— Ei, ce mai zic comandanţii de plutoane, subofiţerii, ofiţerii?...
— O duc rău, tovarăşe colonel! Sînt hingheriţi... obosiţi... Nu şi-au mai văzut casa, copiii... Banii sînt puţini...
— Lasă, domnule, asta! Ce, noi o ducem bine? Ia uite, dom’le, ce ne spune el!
— ...
Se lasă o tăcere grea. Cei trei, şeful de stat major, Drumeza şi comandantul, par sincer dezamăgiţi.
— Bine, tovarăşe Pora! E, dacă numai asta ai să ne raportezi, de mîine te apuci de lucru,
— Am înţeles!
— Spor la treabă!
— Să trăiţi!
Ies din baracă stăpînit de un sentiment confuz. Mă îndrept către poartă. Deodată mă aud strigat.
— Ordonaţi!
Cu o mină în buzunar, pufăind din ţigară, vine după mine Drumeza.
— Bă, a zis comandantul în noaptea asta să intri de serviciu la Vitan. Şi să-i faci un tabel cu toate cadrele unităţii, în ordinea de bătaie a detaşamentului. Tabelul să aibă următoarele rubrici (notează!): număr de ordine, gradul... arma... numele şi prenumele (stai c-am uitat, să scot hîrtia...) buletinul de identitate... domiciliul stabil... numărul legitimaţiei militare şi cine a eliberat-o... unitatea militară de bază... adresa şi telefonul... numele nevestei şi cîţi copii are... numele părinţilor şi al socrilor... ce număr poartă la şapcă şi la încălţăminte... ce număr poartă la uniformă... cînd a absolvit şcoala militară... vezi, mîine să fie gata!
— Mi-e imposibil! tovarăşe colonel,
— Păi nu dormi în noaptea asta, de ce te-am băgat de serviciu?
— Tovarăşe colonel, dar sînt 130 de cadre! Nici nu sînt toţi în cazarmă. E imposibil! Un minut dac-aş sta cu fiecare şi tot mi-ar lua două ore şi ceva...
— Nu ştiu, bă!
Colonelul mă priveşte atent şi îmi aruncă fumul în nas.
— Am înţeles!
Ies pe poarta şantierului şi apuc una din maşinile care merg în cazarmă. Nu pot vorbi. Prin faţa mea se derulează imaginea oraşului toropit de căldură. Cobor în Vitan şi mă îndrept către blocul comandamentului. Îl schimb repede pe căpitanul David şi iau în primire serviciul. N-am la mine nici un document, nu ştiu care e ordinea de bătaie, dar liniez zece foi de hîrtie, schiţînd rubricile tabelului. Pe nesimţite se lasă seara, se aud afară maşinile vuind, concentraţii intră cu zgomot în blocuri. Şi îmi încep „colinda”, prin blocuri...
— Nea Nicule!
— Ordonaţi, tovarăşe locotenent!
— Stai aşa! Dă-mi şi mie nişte date... Aşa... plutonier major. Rătan Nicolae, arma auto... buletin de identitate... adresa... numărul la caschetă... căsătorit...
Unul cîte unul îi prind pe scări, prin cancelarii, prin dormitoare... Notez, notez...
În dormitoarele lagărului, seara ţine pînă către dimineaţă. Plutonierii nu dorm. Mă primesc cu solicitudine. Întotdeauna m-am înţeles bine cu subofiţerii (au fost, desigur, şi excepţii, dar aceia... nu erau subofiţeri — altul era rostul lor). În Vitan există un pluton de transport, iar şoferii de pe maşini sînt subofiţeri.
Uneori, în toiul nopţilor friguroase de iarnă merg în camera lor. Au un reşou, uneori e cald, alteori nici reşoul nu biruieşte frigul, dar nu acest lucru e important, ci faptul că oamenii aceştia sînt cinstiţi şi, în ciuda atmosferei de delaţiune care domneşte în cazarmă, ei nu se sfiesc să spună lucrurile pe şleau. Îi iau la rînd, cerîndu-le datele pentru tabel. După ce-mi termin treaba mă ridic să plec.
— Mai staţi, toa’ lent, şi aşa s-a dus noaptea!... Cît e mă, ceasul?
— Două!
— Toa’ lent, beţi un ceai cu noi! Uitaţi... luaţi şi o ţigară, zice plutonierul Sălăvăstru...
Îmi strecoară în mînă o cană de metal. O duc la gură, Rătan se dă mai aproape, trăgînd cu coada ochiului la tabel.
— Şi... la ce vă trebuie datele astea? întreabă el privind cu subînţeles la Ştefan, care zîmbeşte mîngîindu-şi mustăţile.
Nu sînt supărat. Cine nu cunoaşte adevărata fire a subofiţerilor nu merită să poarte pe umăr gradele de ofiţer.
— Toa’ lent major... nu sînt eu prea şcolit, dar ce faceţi dumneavoastră eu nu făceam. Tabelul ăsta e o bătaie de joc...
— E ordin, mă, Nicule!
— Ce ordin, tovarăşe locotenent? Să faci într-o noapte tabelul ăsta? Şi cui foloseşte... toate astea...
— ...
— Duceţi-vă frumos şi vă culcaţi, că, ascultaţi ce vă spune plutonierul-major Rătan, care n-are prea multă şcoală: mîine tot o să mîncaţi trînteală. Tabelul ăsta e un pretext! Sînteţi tînăr, nu ştiţi, mai veniţi pe la noi...
Mă simt obosit. Lumina murdară din încăpere mă oboseşte şi mai mult. Şase bărbaţi purtînd pe umeri trese metalice mă pri-
vesc tăcuţi. Mă ridic şi-mi iau rămas-bun. Deschid uşa şi ies: pe culoarul slab luminat un om se îndepărtează cu paşi repezi. E locotenentul-major Lupeş, înainte de a dispărea sus pe scări îi recunosc statura şi mersul. Cînd o fi dormind Lupeş? Mă îndrept spre camera ofiţerului de serviciu. Soldatul pe care l-am lăsat planton acolo a adormit ghemuit pe pat.
Mă aşez la masă, fără să-l trezesc, şi completez tabelul. Îmi dau seama că nu am date nici pentru douăzeci la sută din cadre. Adorm cu capul pe masă. Nu ştiu cît timp trece aşa. Mă trezeşte un zgomot clar, sacadat, de formaţie:
— Să trăiţi tovarăşe colonel!
Sar în picioare speriat, aproape răsturnînd masa. Îmi pun şapca şi ies în fugă.
— A venit comandantul?
— Nu, tovarăşe locotenent!
— Atunci?
— Facem antrenament... ca să-l primim. Trebuie să strigăm tare...
Aşa e. Am uitat. Îmi frec ochii obosiţi şi trag în piept aerul răcoros al nopţii.
— Cît e ceasul, măi, băieţi?
— Trei, tovarăşe locotenent!
— Da’ devreme aţi ieşit, mă!
