major Roşoiu. Acesta urlă din rărunchi: „Atenţiune, DREPŢI!” şi începe să bată pas de defilare. Comandantul trînteşte cu furie portiera maşinii şi aproape că rupe cheia în broască, aşa e de nervos. Ajuns la trei paşi în faţa lui, Roşoiu îşi începe raportul:

— Tovarăşe colonel, în timpul serviciului meu...

Dar comandantul se apropie de ofiţer şi îl dă la o parte cu atîta putere că Roşoiu, luat pe nepregătite, e gata să cadă jos:

— Du-te, bă-n p...da mătii de c...t obosit! Învaţă să comanzi altădată!

Nimeni nu mai mişcă, nimeni nu mai respiră. În sfirşit, co­mandantul vine în faţa careului:

— Bună dimineaţa, zice el scurt. Stimaţi tovarăşi, aşa nu mai merge! Nu mai merge, domnule! E... e... Eu, să ştiţi că dacă mai găsesc o asemenea debandadă la subunităţi, dom’le, nu ştiu ce nu fac!

Ultimele cuvinte sînt aproape zbierate.

— Unde-s, domnule, plantoanele? Unde e garda? Domnu­le, garda asta...

Căpitanul Şoşu iese un pas înainte:

— Tovarăşe colonel, eu propun să-i schimbăm dracului pe toţi şi să terminăm odată. Decît aşa...

— Mda... E o idee. Mă rog, mă rog, o să mai discutăm... Mda! Să treacă în dreapta comandanţii de plutoane. Locotenent Rusu Lazăr, prezintă-mi caietul dumitale de comandant de plu­ton! Sper că l-ai terminat, nu?

— Nu am apucat să-l termin, tovarăşe colonel!

— Mda. Arest zece zile! Locotenent-major Gheorghiu (şe­ful cadrelor), fă-i nota de arest şi la garnizoană cu el!

— Am înţeles!

— Căpitan Vlădoiu Alexandru! Arată-mi caietul! Ai termi­nat, nu?

— N-am terminat, tovarăşe comandant... Eu... iertaţi-mă, am scris mai greu, nu mai văd aşa bine, de, am 50 de ani! ...

— Ascultă, bă, deşteptule, bă, curvă masculină, bă... tova­răşe! Ieşi afară din formaţie, măgarule! La arest! Gheorghiu­leee!...

— Ordonaţi!

Comandantul parcă a înnebunit. Nu trebuia să facă asta! Mai ales în faţa tuturor. Umilit, blîndul căpitan Vlădoiu de-abia mai are putere să îngaime:

— Tovarăşe colonel... N-am mai păţit aşa ceva pînă acum!... Sînt aici oameni din Ploieşti, de la mine, mă cunosc... Sînt om bătrîn!

— Bă, dac-aş fi în locul tău m-aş arunca de pe schelă!

Lăsăm capul în jos. Toţi comandanţii de plutoane lăsăm ca­pul în jos. Ne e ruşine de ruşinea lui Vlădoiu. Viaţa acestui om e un roman. De tînăr i-a murit nevasta, lăsîndu-l cu cinci copii. I-a crescut singur. Doi dintre ei sînt studenţi. Seara le făcea de mîn­care. Stătea undeva la parterul unui bloc. Colegii îl vedeau seara pe fereastră, spălînd hainele copiilor şi cîrpindu-le. N-a mai avansat în grad. Şi nici în funcţie. A rămas comahdant de pluton. În cele din urmă s-au sfătuit cu toţii şi i-au găsit o femeie. El nu voia, dar în cele din urmă a luat-o de nevastă: avea şi ea patru copii... Au mai făcut împreună doi. Cînd a venit valul de plecări pe şantiere, a plecat primul. De cinci ani stă pe şantiere. Nu se plînge niciodată de nimic. Numai picioarele îl dor cumplit şi nu mai are decît o dorinţă. Ne spunea zîmbind: „Mă, băieţi, eu de mic mi-am pus în gînd să ajung ofiţer. Mai am o singură dorinţă: să ies la pensie ofiţer!”

Căpitanul Şoşu face iar un pas în faţă:

— Tovarăşe colonel, dacă-mi permiteţi...

— Sigur, tovarăşe căpitan, chiar vă rog...

— În legătură cu Vlădoiu. Dacă tot nu se achită de sarcini, să-l băgăm şef de patrulă la militarii în termen...

În ochii încrucişaţi ai tînărului şi aprigului locotenent-colo­nel scapără o bucurie satanică:

— Se aprobă! Da! Dacă tot mănîncă pîinea partidului de­geaba... Acolo nu-i trebuie caiet!

Chicoteşte. Mulţi dintre noi ne încruntăm. Şef de patrulă în­seamnă să umbli zi şi noapte, zeci de kilometri, pe jos! Să te baţi cu ţiganii, seara... Sărmanul căpitan!...

— Da, repetă colonelul. Începînd de azi...

— Azi vine nevasta pe la el! îndrăzneşte Gheorghiu, şeful cadrelor. Poate de mîine...

— Nu, de azi! Şi ce dacă-i vine nevasta? Armata e armată! Auzi, bă? Poate dă dracu’ şi nu te ţii de treabă, că te dau cu curu’ de pămînt de nu te vezi!

— Mda! Ia să mai vedem un caiet. Căpi­tanul Ciornei!

Urmează o scenă îngrozitoare: căpitanul Ciornei, un bărbat solid, cu ochelari, un om de o blîndeţe desăvîrşită, scoate caie­tul, face timid cîţiva paşi înainte şi, deodată, alunecă pe calda­rîm, lovindu-se puternic la cap. Ochelarii îi sar şi se fac ţăn­dări. Eu şi Gheorghe ne repezim să-l ridicăm.

— ATENŢIUNE!

Incremenim în poziţia drepţi. Comandantul se apropie rîzînd. Căpitanul Şoşu, secretarul de partid, colonelul Drumeza, maio­rul Desagă, şeful serviciilor şi maiorul Bureţa rîd şi ei.

— Al dracului, se preface bine! Hă, mîine mîncăm la poma­nă... Sau peste cîteva zile, nu le am pe-astea cu Dumnezeu.

— Tovarăşe colonel, dacă-mi permiteţi...

Mihail se întoarce brusc:

— Gura! Care-ai vorbit în formaţie? A... tovarăşu’ căpitan doctor! Scuzaţi-mă!