— Asta nu e sarcină de partid, tovarăşe colonel!

— Daaa? Dar ce este?

— Am să vă raportez între patru ochi!...

Sînt judecaţi în Consiliul de onoare locotenentul-major Ro­şoiu Nicolae şi căpitanul Şancu Dan pentru atitudine sfidătoare faţă de „personalul muncitor civil”, mai exact, faţă de Diaconu Maria, economist. Militarii în termen sînt bătuţi crunt. Soldatul în termen Mădărasz Szabo, din Harghita, care a întîrziat o zi din permisie, telefonează la unitate şi spune că vine a doua zi. Co­mandantul îi răspunde că dacă a întîrziat, mai bine să se spîn­-

zure. Soldatul este găsit mort în apartamentul lui. Miliţia desco­peră un bilet în care scria că de frica locotenent-colonelului Mi­hail s-a spînzurat şi telefonează la unitate. Se modifică docu­mentele şi ordinul de zi pe unitate, în care se arată că soldatul era... în concediu!

În noiembrie 1989, locotenentul-major Lupeş Emil, secretar de partid pe batalion, este descoperit de C.F.I. ca autor al unei delapidări de 60 000 de lei din banii ce se cuveneau militarilor concentraţi pe care îi avea în subordine. Este pus în discuţia co­mitetului de partid şi sancţionat cu... mustrare verbală! Aproa­pe trei sferturi din comandanţii de plutoane, după ce au fost puşi în discuţia comitetului de partid, primesc pedepse grele cu arest. Motivul: întîrzierea subordonaţilor din învoiri şi permisii. Ordi­nul de zi pe unitate e plin de numele ofiţerilor pedepsiţi cu arest, amendaţi, sancţionaţi cu tăierea unor zile de muncă. „Persona­lul muncitor civil” Hlavaşcă Dan face un grav accident de ma­şină, aflîndu-se la volan sub influenţa alcoolului. După trei şe­dinţe de partid consecutive şi după lungi discuţii cu miliţia, respectivului i se scoate dosarul de pe rol şi se alege cu... mus­trare!

S-a mai inventat ceva: sînt chemate la unitate... soţiile ofi­ţerilor. Căpitanii Oprişan şi Vlădoi sînt jigniţi de faţă cu ele pen­tru... neîndeplinirea atribuţiunilor de serviciu. Moare într-un grav accident locotenentul-major Marin Adrian, comandant de plu­ton. Copilul ofiţerului, în urma unei îndelungi proceduri judi­ciare, primeşte o pensie de urmaş de 550 de lei lunar. Este desti­tuit căpitanul Chiriţoiu ca „incapabil”. Mai mulţi ofiţeri şi subofiţeri fac cereri de trecere în rezervă. Printre ei, sergenţii- majori Olteanu Ion şi Burghelea Mihai, care previn că se vor si­nucide. Sergentul-major Nicolae Constantin, de 21 de ani, înce­arcă să se sinucidă în camera lui, dar este salvat la timp. Sergen­tul-major Jur Liviu, plutonierul Chivu Ilie şi locotenentul-major Găgeanu Nicolae se îmbolnăvesc grav de hepatită. Sînt urmaţi de sergentul-major Barbu Liviu şi de alţi doi ofiţeri, in­ternaţi cu acelaşi diagnostic. Se suspendă orice ieşire în afara unităţii. Familiile ofiţerilor şi subofiţerilor continuă să se des­trame: căpitanul Şancu Dan, plutonierul-major Gherasim Dumitru, ser­-

gentul-major Iacob Valeriu (un excepţional subofiţer auto, care ne descreţeşte uneori frunţile), plutonierul-major Mazilescu Gheorghe, plutonierul Chivu Ilie şi mulţi alţii sînt în procese de divorţ. Plutonierul Constantin Venus suferă un grav accident pe şantier, în urma căruia paralizează. Are doi copii mi­ci. Sînt suspendate, din ordin „de sus”, toate avansările. Se lu­crează la trecerea în rezervă (ca forma de pedeapsă) a circa 25 de ofiţeri şi subofiţeri. Cuvîntul la ordinea zilei este... TEROARE! „Apara­tele” pe două picioare ale partidului, cohortele de secre­tari şi puzderia de comitete ne mînă dintr-o şedinţă în alta. Toţi ne exprimăm „adeziunea” ca tovarăşul comandant suprem Nico­lae Ceauşescu să fie reales secretar general al partidului. La urmă ne ridicăm şi cîntăm, dirijaţi de „prezidiu”, „Trei culori”...

— Cîntaţi, bă! spune comandantul. Asta e adevărata cultu­ră! Cultura pe care o simţi! Nu cărţile. Eu mă şterg la cur cu toate cărţile!

Nu rîde nimeni. Prezenţa la şedinţa de partid e obligatorie. S-a dat ordin să participe şi bolnavii. Doamna Crai Alexandrina, contabilă, care e internată în Spitalul Militar cu piciorul fractu­rat, a fost adusă la ultima şedinţă pe targă. Stă pe targă şi geme de durere. Printre gemete, la solicitarea prezidiului se declară şi ea de acord ca tovarăşul Nicolae Ceauşescu „să fie reales” la al XIV-lea Congres.

