,,Robi pe Uranus''de Ioan Popa

— Sărut mîna, doamnă, eu cu tovarăşul căpitan avem ceva de vorbit. Sîntem într-o misiune, nu vă priveşte pe dumneavoas­tră... Trebuie să vină cu mine...

— Cum să nu mă privească, dacă e bărbatu-meu? Eşti în mi­siune, Cornele?

— Minte! răspundea imperturbabil bărbatul. M-a văzut că stau la coadă...

— Fir-aţi ai dracului să fiţi, izbucnea femeia, dă nenorociţii dracului! Pleacă de-aicea, că te ia mama dracului! Da’ ce, mă, noi nu trebuie să mîncăm? Copiii noştri nu trebuie să mănînce, mă, sau mi-aduci tu? Piei de-aici, că-ţi sparg capul, fir-ai al dra­cului să fii, cu plasele!...

Femeia se lua după el şi misteriosul colonel dispărea cu coa­da între picioare.

În acest timp, căpitanul îşi citea liniştit ziarul şi lumea de la coadă murmura nemulţumită.

De tot hazul este că scena se repeta, în linii mari, a doua zi. Din nou apărea misteriosul civil, iar se auzea „Vasilicoo!” şi iar veneau ocările femeii. De fapt, colonelul de la Garnizoană îşi avea acolo „zona” lui şi se comporta exact cum se comportă in­sectele, la fel de harnic şi la fel de iraţional.

Dar să revenim la subiect. Totuşi, DE CE SĂ NU STEA CA­DRUL MILITAR LA COADĂ? Oricine stă la taclale, adică aduce vorba într-un tren sau pe stradă, despre cadrele militare, aude automat următoarea replică: „Ăştia au bani, trăiesc bine, au drepturile lor”... Armata e văzută ca un fel de castă (dar nu în sens pozitiv). „Armata e bogată! Armata e bine hrănită, e bine echipată! PE SPINAREA NOASTRĂ, DOMNULE!” Iată, dar, primul pas în descifrarea atitudinii poporului faţă de propria lui armată! Are cineva interes ca această imagine a armatei noastre să se schimbe? Nu. Societatea noastră socialistă e cea mai dreap­tă şi mai bună orînduire din cîte au existat pînă acum! Armata trebuie să rămînă în ochii poporului o castă. Un ofiţer e un prinţ!

L-ai mai crede prinţ dacă l-ai vedea stînd la coadă la carne? La ouă? Nu, poporul trebuie să-l creadă un fel de nobil samurai.

În cazul ăsta... Stau şi mă gîndesc: dar civilii? Noi credem despre ei că o duc extraordinar de bine! Dacă ne înşelăm? În­seamnă că e o diversiune generală, ridicată la nivel de politică de stat, o învrăjbire murdară. A cui? Nu cumva a celor care o duc bine? Dar cine sînt aceştia?

Îmi vine brusc în minte imaginea din Vitan, „Dacia” condusă de cele două „fete”, claxonînd la poarta unităţii: Fii atentă, dacă apevistul le face scîrbă băieţilor îl ia mama dracului... îi telefo­nez tatii...” Şi băieţii, cei doi soldaţi scăldaţi în parfum, trecînd pe lîngă mine fără să mă salute, preocupaţi de probleme grave. Îmi amintesc de familiile de ofiţeri absolvente in corpore ale Academiei Militare (adică el, ea, fiul, fiica etc.). De zvonurile despre viaţa coloneilor şi generalilor: program de somn după-amiaza, distracţii nocturne, magazine de unde iau cică tot ce le trebuie, fără nici un fel de coadă, primele uriaşe pe care şi le îm­part unii altora, salariile, avansările rapide în grad şi funcţii. Ci­ne sînt coloneii la care a lucrat Milenuţ?

Privesc cele cîteva amărîte de kilograme de carne de pe masă. Primite de milă, aduse de soldaţi de milă! La îndemnul unui om căruia i-a fost milă de mine! E mila un sentiment jigni­tor? Nu ştiu. Copiii mei bolnavi şi săraci vor mînca mîine car­ne... Trăiască comunismul, visul de aur al întregii omeniri! Tră­iască statul socialist, orînduirea socialistă, cea mai umană şi cea mai dreaptă orînduire din toate cîte au existat şi au să existe pe Pămînt! Acesta e viitorul omenirii! Toată planeta va fi comu­nistă! Tot sistemul solar! Toată Galaxia! Apoi ne vom extinde! Vom urca secera şi ciocanul pe acoperişul Universului! Dă-mi mîna, tovarăşe, printre stele şi nu uita că mîine avem şedinţă de partid pe Alfa Centaur! Vom discuta îndeplinirea planului la descoperiri de civilizaţii!... O, Doamne! A fost o perioadă cînd omul s-a crezut înţelept — homo sapiens. Apoi a devenit comu­nist — homo comunistus. Şi a început să cunoască foamea şi umilinţa.

