Mă apropii de bara înaltă care desparte biroul în două.
— Domnule căpitan! N-o mai căutaţi! Nu este...
El se ridică brusc şi mă priveşte în ochi. O secundă, două, trei...
— Nu cred! şopteşte el energic. Stai, să dau telefon la Matei, poate-l prind acasă.
— Daţi telefon degeaba! adaug eu zîmbind amar. Dar... daţi!
Am noroc, cadristul e acasă.
— Mă, Matei, nu te supăra, spune căpitanul Mocanu, ştii ceva de aprobarea lui Pora pentru examenul de admitere la facultate, anul ăsta?... Dom’le, am văzut-o eu, ce dracu’, doar nu sînt prost, nu se lasă căpitanul Mocanu... Deci, nu ştii nimic...
Căpitanul Mocanu lasă gînditor telefonul în furcă. Rămînem aşa, tăcuţi, cîteva clipe.
— Nu ştiu ce să-ţi spun!
Ne luăm rămas-bun şi mă îndrept către uşă. El vine după mine:
— Pora, ce-ai să faci acum?...
Mă opresc.
— Ce-am să fac? Am să mă întorc pe şantier, domnule căpitan!...
La intrarea în şantier o mînă de fier se lasă pe umărul meu: maiorul Dicu, şeful securităţii din Casă:
— Legitimaţia!
Legitimaţia mea nu e însă vizată. Sînt împins cu forţa în baracă şi înjurat de faţă cu soldaţii. Trece o ingineră civilă. Elegantă, parfumată... Maiorul Dicu se îndoaie de burtă:
— Săru’ mîinile, doamna ingineră!
— Vai, n-am legitimaţia, mi-am uitat-o la maşină!
— Vai de mine, coniţă, se poaaate?... Vă rog să treceţi! Nu se pune problema la dumneavoastră.
Apoi se întoarce spre mine.
— Ai văzut, bă, ce oameni simţiţi? Nu ca voi, fir-aţi ai dracului să fiţi! Mai sînteţi şi ofiţeri! Marş afară-n p...da mă-tii! Fără legitimaţie vizată nu vii, nu te cunosc! Ori vii cu altcineva, care te cunoaşte.
La ieşire mă ciocnesc de colonelul Blădulescu. Îi raportez totul.
— Maiorul zice că dacă intru cu cineva care mă cunoaşte... Spuneţi dumneavoastră că mă cunoaşteţi, tovarăşe colonel! Doar sînt în unitate la dumneavoastră...
Colonelul-inginer Blădulescu e la mare strîmtoare. Îşi aranjează ochelarii şi molfăie din buze:
— Mă, Pora, de ce nu intri în şantier pe linia ferată, pe sub vagoane?
Idee-tipică de colonel cu funcţii de răspundere! Mă tîrîi aşadar, pe sub vagoanele de ciment, ajung cu chiu cu vai în incintă, dar maiorul Dicu apare brusc în faţa mea:
— Vino cu mine! Direct la generalul Bogdan te duc! Ai să vezi tu pe dracu’, te joacă ăla în picioare!
Mă scapă un civil înalt, bine îmbrăcat, cu o staţie de emisie-recepţie în mînă:
— Lasă-i, bă, Dicule, şi-aşa sînt ca vai de capul lor!
Îi mulţumesc civilului şi plec. Am scăpat. Deocamdată...
De patru zile au loc, pe şantier şi la dormitoare, predări de plutoane. Le schimbăm între noi! E un haos de nedescris. Inginerii civili şi maiştrii au ajuns să conducă unităţile. Umblă zvonul că ofiţerii vor primii ecusoane colorate, ca să fie recunoscuţi de departe... La inginerul Iliescu la brigadă s-a introdus semnarea obligatorie a condicii de prezenţă, de trei ori pe zi. Tot de trei ori pe zi se iscăleşte şi condica de prezenţă la unitate. Şi mai semnăm o condică de prezenţă la baraca generalului! Este un du-te-vino continuu, de la o condică la alta. Se petrec lucruri care întrec orice închipuire: inginerul Iliescu, şeful brigăzii 2, ne-a cerut să-i aducem un regulament militar, stă cu el deschis în faţă şi ne citeşte obligaţiile, drepturile şi îndatoririle comandantului de pluton, de companie ş.a.m.d. La o şedinţă, colonelul Blădulescu, din statul major al unităţii, strigă la noi:
— Atenţiune, de azi înainte vă anunţ că s-a militarizat armata!
Locotenentul Mareş mă priveşte şi spune:
— Bă, aici e ca la casa de nebuni!
Nu mai ştie nimeni cine conduce şantierul şi cine-i e comandant. A început din nou un val de sinucideri în rîndul soldaţilor.
La adunări, soldaţii au atitudini jignitoare, urinează înapoia formaţiilor. În timp ce vorbesc comandanţii răsună nişte zgomote înfiorătoare, un fel de scîrţîit amplificat.
Aud sunetele acestea în permanenţă, seara, dimineaţa, la prînz, în dormitoare, în maşini, în sala de mese. Sînt scoase de un instrument. Soldaţii care-l folosesc îl ascund repede la spate şi izbucnesc în hohote de rîs. Observ, înfiorat, că fac asta în apropierea... ofiţerilor. Şi nu le face nimeni observaţie! Reuşesc, în sfirşit, să dau peste purtătorii unui asemenea instrument. Mă rog de ei să mi-l arate. Scot din buzunare o bucată de ţeavă de material plastic, tăiată drept la ambele capete. În interiorul ei, alta, mai mică. Aerul intră printr-un orificiu practicat în ţeava de deasupra, izbeşte în membrana de plastic ce acoperă etanş un capăt al ţevii şi o face să vibreze. Am ţinut în mînă şi am privit mult timp instrumentul, destul de complicat de altfel.
— Le-am făcut ca să rîdem de ofiţeri! zice unul din concentraţi. Şi-aşa n-au ce să ne facă...
Cind înapoiez ţeava, desluşesc în ochii posesorului ei o scînteie de bucurie satanică. Şi ţevile huiesc batjocoritor pe tot şantierul, zi şi noapte.
La prînz sîntem anunţaţi că la faţada clădirii se va lucra noaptea.
