,,Robi pe Uranus''de Ioan Popa

Într-una din zile, într-o pauză, eram adunaţi la o ţigară, lîngă sala de mese, aproape de poartă, cînd, deodată, toţi s-au repezit la grilajul de fier: ofiţeri inferiori şi subofiţeri priveau cum trec pe stradă două femei, într-adevăr frumoase. Toţi acei bărbaţi (ti­neri şi cam toţi necăsătoriţi) n-au scos un singur cuvînt, doar pri­veau, însă în clipa cînd una dintre femei i-a zărit, a tresărit şi i-a făcut semn celeilalte să treacă pe partea opusă a şoselei. Nu era nimic rău în gestul militarilor, dar coborîseră pe treptele civili­zaţiei pînă la starea primară în care omul îşi manifestă dorinţele şi simţămintele fără disimulare. Teroarea birocraţiei, fanatismul adunărilor, cruzimea pedepselor îi împiedicau pe aceşti oameni să-şi trăiască vîrsta biologică. Cum să te mai miri, atunci, că un subofiţer a fost trecut în rezervă pentru comportament homo­sexual? A fost judecat de o comisie specială de colonei. Se zvo­neşte că poartă aceeaşi „vină” şi unii ofiţeri. Viaţa comandan­ţilor de plutoane şi de companii este pur şi simplu mizerabilă. Un creier deştept şi-a dat, totuşi, seama, în cele din urmă, că pe aceşti nenorociţi nu-i mai impresionează trecerea în rezervă — nu le mai e frică de ea. Atunci s-a inventat „tăierea zilei de muncă”. Nu ştiu cine a dat un asemenea ordin becisnic şi nici cînd a fost el transpus în practică pentru întîia oară. Cert este că a emanat de la cabinetul ministrului apărării şi pentru prima dată eu l-am văzut aplicat în regimentul de tancuri de la Pantelimon. Reţinerea retribuţiei dă cele mai rapide roade. Me­toda este veri­ficată. Birocratismul crîncen şi hrăpăreţ se pune în mişcare instantaneu (comandantul spune cadristului formula magică: „îi tai ziua”) şi nimic nu mai poate evita tăierea sutei de lei. În toată cariera mea de militar nu am văzut niciodată gre­şeală de conta­bilitate în urma căreia ofiţerul sau subofiţerul să primească un leu în plus. Greşeli care să-i diminueze salariul, da! Cu miile!

Iar dacă cineva crede că mijloacele punitive s-au epuizat, în­-

seamnă că desconsideră grav imaginaţia comandanţilor de regi­mente, divizii şi armate sau pe aceea a coloneilor şi generalilor din minister. S-ar părea că după ce-l bagi pe comandantul de pluton (companie) la arest, după ce-l insulţi şi după ce-i iei banii tăindu-i zilele de salariu, nu prea mai ai ce-i face! Eroare! Îl pui să aducă bani de acasă. Îl amendezi! Ce poate fi mai uşor pentru un comandant de regiment decît ca, trecînd prin sectorul unui nenorocit de ofiţer şi văzînd un chiştoc de ţigară aruncat de un soldat sub pat (şi întotdeauna găseşti aşa ceva!) să scoată din bu­zunarul de la spate chitanţierul şi să spună:

— Tovarăşe locotenent, în numele H.C.M.-ului, te amendez cu 500 de lei pentru dezordine în pluton!

Bineînţeles că, necunoscînd respectul faţă de cadrele supe­rioare şi nici jurămîntul militar pe care l-a rostit angajîndu-se să suporte privaţiunile serviciului militar, nenorocitul de locote­nent va începe să plîngă că-i rămîn copiii nemîncaţi, dar nu e loc pentru milă; altă cale ca să mai capeţi o stea pe epolet nu există!