Partea a patra

────────────────────────────────────

A trecut greu un revelion trist, lipsit de orice strălucire. Îmi pare rău de ciclul lui Milenuţ şi Grigore. Au fost oameni gro­zavi! Şi nu numai Milenuţ şi Grigore, ci mulţi alţii. M-am ataşat de ei, glumeam şi ne tachinam ca nişte vechi prieteni. M-au şi ajutat, m-au ajutat mult... Excelenţi meseriaşi, au reuşit un mi­racol: mi-au scos igrasia din casă. Copiii nu-mi mai tuşesc! Da, mi-au fost adevăraţi prieteni!

Uneori mă plimb prin Casă şi-mi spun: aici a lucrat cutare, aici cutare... Îi ţin minte pe fiecare, îi văd în faţa ochilor. Iată de ce m-a întristat despărţirea de ei. Unii au plecat dintre noi în condiţii tragice şi înainte de vreme. Brăileanul Domiţian Mitică, de pildă, un tînăr vesel şi plin de viaţă, voia în mod inexplicabil (oh, Doamne, ce uşor vin cuvintele!) să se spînzure. De două ori l-am salvat în ultima clipă, tăindu-i sfoara cu lama unui briceag.

— Mi-e silă de viaţa asta, dom’ lent! Acum m-aţi prins pe „fişie” şi m-aţi întors din drum. Dar odată şi odată... tot izbutesc eu să trec dincolo...

Şi a reuşit în cele din urmă. Într-una din zile, a fost găsit mort în camera lui. Asfixiat! Dumnezeu să-i odihnească sufletul.

S-a sinucis, tot din acel ciclu, spînzurîndu-se cu un cablu, un­de e acum noul corp de gardă al lagărului, soldatul concentrat Voloşanu, de la o unitate vecină. A murit, de asemenea, înecat în lacul Cernica, în împrejurări misterioase, sergentul-major Ni­colae. Era aproape un copil, abia împlinise douăzeci de ani. Cu două zile înainte fusese bătut de doi concentraţi unguri. Uneori, în puterea nopţii, ai impresia că sus, în bezna sălilor uriaşe, se aud gemete şi că sufletele lor nemîngîiate cutreieră încă schelele.

Într-una din ultimele zile ale anului, a venit ordin să se dărîme un stîlp uriaş de beton de la subsol, care trebuia refăcut. Ciocanele pneumatice au intrat în el. După două ore de muncă, a ieşit la vedere cadavrul unui ofiţer. Stema caschetei lucea sinis­tru în lumina reflectoarelor. Toată lumea a fost îndepărtată ime­diat şi nimeni n-a mai auzit ce s-a întîmplat. Probabil că ofiţerul supraveghease de unul singur turnarea betonului şi alunecase în cascada ucigătoare. Sau, mai ştii, poate că se lăsase să alunece... Se prea poate, iarăşi, să-l fi văzut totuşi cineva, dar să nu se fi oprit lucrarea, ca să nu se piardă timp. Timpul costă!

Poate, peste ani, se va gîndi cineva să înalţe un monument al militarilor morţi aici.

Viaţa merge înainte. Un nou ordin al generalului: pe timpul servirii mesei de către trupă, ofiţerii nu vor sta jos.

Se anunţă călduri mari, vara îşi face simţită apropierea. Vor izbucni din nou epidemiile de dizenterie şi holeră. De cîteva zile infirmeriile din lagărul-dormitor sînt pline cu soldaţi şi cadre: unitatea este bîntuită de hepatită şi de o pneumonie bizară.

Sînt semne de schimbare în atitudinea faţă de cadre: nu mai vor să ne extermine, vor să ne folosească. S-a renunţat la însce­narea de procese, iar ofiţerii detaşaţi pe doi ani şi care şi-au în­deplinit termenul au primit... „aprobare” să mai rămînă doi ani!

Explicaţia este simplă: în toată ţara se fac concentrări masi­ve. În unitate vin valuri-valuri de concentraţi, iar cadrele sînt foarte puţine.

Toate cadrele trimise pe şantiere provin din unităţile opera­tive: subofiţeri şi ofiţeri care s-au pus rău cu secretarul de partid sau cu comandantul de regiment. Dar, cum cerinţele sînt mari, cadriştii au început să cotrobăiască mai atent prin dosare şi au început să-i trimită în economie pe deţinătorii de calificative „slabe” sau cu probleme vechi la dosar: rude plecate în străină­tate, „apatie” manifestată în şedinţele de partid şi la cercurile de studiu ideologic, oameni cu stînjenitoare „probleme personale” (nevasta bolnavă, de exemplu).

