— Atenţiune! Puneţi-vă căştile pe cap! Strînge-ţi-vă centurile. Puneţi-vă ţinuta în ordine! Cei nebărbieriţi să treacă la mijloc!
Coborîm din corpul B1 şi ne alăturăm uriaşei coloane de zeci de mii de oameni. Nu mai mîncăm în stadion, ci în nişte barăci improvizate în spatele Poştei. Pentru asta trebuie să ieşim pe poarta care dă către Casa Ştiinţei şi să traversăm şoseaua. La ieşire ne aşteaptă o mulţime de ofiţeri superiori din Grupa de coordonare a generalului Bogdan şi din comanda propriilor noastre unităţi. Toţi au carnete roşii în mîini.
Soldaţii se înghesuie tăcuţi. Praful înecăcios, răscolit de patruzeci de mii de bocanci, se ridică valuri-valuri.
— Ţine-aproape, soldat! Ţine-aproape! Păstrează-alinierea! Stîngul!... Stîngul!... Stîng, drept, stîng!...
Ajunşi în faţa cîrdului de ofiţeri încruntaţi, posesori de carneţele roşii, zbier cît mă ţine gura:
— Plutoon, pentru onor spre dreapt-ta!!
Plutonului nici prin gînd nu-i trece să bată pas de defilare. Ba unii mai şi rîd. Eu, în schimb, cu pieptul bombat, cu mîna la cască, salut regulamentar, ridicînd praful prin faţa tovarăşilor comandanţi. Dacă n-aş face acest lucru aş fi arestat pe loc.
Şi trecem aşa mereu, pluton după pluton, murdari, rupţi, slabi, nemîncaţi. O caricatură a armatei...
Şi tot aşa ne întoarcem de la masă. Ochi atenţi ne supraveghează continuu.
În şantier împart oamenii la punctele de lucru. Apoi intru în cabina maistrului Barbu.
— A, domnu’ locotenent! Ţi-am rămas dator! Vino cu mine...
Ieşim din cabină şi trecem într-o încăpere alăturată. I-am „descifrat” în urmă cu două zile un prospect, nişte instrucţiuni ale unui casetofon străin, şi mi se crede îndatorat.
Intrăm în cameră. Cu spatele la noi, privind pe geam, stă un militar înalt. Se întoarce brusc şi, dînd cu ochii de mine, o expresie de nemărginită bucurie îi apare pe faţă. Şi izbucneşte în hohote de rîs: este ofiţerul pe care l-am întîlnit întîia oară cînd am venit în şantier şi pe care l-am luat drept soldat: locotenentul- major de aviaţie Pană Florin. Poartă şi acum bluza aceea cu un avion desenat pe ea. Ne strîngem mîinile.
— Dar voi vă cunoaşteţi! spune zîmbind maistrul Barbu.
— Da.
— Eh, asta merită o cinste.
O sticlă gîlgîie uşor, umplînd trei păhărele. Ceva se revoltă în mine, pulberea înghiţită în toţi aceşti ani, zilele nesfîrşite, lă- lăielile şi înjurăturile beţivilor, hoardele de ţigani, ameninţările, loviturile... Dezamăgirile...
— Nu! spun eu refuzînd paharul. Nu!...
Şi-mi dau seama că n-o să mai pot bea niciodată.
— Lasă-l, maestre! Uite, fraierul ăsta a vrut să se sinucidă! spune Florin.
— Chiar, domnu’ locotenent! Am auzit, spune maistrul Barbu. Păi dumneata te iei după ăştia, dom’le? Lasă-i, dom’le, dracului...
Nu ştiu de ce, cuvintele lui îmi inspiră încredere. Şi ale lui Florin.
— Hai, dom’le locotenent, ia un pahar, dom’le! insistă maistrul. N-o fi foc.
— Nu pot! vorbesc eu.
— De ce?...
— Nu pot...
Şi bag mîna în buzunar şi-i întind un bilet. El îl citeşte în tăcere.
— Ce e asta? întreabă Florin.
— E biletul unei femei... a cărei familie moare de foame...
— Cine e Carmen?
— Nevastă-mea, răspund eu. Şi familia... e familia mea...
Locotenentul-major mă priveşte încruntat.
— Dacă n-ai bani, te împrumut eu.
— Am bani! N-am ce cumpăra!
— Ce să cumperi, mă Florine, adaugă maistrul, tu nu vezi, mă, că nu e nimic pe nicăieri?
Urc abătut pe schele în lumina asfinţitului.
E noapte. Invăţ. De fapt, nu învăţ, încerc să nu uit ce ştiu. Şi deodată cineva sună la uşă. Este tîrziu, aproape unsprezece noaptea. Deschid. În pragul uşii, cîţiva concentraţi: Ignuţa Milenuţ, Grigore Marin, Gaftone Octavian şi Porumb Ion. Ignuţa Milenuţ rîde:
— D’apoi, dom’ locotenent, noi am vinit... No, uitaţi, aveţi aici... patru kilograme de carne de porc, patru de vită şi şase pui...
— Luaţi imediat tot şi plecaţi! Acum!
Toţi patru sînt ardeleni, aşa că se scarpină mult în cap şi se privesc unii pe alţii.