Şi-n cazul că nici aşa nu merge începi ca la soldaţi, cu numiri de serviciu peste rînd, cu repetarea serviciilor pe unitate, cu an­trenamente de noapte, cu alarme care cheamă cadrele în miez de noapte la pluton. Ohohooo! Sînt o mulţime de mijloace şi meto­de! Şi dacă vezi că nici aşa nu merge... aduni tot regimentul, în­chizi porţile cu lacătul, dublezi garda şi anunţi cadrele că „unita­tea s-a încazarmat” pe o săptămînă fiindcă... ninge la Gara de Nord. Nimeni nu mai are voie să plece acasă! Oricum, dacă ai apucat, comandant fiind, pe calea asta, trebuie să ai în minte un singur lucru: să nu te întorci, să mergi mereu înainte! Ai fost astăzi rău? Foarte bine! Mîine fii şi mai rău! Poimîine, zbir! Călău! Din cînd în cînd fă pe nebunul. Dar fă-o tare de tot! Re­zultatele sînt garantate. Doar armata este singurul loc unde este permisă îndobitocirea. Şi societatea noastră socialistă tocmai de asta are nevoie... de dobitoci.

Mă întorc tîrziu acasă şi adorm chinuit. Pe masă, în bucă­tărie, un singur bilet: „Am internat fata cea mică în spital, cu infecţie la stomac. Doctorul ne-a spus să nu mai mîncăm cartofi cu pîine. N-am avut ce să gătesc astăzi. Mă simt rău, Carmen”.

Din cînd în cînd mă trezesc. Şi mă gîndesc dacă ceea ce tră­iesc eu se poate numi viaţă. Apoi adorm din nou şi mă visez bătrîn. Şi-mi pare rău pentru toţi anii pierduţi. Şi ceasul sună... şi mă trezesc, sărind dintr-un coşmar în alt coşmar. Mă îmbrac la repezeală şi plec.

Aşadar, nu mi se permite să dau examen la facultate. Cineva mă urmăreşte pas cu pas şi dacă nu se iau măsuri mai aspre îm­potriva mea este din cauză că EI ştiu că nu am unde fugi de aici.

Aşadar, viaţa mea nu mai depinde de mine, tot ceea ce fac eu nu mai ţine de voinţa mea; toate zbaterile, toate speranţele mele sînt zadarnice. Mă aflu sus pe schelă, la cota 31. Mă apropii de parapet. Tot trecutul vieţii mele îmi apare străin. Mă simt rupt. de el. Viitorul nu-mi aparţine şi clipa prezentă mă doare. Ca într-o ameţeală legănătoare mă apropii mai mult, apăs cu piep­tul para­petul fragil. E sub picioarele mele o prăpastie, o dezor­dine, o împrăştiere de schele, maşini, utilaje... De ce să mă zbu­cium me­reu? De ce? Orice aş face, voi ajunge la acelaşi sfirşit!... Acum am curaj! În această clipă unică şi înaltă am curaj! Dacă voi întîrzia, poate că acest curaj mă va părăsi şi nu se va mai în­toarce niciodată... Şi atunci păşesc în gol... văd pămîntul şi ce­rul rotindu-se...

O lovitură puternică îmi retează parcă picioarele de la glez­nă şi o alta, cumplită, mă izbeşte în umărul stîng. Se face noap­te... întuneric... Uit, în sfirşit...

E toamnă şi stau în scaunul meu pe rotile, în faţa ferestrei deschise. De afară răzbate vuietul oraşului. Lumina soarelui îmi încălzeşte picioarele goale, sprijinite de placa de fier acoperită cu o flanelă moale.

N-am murit. Am zăcut mult timp între viaţă şi moarte. A tre­cut o vară şi eu n-am ştiut. Îmi privesc picioarele scheletice, ju­puite de piele pe alocuri, roase, cu răni sîngerii provocate de ce­le aproape trei luni de imobilizare în ghips. Stîngul a fost fracturat în două locuri. Dreptul, într-un singur loc...

Mă ridic cu greu din scaun. Cobor. Mă dor groaznic picioare­le şi totuşi trebuie să merg. Trebuie! Sprijinit în bastonul greu (am renunţat la cîrje) cu măciulie de oţel, străbat sufrageria, ho­lul, bucătăria. Apoi mă întorc. O dată, de două ori. Sudoarea îmi ţîşneşte prin toţi porii — fiecare pas e un chin. Şi totuşi,...

Apoi mă aşez din nou.

