Stă cu mîinile în şold, cu picioarele crăcănate.

— Tovarăşe colonel, reia căpitanul doctor Lukacs, dracu’ să-l ia, mi se pare că ăsta e bolnav de inimă...

— Zăăău? Lasă-l, tovarăşe căpitan, că învie! Îţi garantez eu! Am experienţă!

Într-adevăr, căpitanul Ciornei deschide ochii. Apoi, cu un efort, se ridică. Locotenent-colonelul Mihail, care între timp şi-a aprins un Kent, îi spune:

— Vreau să-ţi văd caietul, Ciornei!

Caietul lui Ciornei este gata. Comandantul scoate din buzu­nar o riglă şi măsoară literele scrise pe copertă.

— Tovarăşe căpitan Şoşu! Veniţi puţin!

Cu paşi mărunţi, plin de slugărnicie, căpitanul Şoşu se apro­pie.

— Tovarăşe căpitan, cît am zis eu să fie înălţimea literelor?

— Un centimetru, tovarăşe colonel.

— Şi este?

Căpitanul Şoşu întinde gîtul şi un zîmbet plin de subînţele­suri îi apare pe chip:

— Nu este!

— Ca de obicei, deci, nu s-a respectat ordinul! Mda... Să mergem mai departe! Am să vă demonstrez cum se execută or­di­nele comandantului. Să luăm caracterizarea unui militar... Ciornei!

— Ordonaţi, tovarăşe colonel!

— Du-te şi adu-mi pe soldatul... Gheorghe Stăniloaie de la tine din pluton... Ba nu, că tu eşti chior şi acum, fără biciclete, te rătăceşti (ofiţerii de la statul major rîd) — să se ducă altcineva!

Un subofiţer tînăr se repede la blocul M1. Comandantul îşi aprinde o nouă ţigară. Trec aşa, în tăcere, cinei minute. Apoi subofiţerul apare însoţit de un concentrat înalt, cam la patruzeci de ani.

— Tovarăşe soldat, apropiaţi-vă, vă rog! Ne scuzaţi că vă de­ranjăm, dar... Aşa...

Mihail deschide caietul lui Ciornei. Îl frunzăreşte atent apoi, găsind se pare ce căuta:

— Aşa... Deci vă numiţi tovarăşul soldat concentrat Gheor­ghe Stăniloaie!

— Da! spune omul nedumerit.

— Aveţi greutate de 90 de kilograme, da?

— Da.

— Înălţimea?

— Un metru optzeci şi opt...

— Da. Lobii urechilor lipiţi... ochii... Apropiaţi-vă, tovară­şe soldat... Aşa... Tovarăşe colonei Drumeza, veniţi şi dumnea­voastră! Spuneţi-mi, ce culoare au ochii soldatului?

Colonelul Drumeza se uită atent!

— Albastru... deschis! Albastru deschis, tovarăşe colonel.

— Ce scrie la Ciornei în caiet?

— Scrie „albastru” şi atît!

Comandantul se apropie de căpitanul Ciornei şi-l izbeşte cu caietul peste faţă. Caietul cade pe jos, filele se murdăresc de no­roi.

— Bă, bă, neputincioşii dracului... B... B... bă, muierilor! De ce cauţi să mă minţi, tovarăşe căpitan Ciornei? De ce?... Gheor­ghiule!

— Ordonaţi!

— Trei zile la arest pentru încercarea de inducere în eroare a comandantului!

— Tovarăşe soldat concentrat, puteţi pleca...

Soldatul salută şi pleacă.

— Stimaţi tovarăşi! Domnule, nu mai ţine aşa! Nu!... În această unitate de puturoşi şi de leneşi trebuie dezlănţuită te­roa­rea... Teroarea!

— Tovarăşe colonel, sinteţi nemaipomenit, se aude din for­maţie glasul secretarului de partid, căpitanul Şoşu, exact la acest lucru mă gîndeam şi eu...

— Mda, bine... Aşadar, vom lua următoarele măsuri: fieca­re ofiţer din statul major va primi în supraveghere doi ofiţeri co­mandanţi de plutoane. Şi pe unii şi pe alţii o să-i numesc eu. Nu aşa, în secret! Domnule! Ăştia care supraveghează nu fac altceva decît să-i controleze pas cu pas pe cei indicaţi şi să-mi raporteze şi cîte boabe de fasole înghite fiecare. La prima abatere, zboară din unitate! Tovarăşe maior Vînătu!

— Ordonaţi, tovarăşe colonel!

— Pînă la sfîrşitul lui decembrie 1989 (nu mai facem nici un secret din această problemă) trebuie să raportăm cîţi ofiţeri ne-am gîndit să trecem în rezervă! Trebuie să dispară imediat din armată puturoşii, incapabilii, neputincioşii şi bolnavii. Noua lume pe care noi o construim e lumea celor puternici, celor care ştiu ce vor!... În al doilea rînd... vreau să vă anunţ o problemă în lumina noilor orientări. Se pune un mare accent pe oamenii ca­pabili. Dacă nu eşti capabil, fratele meu, treci, neică-n rezervă! Nu aici e locul tău! Au ajuns oameni foarte sus şi acum nu mai ştiu să se descurce! Au pierdut controlul! De ce? Fiindcă sînt incapabili. I-a pus partidul, să zicem, director de întreprindere şi nu ştie, dom’le, ce să facă! Nu ştie cum să facă un plan, cum să primească o delegaţie străină, cum să vorbe­ască cu ea... Apropo, tovarăşe Vînătu, sîntem în... iulie. În noiembrie sau în decembrie trebuie să raportăm că fiecare ca­dru militar a învăţat cel puţin două limbi străine de circulaţie, adică franceza, engleza, ger­mana...

— S-a modificat ordinul, tovarăşe colonel, rosteşte burtosul maior Vînătu. A rămas o singură limbă.

— Mda!...

Comandantul se plimbă gînditor, trăgînd din ţigară.

— Să vedem cum facem... Şi cînd, că n-avem timp, doar n-o să vă trimitem la şcoală! Recunosc, partidul are dreptate, avem mari lipsuri la acest sector, nici eu... E cineva aici care ştie o limbă străină?

— Locotenentul Pora, tovarăşe colonel, rosteşte Lenţ. Ştie franceza şi engleza!

— Ce vorbeşti, domnule? Uitaţi, dom’le, un om care trebuie să fie în atenţia partidului!

— Exact la asta m-am gîndit şi eu, tovarăşe colonel, zice căpitanul Şoşu.

— Dar deocamdată s-o lăsăm aşa...

— S-o lăsăm, da... aşa zic şi eu...