Dar cererea creşte continuu. Economia naţională este nesăţioasă... Trimiterea pe şantier devine o pedeapsă discipli­nară. Le vine rîndul, prin urmare, indisciplinaţilor. Dar nu nu­mai lor! Uneori se ajunge aici ca urmare a unei toane a coman­danţilor: o bestie de colonel nu s-a sfiit să declare că în regiment trebuie să rămînă numai ofiţerii... arătoşi, restul urmînd să mear­gă în economie! O „vînătoare de vrăjitoare” s-a declanşat în toa­te unităţile: inspecţii, parainspecţii, controale, contracontroale, al căror unic scop este depistarea ofiţerilor şi a subofiţerilor „în neregulă” şi trimiterea lor pe şantierele economiei naţionale, unde este o criză de comandanţi de plutoane. Cumulul de funcţii este şi el o soluţie: unul şi acelaşi cadru este şi comandant de companie, şi comandant de pluton şi ţine, totodată, locul pluto­nierului de companie. Statul nostru socialist are oameni polica­lificaţi!

Timpul presează! Nuanţele nu-şi mai au locul. Uneori, vezi cîte două cadre scriind grăbite, cu capătul unui creion, pe o foaie de hîrtie sprijinită pe spinarea vreunui concentrat: „Proces-ver­bal încheiat azi între noi... şi... primul procedînd la predarea şi secundul la primirea următoarelor materiale şi oameni: patru­zeci şi cinci zidari, treizeci lopeţi, două ciocane de spart beton, cinci­sprezece sudori, zece lăcătuşi, optsprezece găleţi, patru roa­be şi douăzeci mozaicari. Efectivul control al plutonului este de nouă­zeci de oameni din care unul cu piciorul rupt la infirmerie. Ma­terialele şi concentraţii s-au predat, în rest, fără lipsuri şi scă­deri. Am predat... Am primit...” Deh, aşa e cînd te grăbeşti!

Aşadar, procesele s-au oprit. Trecerile în rezervă au încetat. Nu mai sînt lăsaţi să se întoarcă la unităţile lor cei cărora le-a expirat termenul de detaşare în economie. Unitatea este supra­dimensionată: numărul militarilor se apropie de zece mii. Se spune că se va împărţi în alte două unităţi mai mici, ca să se pună capăt haosului.

Într-adevăr, din unitatea 14152 s-a despărţit Detaşamentul de Muncă 14194, aflat sub comanda locotenent-colonelului Lixan­dru Mihail.

Am fost adunaţi într-una din primele zile ale lunii martie. Îl

cunoaştem bine pe colonelul de geniu Mihail. Nu ne bucurăm. Ne ţine o cuvîntare scurtă şi clară:

— Stimaţi tovarăşi! Începînd cu data de întîi martie 1989 ia fiinţă, din ordinul comandantului suprem, Detaşamentul militar de muncă numărul patru. Tovarăşul Nicolae Ceauşescu mi-a fă­cut deosebita cinste de a mă numi în această înaltă funcţie. Uni­tatea numără o sută douăzeci şi una de cadre militare, nouă ca­dre civile şi aproximativ trei mii de militari concentraţi şi în termen. Prin urmare, ordon: desfiinţarea placajelor care separă locul unde ofiţerii iau masa. Doi: interzic total orice familiarisme între ofi­ţer şi concentrat. Adică nu admit ca ofiţerul sau sub­ofiţerul să se adreseze concentratului sau militarului în termen altfel decît cu „dumneavoastră”. Concentratul poate vorbi cum vrea, nu mă interesează. De ce? Spuneţi dumneavoastră, tova­răşe colonel!

Colonelul bondoc de alături răspunde:

— Păi, e clar ca bună ziua! Concentratu’, ce dracu’ poţi să-i ceri?...

— Am uitat să vă spun că tovarăşul locotenent-colonel de lîngă mine este inginerul-şef, locotenent-colonelul-inginer Dru­meza Victor. Este un ofiţer deosebit de capabil şi foarte bine pregătit politic.

— Lăsaţi, lăsaţi, se fandoseşte inginerul şef.

— Voi pedepsi fără milă pe oricine se abate de la legile şi regulamentele Detaşamentului de muncă nou format. Şi vă pre­vin că nu ştiu ce e mila! Pînă la noi ordine, cadrele din Bucureşti nu mai au voie să plece acasă noaptea! Am terminat!

Un căpitan, Oprişan Nicolae, zice atunci cu jumătate de gură:

— Am copilu’ bolnav acasă, tovarăşe colonel!