Colonelul Matei şi ceilalţi din prezidiu îşi freacă mîinile mulţumiţi: în unanimitate, unitatea este deci de acord! Ne ri­dicăm şi cîntăm „Trei culori”. Tovarăşa Crai nu se poate ridica — cîntă de pe targă...

Ministrul a dat un nou ordin: cadrele militare pot fi trecute în rezervă şi de comandanţii de unităţi, cu condiţia ca aceştia să-l anunţe pe ministru telefonic, comunicînd numele şi gradul celui pedepsit. Trecerea se face în 24 de ore, fără nici un drept de pen­sie! Nu este vorba, desigur, de colonei sau generali, ci de subofi­ţeri şi ofiţeri inferiori. Un plutonier-adjutant de la detaşamentul vecin îl supără pe un militar în termen de la infirmerie. Ghini­onul lui: soldatul era fiul cuiva. Generalul Ilie Ceauşescu perso­nal a dat ordin să se facă anchetă severă, o „anchetă model”. Timp de trei zile, soldatul în cauză şi subofiţerul au fost anche­taţi de un grup de... profesionişti. În legătură cu acest caz circulă prin unităţi nişte fotografii: un soldat solid stă aplecat şi priveşte plictisit înainte. În spatele lui, un plutonier adjutant cu părul alb, cu gura larg deschisă, cu perii zburliţi şi descheiat la veston, ridică deasupra spinării soldatului un par... un toroipan care ar deşela şi un cal. Subofiţerul pare hidos, are o expresie sălbatică pe faţă: este adjutantul „criminal”. A fost trecut în rezervă fără nici un drept. Mai avea un an pînă să iasă la pensie. Aceste foto­grafii au fost puse pe masa tovarăşului general... Ilie Ceauşes­cu... Dovezi ale anchetei... Prin oraş circulă patrule mixte: civi­li, miliţieni şi patrule militare înarmate. Statul major parcă a înne­bunit! Maiorul Stănescu Constantin mă opreşte şi mă perchezi­ţionează. Se îndepărtează mormăind. În seara zilei de 15 decem­brie 1989 „plutonierul-major” Ilovan Mihai intră peste mine în birou şi îmi face percheziţie în dulapuri. Apoi mă bate crunt. Mă izbeşte de zid. Caietele de pe masă sînt stropite cu sînge. Nu ripostez. Mă feresc doar să nu mă lovească în cap. Vi­teazul ofiţer de serviciu Gheorghe Cristinel, auzind zgomot, intră peste noi, dar văzînd despre ce e vorba o rupe la fugă. Îmi spăl sîngele de pe faţă. Culmea este că nu ştiu pentru ce sînt bă­tut! Caută ceva, probabil. Dar eu nu sînt amestecat în nici un fel, nicăieri! Habar n-am de ce a făcut-o.

Mă uit în oglindă. Sînt desfigurat. Un ofiţer bătut de... Nu, nu! Trebuie să fiu mîndru: pe dedesubtul epoleţilor de pluto­nier, Ilovan e cel puţin maior. Şi nu de tancuri! Nici de infante­rie!

Ziua de 18 decembrie 1989 trece sumbră. Avem de lucru: ta­bele... situaţii...

Şi deodată, trenul timpului sare de pe linie. Se aud uşi trîn­tite, strigăte: „Cadrele la adunare!”

Bocancii tropotesc pe scări. Mă ridic în picioare. Comandan­tul deschide brusc uşa, se apropie, mă apucă de guler şi mă arun­că cu atîta putere pe hol că mă duc tîrîş cîţiva metri. Afară sînt adunate toate cadrele aflate în unitate. Unii sînt pe şantier, alţii în misiuni.

— ATENŢIUNE! Începînd de la această oră intră în vigoa­re indicativul de alarmă de luptă „Radu cel Frumos”! Nu mai pără­-

seşte nimeni locul pe care se află. Armata se află în stare de război.

Noaptea trece greu. Ziua care vine ne înfăţişează privirilor un cer de plumb. Şi mai trece o zi... Peste tot se vorbeşte de „destabilizare”. Soldaţii vin mai devreme de la şantier, ca să as­culte cuvîntarea şefului statului. Imaginile de la televizor sînt fu­nebre, asemănătoare celor din zilele de An Nou. Nu-mi fac nici o impresie.

Discursul se termină. Jos, în faţa blocului, colonelul Drume­za, maiorul Desagă, maiorul Bureţa, Şoşu şi comandantul, pre­cum şi maiorul Stănescu discută în şoaptă. Cînd mă apropii, în­cetează...

În zorii zilei de 21 se fac pregătiri. Cadrele şi militarii sînt scoşi în faţa blocului. „Portretul! Portretul!” strigă Şoşu. Este adus un portret al preşedintelui Ceauşescu şi agăţat cu grijă pe zid. Parcă ar fi o ceremonie păgînă de adorare a idolului.