Mă încearcă, deodată, o ruşine fără de margini. Eu sînt aici... Dar ei, ceilalţi? Ei: Lenţ, Moise, Goanţă, Văcariu şi toţi ceilalţi, Diaconu şi Panait, Şancu, Iordan, Gheorghe? Ei sînt ACOLO! Şi nici unul dintre ei n-a încercat să se sinucidă! Nu s-a aruncat nici unul de pe schele! Ei duc singura formă de luptă posibilă: supra­vieţuirea! Locul meu e lîngă ei!

Peste cîteva zile concediul medical ia sfirşit. Aş avea dreptul să-l prelungesc, dar n-am s-o fac.

— Carmen!

— Da.

— Pregăteşte-mi cizmele!

— Atenţiune! Pluton, v-aliniaţi! Pluton, drepţi! Pe loc, re­paus!

Cincizeci şi opt de militari trag aer în piept, cincizeci şi opt de bocanci lovesc în acelaşi timp betonul, răscolind praful uria­şului hol. Mă aşez la masa improvizată pe care, după ce am aş­ternut un ziar, mi-am aşezat documentele.

Îmi deschei nasturii, bluzei şi respir adînc. Aşadar, în faţa mea stă noul pluton.

Îl privesc cu atenţie. Cum vor fi oamenii aceştia? Vor fi buni, vor fi răi?

— Atenţiune! Fiecare trece pe la masa mea, spune tare cum îl cheamă şi de unde e. Executarea!

Unul cîte unul se apropie de mine.

Le iau datele personale: vîrsta, întreprinderea la care au lu­crat sau lucrează etc. E o muncă plicticoasă, istovitoare. Alături de mine, Ignuţa Milenuţ, pe care l-am luat ca ajutor, face alte tabele în care militarii iscălesc pentru unelte, pentru echipa­ment etc.

Urmează seriile lungi de tabele în care militarii îşi iau răs­punderea să respecte tot felul de angajamente privind protecţia muncii, decretul 400 şi cîte şi mai cîte...

Impart apoi oamenii la punctele de lucru şi cobor să vorbesc cu meşterul Barbu.

— Ai înviat, domnu’ ofiţer?

— Da, domnule maistru!

Este un om puternic şi înalt, cu mai multă minte decît toţi ofiţerii superiori din D.I.C.C.T. luaţi la un loc. Îmi face plăcere să stau de vorbă cu el, e un bărbat prietenos şi vesel şi, lucru şi mai important, se poate avea încredere în el.

M-am întîlnit cu vechii mei prieteni: au fost anunţaţi că am avut... un accident. Am fost găsit leşinat, cu picioarele rupte, în­ţepenite între treptele scărilor înguste de fier care fac legătura între etajele schelelor. Cazul meu a fost prelucrat cu toţi coman­danţii de plutoane. Curios, însă, nimeni (nici chiar eu) nu ştie mai multe amănunte. Se pare că cineva s-a străduit să treacă to­tul sub tăcere.

Viaţa este la fel de grea pe întreg şantierul. Deşi am intrat în septembrie, căldura e aproape insuportabilă. În sălile de mese mulţi soldaţi mănîncă dezbrăcaţi pînă la brîu şi transpiraţia curge şiroaie pe spinările şi pe frunţile lor. Temperatura la soare atin­ge valori înspăimîntătoare: aproape 50-55°.

Praful din şantier, răscolit fără încetare, formează o pîclă. Aerul e înăbuşitor şi plin de fumul cazanelor de smoală sau al ţevilor de eşapament. Mîncarea se aduce cu maşinile, în bidoane înalte de aluminiu, pîinea vine în lăzi de plastic în care intră ţă- rînă şi mizerie. Apă, la masă, nu există. Pe măsură ce lucrările la Casă avansează întîlneşti tot mai multe treceri blocate, tot mai multe uşi închise şi uneori ocoleşti kilometri întregi, pentru că drumul pe care ai venit dimineaţă, de multe ori seara e blocat; înseamnă că în zona aceea treaba se apropie de sfirşit. Dormi­toarele au ajuns insuficiente. Concentraţii vin din toate părţile ţării, valuri-valuri, tot mai mulţi, şi nu mai avem unde-i caza. În camere au ajuns să fie băgate şi cîte 16 paturi. Pereţii sînt plini de pete de sînge, urmele vînării muştelor şi ţînţarilor. Fiecare concentrat are în acest scop sub pernă un băţ scurt la capătul căruia este prinsă cu un cui sau cu sîrmă o bucată rotundă de cauciuc, de mărimea palmei. Cu ajutorul acestui miraculos ins­trument ţînţarii sînt striviţi de pereţi şi de tavan. Lenjeria de pat şi de corp nu se schimbă — unitatea are... greutăţi financiare. Momentan... nu curge nici apă în blocuri. Cu mizeria din grupu­rile sociale te obişnuieşti repede şi nu-i mai dai atenţie. Noap­tea, aerul din camere devine sufocant şi e de mirare că oamenii se mai trezesc dimineaţa la viaţă! Dar nu trebuie să fim îngrijo­raţi, cineva s-a gîndit la aşa ceva şi tot felul de ofiţeri superiori fac controale şi inspecţii inopinate pe timpul nopţii.

