Stă cu mîinile în şold, cu picioarele crăcănate.
— Tovarăşe colonel, reia căpitanul doctor Lukacs, dracu’ să-l ia, mi se pare că ăsta e bolnav de inimă...
— Zăăău? Lasă-l, tovarăşe căpitan, că învie! Îţi garantez eu! Am experienţă!
Într-adevăr, căpitanul Ciornei deschide ochii. Apoi, cu un efort, se ridică. Locotenent-colonelul Mihail, care între timp şi-a aprins un Kent, îi spune:
— Vreau să-ţi văd caietul, Ciornei!
Caietul lui Ciornei este gata. Comandantul scoate din buzunar o riglă şi măsoară literele scrise pe copertă.
— Tovarăşe căpitan Şoşu! Veniţi puţin!
Cu paşi mărunţi, plin de slugărnicie, căpitanul Şoşu se apropie.
— Tovarăşe căpitan, cît am zis eu să fie înălţimea literelor?
— Un centimetru, tovarăşe colonel.
— Şi este?
Căpitanul Şoşu întinde gîtul şi un zîmbet plin de subînţelesuri îi apare pe chip:
— Nu este!
— Ca de obicei, deci, nu s-a respectat ordinul! Mda... Să mergem mai departe! Am să vă demonstrez cum se execută ordinele comandantului. Să luăm caracterizarea unui militar... Ciornei!
— Ordonaţi, tovarăşe colonel!
— Du-te şi adu-mi pe soldatul... Gheorghe Stăniloaie de la tine din pluton... Ba nu, că tu eşti chior şi acum, fără biciclete, te rătăceşti (ofiţerii de la statul major rîd) — să se ducă altcineva!
Un subofiţer tînăr se repede la blocul M1. Comandantul îşi aprinde o nouă ţigară. Trec aşa, în tăcere, cinei minute. Apoi subofiţerul apare însoţit de un concentrat înalt, cam la patruzeci de ani.
— Tovarăşe soldat, apropiaţi-vă, vă rog! Ne scuzaţi că vă deranjăm, dar... Aşa...
Mihail deschide caietul lui Ciornei. Îl frunzăreşte atent apoi, găsind se pare ce căuta:
— Aşa... Deci vă numiţi tovarăşul soldat concentrat Gheorghe Stăniloaie!
— Da! spune omul nedumerit.
— Aveţi greutate de 90 de kilograme, da?
— Da.
— Înălţimea?
— Un metru optzeci şi opt...
— Da. Lobii urechilor lipiţi... ochii... Apropiaţi-vă, tovarăşe soldat... Aşa... Tovarăşe colonei Drumeza, veniţi şi dumneavoastră! Spuneţi-mi, ce culoare au ochii soldatului?
Colonelul Drumeza se uită atent!
— Albastru... deschis! Albastru deschis, tovarăşe colonel.
— Ce scrie la Ciornei în caiet?
— Scrie „albastru” şi atît!
Comandantul se apropie de căpitanul Ciornei şi-l izbeşte cu caietul peste faţă. Caietul cade pe jos, filele se murdăresc de noroi.
— Bă, bă, neputincioşii dracului... B... B... bă, muierilor! De ce cauţi să mă minţi, tovarăşe căpitan Ciornei? De ce?... Gheorghiule!
— Ordonaţi!
— Trei zile la arest pentru încercarea de inducere în eroare a comandantului!
— Tovarăşe soldat concentrat, puteţi pleca...
Soldatul salută şi pleacă.
— Stimaţi tovarăşi! Domnule, nu mai ţine aşa! Nu!... În această unitate de puturoşi şi de leneşi trebuie dezlănţuită teroarea... Teroarea!
— Tovarăşe colonel, sinteţi nemaipomenit, se aude din formaţie glasul secretarului de partid, căpitanul Şoşu, exact la acest lucru mă gîndeam şi eu...
— Mda, bine... Aşadar, vom lua următoarele măsuri: fiecare ofiţer din statul major va primi în supraveghere doi ofiţeri comandanţi de plutoane. Şi pe unii şi pe alţii o să-i numesc eu. Nu aşa, în secret! Domnule! Ăştia care supraveghează nu fac altceva decît să-i controleze pas cu pas pe cei indicaţi şi să-mi raporteze şi cîte boabe de fasole înghite fiecare. La prima abatere, zboară din unitate! Tovarăşe maior Vînătu!
— Ordonaţi, tovarăşe colonel!