— Tovarăşi ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi, spune comandantul, în cursul ultimelor zile, bande de destabilizatori s-au infiltrat, cu concursul agenturilor străine, şi vor să ne răpească Ardealul! La Timişoara au avut loc ciocniri grave! Să nu dăm ascultare insti­gatorilor! Armata a fost întotdeauna sprijinitoarea partidului, reazemul lui de nădejde şi apărătoarea poporului şi a ţării! Dacă va fi nevoie, ne vom da viaţa pentru îndeplinirea acestor dezide­rate! Să dăm dovadă că sîntem adevăraţi comunişti!

Ia cuvîntul în continuare doamna Diaconu Maria, economis­tă-şefă, o femeie înaltă, complet masculinizată, în biroul căreia comandantul îşi petrece majoritatea timpului.

— Mă adresez comuniştilor, nu ofiţerilor! Nu subofiţerilor! Cine e adevărat comunist n-are grade, nici funcţii. Are o viaţă de dat pentru scumpul nostru preşedinte Nicolae Ceauşescu! Pen­tru partid! Pentru popor! Bande de huligani vor să destabilizeze ţara şi să-i aducă din nou pe pămînturile noastre pe moşieri şi pe patroni! Nu putem tolera aşa ceva! Dacă e nevoie, vom lupta cu arma în mînă!

Glasul isteric al femeii pare schelălăitul unei căţele lovite de o piatră. Se retrage în grupul „oratorilor”, la sfirşitul discursu­lui, cu ochi lăcrămoşi.

Inaintează Şoşu:

— Stimaţi tovarăşi! Noi nu avem altă credinţă decît viitorul luminos al comunismului! Ştim bine cu toţii cît au suferit stră­bunii noştri din cauza capitaliştilor! Îmi exprim încrederea că armata noastră va fi, în orice moment, la datorie! Noi dato­răm totul partidului! Să fim strîns uniţi în jurul partidului şi al secre­tarului general, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, cea mai lumi­noasă figură a epocii de aur!...

Iau cuvîntul în continuare colonelul Drumeza, Desagă şi alţi cîţiva. Apoi ni se ordonă să intrăm în blocuri şi să aşteptăm. Veştile care vin din oraş sînt „terifiante”: au loc manifestaţii ca­re cer demisia lui Ceauşescu; în Piaţa Universităţii sînt drapele rupte. Pe ziduri şi pe geamuri scrie „JOS CEAUŞESCU”! „JOS TIRANUL!” Noaptea ni se ordonă să stingem luminile. Depar­te se aud focuri de armă. Zorile care vin aduc cu ele spaima şi neliniştea. Pe străzi, ofiţeri îmbrăcaţi în uniformă sînt bătuţi sau înjunghiaţi.

La ora şase, comandantul mă cheamă la el:

— Pora, te îmbraci şi pleci în şantier să-l întrebi pe genera­lul Bogdan dacă mai lucrăm sau nu... Executarea!

— Tovarăşe colonel, n-am haine civile...

— Haine civile? Păi tu eşti ofiţer, domnule! Cum să te îm­braci civil? Mişcă în şantier!

— Tovarăşe colonel... e mai uşor cu telefonul...

O palmă puternică mă izbeşte peste faţă:

— Mişcă în şantier sau te împuşc!

— Am înţeles!

Iese după mine, urlînd din pragul uşii:

— În şantier! Pe jos! Fără metrou! Executarea!

Holul e plin: Şoşu, Desagă, Bureţa, cadre cu diferite funcţii şi grade, soldaţi.

Ies pe poartă. O iau de-a lungul cheiului Dîmboviţei. Trec de Abator, de fabrica de încălţăminte, de podul Mărăşeşti, tai Piaţa Unirii. Casa Republicii are un aspect sinistru: de-a lungul gar­dului care o înconjoară, sute de soldaţi, unul lîngă altul, cu ar­mele, la umăr. Departe, se aud focuri de armă şi scandări nede­sluşite.

Intru pe poarta şantierului. Nu lucrează nimeni. Îmi iese în întîmpinare căpitanul Chiriţoiu:

— Pora, ce e cu tine, mă? întreabă el îngrijorat.

— M-a trimis comandantul să-l întreb pe general dacă se lu­crează pe şantier...

— Ce să se lucreze, mă, tu nu auzi ce e în oraş? Mă, şi te-a trimis aşa, în uniformă?

— Da!

— Fugi repede înapoi la cazarmă, că te omoară lumea dacă te vede aşa! Băi, nenorocit om Mihail ăsta, dom’le! Cum te-a tri­mis, dom’le, aşa în oraş? Asta c crimă curată! Fugi, nu mai sta! Auzi! Dacă se lucrează!...

— Am plecat, să trăiţi...!

— Fugi!! Ocoleşte bulevardele! Vezi, că se trage!... Nu dez­brăca mantaua, prostule, că atragi atenţia! Şi nu fugi! Foloseşte-te de drumuri ocolite! Ocoleşte oamenii!

Un foc de armă răsună deodată foarte aproape. Salut şi fac stînga-mprejur.

În Piaţa Unirii sînt văzut: