— Aşadar, reia Mihail, partidul trebuie să se bizuie pe oa­meni capabili! Mda. Se pare că trebuie să vină în curînd maşini­le. Tovarăşe colonel Drumeza, aveţi să le spuneţi ceva?

Drumeza iese în faţă. Este aproape un pitic, cu o burtă enor­mă, cu faţă buhăită şi buze subţiri.

— Stimaţi tovarăşi!...

Mîinile lui cu degete răşchirate par braţele înţepenite ale unei păpuşi.

— Eu, ca inginer-şef proaspăt numit... că am dracu’ o facul­tate... Eu zic aşa, să punem osu’ la treabă, că nu mai ţine. Venim aici în fiecare zi cu nişte scuze şi dispărem. Las’ că se chinuie comandantul, secretarul de partid, că şi-aşa e solid Şoşu! Nu mai merge aşa! Nimeni nu e de neînlocuit, să ştiţi, dar nu face ni­meni nimic! Mîncăm, ne menajăm cordul, deh!... Mai puneţi şi voi mîna pe o carte, mai faceţi lectură, că sînteţi mai răi ca-n mezozoic. Şi atenţie cu concentrozaurii!... Atît am avut de zis. În rest... vedeţi, vremurile sînt tulburi — ungurii au trecut la capi­talism, fraţii noştri polonezi să nu mai vorbim, nu, e ceva de groază... Pînă şi basarabenii noştri au înnebunit! Eu nu pricep ce vor oamenii ăştia! Eu sînt din Basarabia, dar după părerea mea e bine să stea acolo, dracu’, liniştiţi, că mai rău ne fac, nu-i înţe­leg... Nu vă luaţi după tot felul de zvonuri! Puterea sovietică e încă mare! Se vor produce mari revelaţii! Comunismul de-abia acum începe să se întărească! Să studiem zi de zi cele spuse de tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Să ne pregătim cu tot sufletul să întîmpinăm cu cinste Congresul al XIV-lea. Ce dracu’, sîntem ofiţeri... Am terminat...

Intervine comandantul:

— Mergeţi acum la oameni! Vreau să-i văd cum intră pe poarta şantierului pe plutoane, cu comandanţii în frunte, cîntînd! Voi fi acolo. Se pare că pe acest şantier unora li s-a suit la cap libertatea. Spor la muncă!...

Alergăm la autobuze. Străbatem centrul, intrăm pe bulevar­dul Victoria Socialismului şi urcăm coasta, pe strada dintre Casa Republicii şi Casa Ştiinţei. Oprim în apropierea barăcilor. Oa­menii mănîncă repede porţiile sărăcăcioase.

Unii şi-au luat deja sculele. Îi încolonez. Parcă somnul i-a istovit şi mai mult. Vine în fugă Lenţ:

— Ioane, vezi că la intrarea în şantier sînt toţi comandanţii de unităţi, generalul Bogdan. Verifică să fie intrarea regulamen­tară.

Aliniez militarii. Îi număr încă o dată. Îi aşez pe echipe.

Departe, la intrarea în şantier se aude un murmur ritmat ca un cor de robi sau de cerşetori şi înţeleg că trupele „cîntă”. Mă întorc spre cei patruzeci şi cinci de oameni nebărbieriţi, slabi şi obosiţi de vîrstă şi de muncă, cu hainele şi bocancii rupţi, cu căştile sparte şi comand:

— Tîrnăcoapele la spinare! Lopeţile pe umăr! Agăţaţi gă­leţile de coada lopeţilor! Cei cu roabele să treacă la mijloc. Plu­ton, cu cîntec înainte, marş!

„Ardealul... Ardealul... Ardealul ne cheamă.

Nădejdea e numai la noi,

Sărută-ţi, copile, părinţii şi fraţii

Şi apoi să mergem la războoi...”

Găleţile murdare bălăngăne agăţate de cozile lopeţilor lus­truite de atîta folosinţă, roabele huruie, cei bătrîni şi betegi tu­şesc, iar ceilalţi lălăie aiurea. Ardealul, Ardealul... E o batjo­cură, un sacrilegiu! Trec salutînd, în pas de defilare... Trec salutînd cu hainele rupte pe mine... Trupele „dau onorul la ge­neral”...

Într-adevăr, în şantier s-a dezlănţuit teroarea. Au început din nou să curgă peste noi O.C.-uri şi O.G.-uri, ca o ploaie otră­vită. Ultimul ordin atrage atenţia că pe timpul deplasării la sau de la şantier, nici un ofiţer sau subofiţer nu mai are voie să stea în ca­bina autocamionului ci sus, sub prelată, alături de soldaţi. Pentru nerespectarea acestui ordin ministrul a trecut deja în re­zervă doi locotenenţi. Alt locotenent a fost surprins de ministru ceva mai departe de locul unde munceau soldaţii lui: a fost tre­cut imediat în rezervă. Un adjunct al ministrului apărării a aflat (oare de unde?) că un militar în termen a fost avansat la gradul de fruntaş cu o lună mai devreme (e o criză cumplită de gradaţi) şi doi ofi­ţeri, comandantul companiei şi comandantul plutonu­lui din care face parte soldatul sînt pe banca acuzării în Consiliul de onoare — se pare că vor fi degradaţi. Noapte de noapte, zi de zi, se fac inspecţii şi verificări. Ofiţerilor li se controlează gea­mantanele sau sînt, pur şi simplu, percheziţionaţi. Ni se verifică în fiecare zi caietul comandantului de pluton. În jurul nostru mi­şună dela­tori ca plutonierul Ilovan Mihai, oficial plutonier de companie, dar care în realitate Dumnezeu ştie cu ce se ocupă, fiindcă stă numai în biroul comandantului.

Comitetul de partid, în frunte cu căpitanul Şoşu, nu mai pri­dideşte să „discute” (în realitate să ancheteze) „abaterile” mem­-

brilor de partid. Nu mai apucăm să dormim noaptea. Primim or­dine peste ordine. Adunările şi şedinţele de partid au devenit adevărate torturi. Serviciile s-au transformat în coşmaruri. Mili­tarii în termen sînt bătuţi crunt de comandantul unităţii şi de in­ginerul-şef. Cînd ies din biroul comandantului se clatină pe pi­cioare şi sînt plini de sînge. A fost descoperit un militar care, ascuns într-o gură de canal, scria manifeste prin care anunţa po­porul despre condiţiile îngrozitoare în care trăieşte trupa. Ni s-a prelucrat cazul. Doctorul Lukacs a primit ordin să nu mai tri­mită nici un bolnav în afara unităţii. Drept urmare, după ce a stat două săptămîni în infirmerie cu diagnosticul de „gastrită” (diag­nostic pus de... comandant!) un concentrat a decedat la Spitalul Militar. La autopsie s-a constatat că soldatul avea... apendicită. Adus la cunoştinţa unităţii, cazul a fost calificat drept... o gre­şeală în munca.de partid, adăugîndu-se totuşi că, în conformitate cu ordinele în vigoare, nu doctorul e cel care aprobă internările şi concediile medicale, ci... comandantul!

În Casa Republicii, militarii dezertează pe capete. Nu se ia nici o măsură împotriva lor. Acordarea indicelui lunar de lucru a devenit o afacere: comandanţii de plutoane adună bani de la sol­daţi şi-i dau inginerilor şi maiştrilor ca să capete cu toţii un indi­ce mai acătării. O ruşine!

Plutonul meu lucrează în Sala România. Aici, Ceauşescu vi­ne şi de cîte două sau trei ori pe săptămînă, stînd, e drept, de fiecare dată cîte zece secunde. Oamenii, suiţi pe schele, se pre­fac atunci că muncesc. După ce pleacă el se aşază şi joacă table, ţin­tar sau cărţi.

Venirea ministrului apărării pe şantier stîrneşte groază: ofiţerii se răspîndesc ca potîraichile, ascunzîndu-se care pe unde poate.

Sîntem anunţaţi că Rusia lunecă pe calea... capitalismului şi că Gorbaciov trădează partidul comunist. Comandantul, statul major, şefii serviciilor, secretarul de partid parcă sînt loviţi de paranoia. Vor „să ştie totul”, să nu „scape situaţia de sub con­trol”.

Într-una din zile am fost anunţaţi că ministrul a aprobat ma­sa gratuită pentru cadrele militare care muncesc pe platforma Uranus. Dar numai cei care „lucrează efectiv”. Anunţul ne-a lă­sat, evident, reci. Am fost beşteliţi că nu primim cu bucurie această „minunată” veste. Am fost acuzaţi de nerecunoştinţă... Faţă de cine? Faţă de partid! Noi mîncăm „pîinea partidului”. Cînd am ieşit de la şedinţa respectivă, un detaşament de muncă era adunat în faţa unor barăci şi discuta cazul unui subofiţer care comisese nu ştiu ce abatere. Omul fusese scos în faţa mulţimii adunate şi răspundea la întrebări:

— Recunoşti că eşti vinovat?

— Da!

— Recunoşti că prin atitudinea ta ai sfidat colectivul de muncă în care trăieşti?

— Da!

— Cere acestui colectiv iertare...

— Iertaţi-mă!

— Mai tare!

— Iertaţi-mă!

— Mai tare!

— IERTAŢI-MĂĂĂ! urla plutonierul.

Privirile mi-au alunecat pe chipul subofiţerului: ochii lui erau goi, priveau înainte fără să vadă.

Merg singur prin pulberea şantierului ca pe un sol lunar. De­parte, foarte departe se vede linia teilor şi plopilor care mărgi­nesc bulevardul. E august şi frunzele au început să capete deja culoarea aurului. Au fost aduşi aici gata crescuţi. Sînt ancoraţi cu sîrmă de pămîntul acesta, ca şi cînd cineva s-ar teme că într-o noapte or să fugă înapoi în ţinuturile lor natale. Cînd suflă vîntul se zbat în corzi. Oh, Doamne, nu am văzut imagine mai tristă!

— Tovarăşe locotenent, vă cheamă comandantul!

Mă duc la baracă. Urc treptele de fier şi bat la uşă.

— Intră!

Deschid uşa. Comandantul stă aşezat la birou, lîngă uşă. Stă şi fumează. Alături, pe scaune, inginerul şef, colonelul Drume­za, şi maiorul Bureţa. Fumează şi ei.

— Să trăiţi, tovarăşe colonel! M-am prezentat la ordin!

— Ia loc!

Un moment nu spune nimeni nimic. O muscă bîzîie pe gea­mul barăcii.

— Tovarăşe locotenent, ai plutonul în şantier?

— Da, tovarăşe colonel.

— Îi predai urgent plutonul lui Hădărean Mihai... ştii, plu­tonierul, şi te prezinţi la unitate. Începînd de mîine eşti numit şef al cadrelor.

— Am înţeles, tovarăşe colonel!

Răspund automat, din obişnuinţă. Şi deodată, brusc, realizez adevăratele dimensiuni ale acestei schimbări. De cînd s-a înfiin­ţat unitatea au trecut prin funcţia de „şef de cadre” cîţiva ofiţeri: la început căpitanul Culişniuc, apoi căpitanul Popescu. Nici el nu a stat mult în funcţie şi a fost înlocuit cu locotenentul-major Gheorghiu. Apoi comandantul s-a declarat nemulţumit de activi­tatea acestuia şi l-a eliberat din funcţie.