— Huo! Huooo! Huo, armata! Omorîţi-l ca pe un cîine! După el!...

Sînt obişnuit cu asemenea „chestii”, nu mă impresionează.

Un bolovan îmi zboară pe la ureche. O sticlă se face ţăndări la picioarele mele. O iau la fugă de-a lungul Dîmboviţei. La in­tersecţia cu Mihai Bravu, un ARO opreşte brusc lîngă mine. Doi ofiţeri de securitate coboară din el. Unul din ei scoate pistolul din toc:

— Stai! Mîinile sus! Unde fugi? Cine eşti? Actele!

Sînt percheziţionat în grabă.

— Cine ţi-e comandant?

— Locotenent-colonelul Mihail.

— Cum arată?

Îl descriu cum mă pricep mai bine. Pistolul intră înapoi în toc. Se pare că i-am convins.

— Lasă-l, mă! E... rob la Uranus. Lasă-l dracului! Du-te, bă, la cazarmă şi stai acolo! Nu mai ieşi, că le omoară ăştia.

Îmi dă înapoi actele. Intru în fugă pe poarta unităţii. Garda a

fost dublată. Staţia de amplificare e dată la maximum. Pe holul comandamentului uşile sînt date de perete. Birourile sînt vra­işte. Glasul crainicului sună sinistru din difuzoare, anunţînd că „trădătorul” Milea s-a sinucis. Cadrele stau încremenite pe hol. Numai doamna Diaconu se plimbă de colo-colo, cu acelaşi pas ţeapăn şi aceeaşi voce schelălăită:

— La treabă! La treabă, tovarăşi! Nu ne priveşte pe noi! Par­tidul ştie ce face! ...

În aer pluteşte o încordare stranie, necunoscută pînă acum, o tensiune cu care nu ne-am mai întîlnit niciodată. Îmi dau sea­ma, brusc, că trăiesc, poate, cel mai mare moment din viaţa mea. Pluteşte ceva în aer... Şi deodată, etajele de sus şi blocurile din jur explodează în urale. Soldaţii şi cadrele aleargă pe scări. Plu­tonierul Paviliceanu Florea, un uriaş cumsecade, tanchist ca şi mine, mă trage de mînecă:

— Veniţi sus, la televizor, toa’ lent. A căzut Ceauşescu!

— Florică... Mă, Florică...

— Veniţi repede! E un televizor sus!

La etajul întîi holul e ticsit. Vorbeşte Mircea Dinescu la tele­vizor. Se văd imagini de la Televiziune şi din oraş, dar îmi este imposibil să înţeleg. Soldaţii sar în sus de bucurie, se strîng în braţe:

— A fugit Ceauşescu! ... A fugit Ceauşescu!

Un plutonier îndesat şi rotofei îşi plesneşte palmele ca un copil:

— Gata, s-a terminat! Sîntem liberi!

Unii mai au încă îndoieli:

— O fi adevărat?

Locotenentul-major Rusu îl strînge în braţe pe bătrînul că­pitan Vlădoiu:

— Dacă mureai ieri îţi părea rău, înnodaţi-aş mustăţile să ţi le înnod!

Cîţiva încep să strige:

— Jos Tiranul! Jos Tiranul!

Se reped şi smulg de pe pereţi portretele dictatorului şi afi­şele cu citate din cuvîntările lui.

— Fiţi atenţi! strigă plutonierul Ilovan.

— Taci din gură, scîrbă! se întoarce spre el „machidonul” Ţicu Marin, plutonier, că ne-ai otrăvit pe toţi! Taci din gură, pî­nă nu ţi le băgăm pe gît! Stai aşa, că vine şi rîndul tău! Ţi-a căzut stăpînul.

Sînt trîntite jos, sparte şi călcate în picioare tablouri şi pa­nou. Apare, în uralele mulţimii, grupa de autotransport:

— ATENŢIUNE! strigă Sălăvăstru. Am visat eu sau a căzut tăticuţu’ lu’ dom’ comandant şi al lui Şoşu?

— N-ai visat... N-ai visat!...

— Atunci de trei ori „huo” pentru porcii care-au murdărit ar­mata!

— HUO!... HUO!... HUO!...

Sălăvăstru rămîne o clipă pe gînduri:

— Mă, copii, ce fel de membri de partid sînteţi voi?

— Nu sîntem!... Nu sîntem!... strigă toţi.

Se deschid uşile şi ieşim pe balcoane. Maşini cu tricolorul pe capotă trec zburînd pe autostradă. Soldaţii au ieşit la porţi şi le fac semne cu mîna! E o explozie de fericire, de bucurie nebună. Oameni în toată firea, căpitani şi plutonieri bătrîni se comportă ca nişte copii: rîd, gesticulează. Căpitanul Oprişan, scăpat ca prin minune, plînge: mîine trebuia să plece la arest. Comandan­tul a plecat din unitate şi nu se ştie nimic de el. Locotenentul- major Lupeş e dispărut de trei zile — aflu că fratele lui e şeful securităţii judeţului Alba.

— ATENŢIUNE! ... A - TEN - ŢI - U - NEEE!

Se face, brusc, linişte. Colonelul Drumeza, căpitanul Şoşu, maiorul Bureţa, şeful de stat-major, maiorul Stănescu (băgător de seamă la producţie) şi doctorul căpitan Lukacs au apărut în­tre noi. Sînt îmbrăcaţi în mantale şi cu centurile pe ei. Ochii al­baştri ai colonelului Drumeza par de oţel. Şi totuşi, ofiţerul par­că are febră:

— Ce e cu porcăria asta, domnilor? Am uitat că sîntem mi­litari? N-am înţeles! Fiţi atenţi!... Ofiţerii să bage imediat toţi militarii în încăperi! Şi să vină jos la adunare toate cadrele...

— Domnilor, începe el după ce ne adunăm, lucrurile într-a­devăr sînt grave, dar nu trebuie să ne pierdem capul! Vă anunţ că trebuie să primim ordine!

— Stimaţi tovarăşi, începe Şoşu, eu... nu dau înapoi, am fost secretar de partid. Sînt. Dar vă avertizez să nu vă înfierbîntaţi prea tare. În China mulţi s-au ales cu ţestele găurite pentru ase­menea treburi. Ce vreau să vă spun însă este că vom primi ordine! Partidul are încredere în armată! El a respectat întotdea­una cadrele militare. Fiţi vigilenţi, tovarăşi! Vor sosi arme! Să dăm dovadă că sîntem ofiţeri şi subofiţeri... Atît am avut să vă spun!

Ne risipim. Soldaţii au fost băgaţi în camere.

Aşadar vaporul a eşuat şi sînt chemaţi edecarii. Dar sînt ne­buni!...

Deodată, umbra unei îndoieli neroade îmi urcă în suflet.

— NU! şoptesc eu. Nu!... Pentru nimic în lume, nu!...

Se aud focuri de armă în oraş. Rafale lungi. Prin umbra serii care s-a lăsat peste străzi, coloane lungi de tancuri trec cu huruit greu de şenile către centru. Ne apropiem fascinaţi de gardul uni­tăţii, cîţiva: eu, Paviliceanu, Radu... Toţi sîntem tanchişti şi, în ciuda mizeriei în care am trăit, în ciuda anilor de muncă pe şan­tier, în sufletele noastre a rămas, ca prima iubire, la fel de vie pasiunea care ne-a împins odinioară să trecem pragul şcolilor militare. Chemarea se aprinde în noi ca o flacără. Patria în peri­col! Patria în pericol! Locul nostru nu e aici, ci în altă parte.

— Pora! Paviliceanu! Radu! Treceţi înapoi de la gard! Tre­ceţi în camere!