— Du-te, mă, boule, şi dă-i raportul comandantului! urlă inginerul-şef, colonelul Drumeza, la locotenentul-major Roşoiu. Acesta urlă din rărunchi: „Atenţiune, DREPŢI!” şi începe să bată pas de defilare. Comandantul trînteşte cu furie portiera maşinii şi aproape că rupe cheia în broască, aşa e de nervos. Ajuns la trei paşi în faţa lui, Roşoiu îşi începe raportul:
— Tovarăşe colonel, în timpul serviciului meu...
Dar comandantul se apropie de ofiţer şi îl dă la o parte cu atîta putere că Roşoiu, luat pe nepregătite, e gata să cadă jos:
— Du-te, bă-n p...da mătii de c...t obosit! Învaţă să comanzi altădată!
Nimeni nu mai mişcă, nimeni nu mai respiră. În sfirşit, comandantul vine în faţa careului:
— Bună dimineaţa, zice el scurt. Stimaţi tovarăşi, aşa nu mai merge! Nu mai merge, domnule! E... e... Eu, să ştiţi că dacă mai găsesc o asemenea debandadă la subunităţi, dom’le, nu ştiu ce nu fac!
Ultimele cuvinte sînt aproape zbierate.
— Unde-s, domnule, plantoanele? Unde e garda? Domnule, garda asta...
Căpitanul Şoşu iese un pas înainte:
— Tovarăşe colonel, eu propun să-i schimbăm dracului pe toţi şi să terminăm odată. Decît aşa...
— Mda... E o idee. Mă rog, mă rog, o să mai discutăm... Mda! Să treacă în dreapta comandanţii de plutoane. Locotenent Rusu Lazăr, prezintă-mi caietul dumitale de comandant de pluton! Sper că l-ai terminat, nu?
— Nu am apucat să-l termin, tovarăşe colonel!
— Mda. Arest zece zile! Locotenent-major Gheorghiu (şeful cadrelor), fă-i nota de arest şi la garnizoană cu el!
— Am înţeles!
— Căpitan Vlădoiu Alexandru! Arată-mi caietul! Ai terminat, nu?
— N-am terminat, tovarăşe comandant... Eu... iertaţi-mă, am scris mai greu, nu mai văd aşa bine, de, am 50 de ani! ...
— Ascultă, bă, deşteptule, bă, curvă masculină, bă... tovarăşe! Ieşi afară din formaţie, măgarule! La arest! Gheorghiuleee!...
— Ordonaţi!
Comandantul parcă a înnebunit. Nu trebuia să facă asta! Mai ales în faţa tuturor. Umilit, blîndul căpitan Vlădoiu de-abia mai are putere să îngaime:
— Tovarăşe colonel... N-am mai păţit aşa ceva pînă acum!... Sînt aici oameni din Ploieşti, de la mine, mă cunosc... Sînt om bătrîn!
— Bă, dac-aş fi în locul tău m-aş arunca de pe schelă!
Lăsăm capul în jos. Toţi comandanţii de plutoane lăsăm capul în jos. Ne e ruşine de ruşinea lui Vlădoiu. Viaţa acestui om e un roman. De tînăr i-a murit nevasta, lăsîndu-l cu cinci copii. I-a crescut singur. Doi dintre ei sînt studenţi. Seara le făcea de mîncare. Stătea undeva la parterul unui bloc. Colegii îl vedeau seara pe fereastră, spălînd hainele copiilor şi cîrpindu-le. N-a mai avansat în grad. Şi nici în funcţie. A rămas comahdant de pluton. În cele din urmă s-au sfătuit cu toţii şi i-au găsit o femeie. El nu voia, dar în cele din urmă a luat-o de nevastă: avea şi ea patru copii... Au mai făcut împreună doi. Cînd a venit valul de plecări pe şantiere, a plecat primul. De cinci ani stă pe şantiere. Nu se plînge niciodată de nimic. Numai picioarele îl dor cumplit şi nu mai are decît o dorinţă. Ne spunea zîmbind: „Mă, băieţi, eu de mic mi-am pus în gînd să ajung ofiţer. Mai am o singură dorinţă: să ies la pensie ofiţer!”
Căpitanul Şoşu face iar un pas în faţă:
— Tovarăşe colonel, dacă-mi permiteţi...
— Sigur, tovarăşe căpitan, chiar vă rog...
— În legătură cu Vlădoiu. Dacă tot nu se achită de sarcini, să-l băgăm şef de patrulă la militarii în termen...
În ochii încrucişaţi ai tînărului şi aprigului locotenent-colonel scapără o bucurie satanică:
— Se aprobă! Da! Dacă tot mănîncă pîinea partidului degeaba... Acolo nu-i trebuie caiet!
Chicoteşte. Mulţi dintre noi ne încruntăm. Şef de patrulă înseamnă să umbli zi şi noapte, zeci de kilometri, pe jos! Să te baţi cu ţiganii, seara... Sărmanul căpitan!...
— Da, repetă colonelul. Începînd de azi...
— Azi vine nevasta pe la el! îndrăzneşte Gheorghiu, şeful cadrelor. Poate de mîine...
— Nu, de azi! Şi ce dacă-i vine nevasta? Armata e armată! Auzi, bă? Poate dă dracu’ şi nu te ţii de treabă, că te dau cu curu’ de pămînt de nu te vezi!
— Mda! Ia să mai vedem un caiet. Căpitanul Ciornei!
Urmează o scenă îngrozitoare: căpitanul Ciornei, un bărbat solid, cu ochelari, un om de o blîndeţe desăvîrşită, scoate caietul, face timid cîţiva paşi înainte şi, deodată, alunecă pe caldarîm, lovindu-se puternic la cap. Ochelarii îi sar şi se fac ţăndări. Eu şi Gheorghe ne repezim să-l ridicăm.
— ATENŢIUNE!
Incremenim în poziţia drepţi. Comandantul se apropie rîzînd. Căpitanul Şoşu, secretarul de partid, colonelul Drumeza, maiorul Desagă, şeful serviciilor şi maiorul Bureţa rîd şi ei.
— Al dracului, se preface bine! Hă, mîine mîncăm la pomană... Sau peste cîteva zile, nu le am pe-astea cu Dumnezeu.
— Tovarăşe colonel, dacă-mi permiteţi...
Mihail se întoarce brusc:
— Gura! Care-ai vorbit în formaţie? A... tovarăşu’ căpitan doctor! Scuzaţi-mă!
