Mă întorc la unitate şi aflu că s-au aprobat nişte prime.
La casierie, contabila îmi spune că „nu sînt pe tabel”.
— Trebuie să vă duceţi la maistrul civil de care aparţineţi, adaugă ea. Vă face pontajul pe luna asta, îl iscăleşte, apoi adaugă jos că este de acord să primiţi prima şi veniţi cu hîrtia încoace.
Văzîndu-mi chipul, adaugă stînjenită:
— Ce să-i facem... aşa am primit ordin...
— Înţeleg, spun eu... Mai bine renunţ...
Ies din clădirea fostei Facultăţi de medicină veterinară, iau metroul pînă la „Republica” şi mai departe, pe jos, mă îndrept către unitatea mea de bază. E zi de soldă. Curînd intrăm în luna iunie. Gîndul îmi zboară la examenul de admitere. Nu cred că am şanse prea mari, dar am să încerc...
Îmi iau banii. Pe hol mă întîlnesc cu maiorul Gureşan.
— Tovarăşe maior!
— Ce vrei, bă? De ce nu te ţii de treabă pe şantier? Ce vrei?
— Ştiţi...voiam să iau aprobarea de la minister ca să dau examen la facultate, în iulie.
— Păi... ai făcut cerere?
— Sigur... Dumneavoastră mi-aţi aprobat-o...
— Eu?... Nu ţin minte. Şi la ce facultate vrei să dai?
— La filologie, tovarăşe maior!
— Filologie...
— Limbi străine.
— Păi ce cauţi tu acolo, bă? Nu ştii regulamentele? Ministrul a aprobat un ordin: dai la facultate înrudită cu meseria. Tu eşti tanchist, trebuie să dai la ingineri...
În momentul acela se apropie zîmbind căpitanul Mocanu, din comitetul de partid:
— Daţi-mi voie, tovarăşe comandant! Sigur, aveţi dreptate! Totuşi... am văzut că ministrul a mai aprobat ca ofiţerii să dea şi la alte facultăţi. Pora a făcut cerere. Precis i s-a aprobat.
— Mă rog... mă rog... Poate ştii mai bine. Duceţi-vă la cadrist.
— Cadristul nu e aici, tovarăşe maior. Eu îi ţin locul.
— Hai, căraţi-vă de aici, că-mi face scîrbă ăsta... contrarevoluţionarul ăsta, zice maiorul arătîndu-mă cu degetul.
Apoi, întorcîndu-se, ca şi cînd ar fi uitat ceva:
— Auzi, Mocanule...
— Ordonaţi!
— Vezi că-ţi cam... depăşeşti atribuţiunile!
— Am înţeles.
Coborîm scările. Mă încercă o presimţire. Căpitanul Mocanu zîmbeşte politicos şi îndatoritor.
— Aprobările pentru examen au venit de-acum două săptă-
mîni. Ţie ţi-o dau mai devreme, că eşti în economie şi pînă luna viitoare nu mai vii pe aici... Dar ce are comandantul cu tine? Nu prea te simpatizează...
— Nu. Şi nu ştiu de ce, n-am stat aici în regiment decît cîteva luni.
Ajungem în birou. Căpitanul Mocanu deschide uşa. Apoi seiful.
— Aici trebuie să fie! Au venit toate aprobările odată, într-un plic, zice el răsfoind dosarele şi căutînd prin rafturi.
Inima îmi bate să-mi spargă pieptul.
— Gata! Le-am găsit! Ştiam eu! rîde căpitanul, arătînd un plic albastru din care scoate cîteva foi de mărimea unei cărţi de joc, bătute la maşină.
Acestea sînt vestitele aprobări pentru o facultate civilă. Fără ele nu eşti primit la examen.
— Nu este! A ta nu este! spune el încruntat. Curios! Aş fi putut jura că am văzut-o aici! La filologie vrei să dai, nu?
— Da.
— Am văzut-o, domnule! Era aici, ce dracu’...
Mă apropii de bara înaltă care desparte biroul în două.
— Domnule căpitan! N-o mai căutaţi! Nu este...
El se ridică brusc şi mă priveşte în ochi. O secundă, două, trei...
— Nu cred! şopteşte el energic. Stai, să dau telefon la Matei, poate-l prind acasă.
— Daţi telefon degeaba! adaug eu zîmbind amar. Dar... daţi!
Am noroc, cadristul e acasă.
— Mă, Matei, nu te supăra, spune căpitanul Mocanu, ştii ceva de aprobarea lui Pora pentru examenul de admitere la facultate, anul ăsta?... Dom’le, am văzut-o eu, ce dracu’, doar nu sînt prost, nu se lasă căpitanul Mocanu... Deci, nu ştii nimic...
Căpitanul Mocanu lasă gînditor telefonul în furcă. Rămînem aşa, tăcuţi, cîteva clipe.
— Nu ştiu ce să-ţi spun!
Ne luăm rămas-bun şi mă îndrept către uşă. El vine după mine:
