Mă apropii de colonelul Drumeza. Departe, în oraş se aude vuietul luptelor.

— Domnule colonel! Vă rog din suflet! Lăsaţi-mă să mă duc.

— Unde, bă, deşteptule?

— Mă urc pe un tanc... sînt tancurile de la regimentul meu, Domnule colonel, nu pot sta aici în timp ce...

— Marş înăuntru, bă, nesimţitule! Fir-aţi ai dracului de do­bitocii dracului! Ia uită-te, cine se găsi... Mergi la soldaţi, ime­diat!

Ne retragem către blocuri. Mulţi dintre noi se privesc semni­ficativ.

Maiorul Stănescu se apropie în fugă:

— Tovarăşe colonel, am înarmat garda cu ciomege! Cum aţi ordonat.

— Foarte bine. Formaţi patrule care să se plimbe în jurul cazărmilor! Să nu iasă nimeni!

La televizor şi la radio se cere, fără încetare, ajutor. E che­mată lumea să apere televiziunea şi radioul. S-a format guvernul provizoriu. Soldaţii, militarii în termen au început să murmure: cer arme. Un caporal ridică tonul:

— Ce facem, tovarăşe colonel? Fraţii noştri mor, îşi varsă sîngele, şi noi?...

— Poate ţi-l vărs eu acuma!

— Păi nu aşa, domnule colonel, că dacă e pe-aşa...

— Marş de-aici, soldat, că o să lupţi pînă o să te ia dracu’! O să te saturi! O rezolvaţi voi!... O rezolvă ruşii, bă, nu voi!...

Toţi comandanţii de plutoane şi subofiţerii stau adunaţi pîl­curi-pîlcuri şi murmură. Noaptea trece greu, chinuită. Peste tot împrejurul blocurilor răsună rafale de arme automate. Se aude canonada tunurilor. Copii, bărbaţi şi femei trec în fugă şi ne fac semne de peste gard:

— Militari!... Haideţi şi voi să apărăm televiziunea!... Ruşine! Staţi aici! Militari!...

Cîţiva soldaţi vin din oraş cu veşti: au apărut teroriştii, toată Capitala e în picioare. Armata luptă cu ei. Sînt zeci, sute de ofi­ţeri şi soldaţi morţi...

S-au instalat „ofiţeri de încredere” care patrulează pe holu­rile blocului pentru ca nici un militar să nu iasă din camere. Un­deva, aproape, se aud rafale lungi de mitralieră. Tot „aparatul comi­tetului de partid” sforăie liniştit în paturile din birou, în afară de căpitanul Neagoe Doru, care vorbeşte cu noi.

— Domnule căpitan, îi zicem cîţiva, ce facem, domnule că­pitan? Dormim aici şi mîncăm? Aşteptăm să vină teroriştii peste noi şi să ne facă praf? Păi, nu vă daţi seama că unul cu cîteva grenade şi un pistol mitralieră ne curăţă pe toţi din blocul ăsta în zece minute?

— Domnule căpitan, vorbesc plutonierii Ştefan şi Ticu, dacă o să murim, barem să murim cu arme în mînă, domnule căpitan! Ca militarii! De ce nu primim arme?

— De, mă băieţi, ce să zic eu, mă, nu vedeţi? Drumeza... cică aşteaptă ordine de la comandant!

— Unde e comandantul, tovarăşe căpitan? Unde e maiorul Bureţa, şeful de stat-major? E posibil să laşi o unitate militară aşa şi să pleci? Ce ordine să primim, dom’le?

— A, staţi că ştiu! spune deodată Sălăvăstru. E clară!

— Ce? întrebăm noi curioşi.

— Bă, proştilor! Păi noi aşteptăm ordine de la comandantul suprem, bă!

Izbucnim în rîs. Rîde şi căpitanul Neagoe, poate singurul ofi­ţer din „aparatul” de partid care a rămas militar şi apropiat de noi.

— Sau poate comandantul s-o fi dus să lupte la Televiziune! Să apere Televiziunea, am vrut să zic... nu se lasă Sălăvăstru. Şi iar izbucnim în rîs.

Prin întuneric se apropie maiorul Stănescu. Are pe umăr un ditamai parul.

— Aţi auzit, tovarăşe căpitan?

— Ce?

— Cică să fim atenţi că se paraşutează terorişti.

— Şi să pregătim bîtele? întreabă iar Sălăvăstru.

Maiorul pleacă furios. Subofiţerii pleacă şi ei, înjurînd. Mai rămînem eu şi Paviliceanu.

— Florine, zic eu, fug la regiment!

— Alţii au făcut-o deja. Gheorghe Marin a primit un pluton şi luptă la Televiziune.

Departe, în oraş, se aude lătratul necontenit al mitralierelor şi canonada armelor grele. Se dau lupte puternice la comanda Diviziei 57 de pe Olteniţei. Noaptea e iluminată de mulţimea rachetelor.

Îmi privesc ceasul. Este aproape ora 5 dimineaţa. Ies în stra­dă. Traversez. Mă strecor pe lîngă casele ţigăneşti, trec prin faţa fabricii de pîine. E linişte aici. S-au oprit şi împuşcăturile. Trec podul de peste Dîmboviţa şi o iau către Divizia de pe Olteniţei. Cîmpul e pustiu. Şi deodată mă cuprinde, brusc, frica. În orice moment mă poate omorî cineva. Am făcut o mare imprudenţă. O maşină mică opreşte departe şi mai mulţi oameni coboară,

strecurîndu-se din ea ca nişte umbre. Apoi dispar. Aproape de tot răsună din nou focuri de armă. Depăşesc maşina, care e goală acum, şi după cîteva sute de metri, ieşit parcă din negura nopţii, văd venind pe cealaltă parte a străzii un bărbat solid, îmbrăcat într-o haină de piele şi cu mîinile în buzunar. Probabil că nu m-a văzut. Este grăbit, dar în momentul cînd dă cu ochii de mine în­cetineşte pasul. Eu accelerez, prefăcîndu-mă grăbit. El se uită atent la mine. O clipă ne măsurăm din priviri. Apoi, brusc, scoa­te mîinile din buzunar, le duce în faţă şi-şi plesneşte de cîteva ori palmele. În secunda aceasta parcă Dumnezeu mi-a dat gîndul cel bun: îl imit. Bat şi eu din palme. Omul îşi vede de drum.

E foarte aproape unitatea. Urc coasta. Ajung la poarta Divi­ziei. O coloană lungă de blindate se pregăteşte să iasă pe poartă, în cazarmă e o agitaţie nemaipomenită. Sînt legitimat de un plu­tonier şi întrebat ce doresc. Omul mă priveşte circumspect.

— Vin din economia naţională, zic eu. Sînt ofiţer de tancuri şi vreau să fiu alături de tanchişti.

— Şi unde sînteţi acum?

— Stăm închişi în nişte blocuri din ordinul generalului Bog­dan. Fără arme, fără să ne spună nimeni nimic...

Un maior se apropie de mine.

— Domnule maior, dacă aveţi nevoie de mine...

— Avem, domnule, avem. Uite, n-avem comandanţi de plu­toane! N-are cine încărca muniţia... Veniţi toţi, ce dracu’ staţi acolo? Lăsaţi-l dracului pe Bogdan! Haideţi încoace! Cîţi sîn­teţi?

— Nu ştiu, şovăi eu, nu ştiu dacă aveţi nevoie chiar de toţi...

— Hai, mă, că avem obiective multe! Cîţi militari sînteţi? Uite, dăm telefon!

— Păi... Cam vreo şase-şapte mii de militari în termen şi concentraţi, cu vreo şase sute de cadre.

Maiorul fluieră a mirare.

— Curios, spune el. Şi ce faceţi acolo?