Asemenea inspectori sînt de obicei colonei şi locotenenţi-co­lonei şi lucrează cu extraordinară precizie. O asemenea comi­sie a verificat trei seri la rînd căştile soldaţilor. Unui concentrat din plutonul al doilea, care era complet chel, i s-a furat casca. Altul, foarte bun zugrav, i-a desenat o cască de-a dreptul pe pie­le. A trecut aşa de două ori pe sub ochii comisiei. A treia seară, crezînd că nu se va mai face control, s-a spălat pe cap. Comisia a venit şi a treia oară, l-a depistat şi... comandantul lui de pluton a fost băgat la arest cinci zile.

În ovalele de aluminiu în care la vremea prînzului se răstoar­nă mîncarea din bidoane, femeile de la cantină îşi spală batistele, halatele şi ciorapii.

Nu pot să nu amintesc, în fine, problema W.C.-urilor! Nu există control, nu există comisie de inspecţie, nu numai în Bucu­reşti, ci pe întreg teritoriul ţării care să nu vizeze closetele. Exis­tă la unii generali un adevărat cult al acestei anexe, subiect de şedinţe sau de critici şi de trimitere la arest a nefericitului co­mandant de pluton care n-are „sectoarele” curate. O mulţime de bancuri circulă pe această temă, stîrnind hohote de rîs. Şi totuşi, gîndindu-mă la acest subiect sînt cuprins de indignare: pe şantie­rul Casa Republicii NU EXISTĂ W.C.-uri. Sînt numai două im­provizaţii, una în corpul B, alta în corpul C, unde în permanenţă sînt cozi, cozi imense, umilitoare, la care auzi adeseori rostin- du-se cu cea mai mare naturaleţe întrebarea: Aici e rîndul la căcat?!” În 1988, pe „cel mai mare şantier al lumii” cei 40 000 de oameni nu au un closet! Capacitatea formidabilei noastre indus­trii şi excepţionalul geniu creator al inginerilor noştri nu reuşesc să-şi dea mîna în această problemă. Tradiţionalul spirit gospo­dăresc al generalilor noştri nu s-a întrebat niciodată unde-şi fac nevoile cei peste 20 000 de militari, cadre şi soldaţi care lucrează aici. Locotenentul-major Gheorghe, care mi-e foarte bun prie­ten, face observaţia că nu crede să existe un palat mai „spurcat” decît ăsta, în care s-a c...t o ţară întreagă. Eu îi atrag atenţia că aceasta este o prevestire, un „semn”. Cît despre „capii” armatei noastre,

fantezia unui scriitor este prea săracă în comparaţie cu ceea ce gîndesc ei în legătură cu acest subiect. Unii generali şi colonei consideră că dacă activitatea de pe şantier decurge con­form programului, militarul îşi formează reflexul de a-şi face ne­voile numai la cazarmă. Alţii consideră că omul ocupat n-are timp să-şi mai facă nevoile, ba unii ajung să invoce în această pri­vinţă... economia de materiale de construcţie! Alţii îşi bat pur şi simplu joc şi spun: „Lasă, bă, că vă tăiem fasolea de la cazan! Hă! Hă! Hă!”

Îmi aliniez oamenii. Fac prezenţa. Ne pregătim pentru masa de prînz.