Plutonierul-adjutant apasă tare dispozitivul pe pieptul ofiţerului de căi ferate. Întorc capul, ca să nu văd. Îmi vine rîndul. Îmi rostesc numele răspicat, fără să aştept să fiu întrebat. Îl rostesc mecanic, o dată, de două ori. Cineva mă apucă strîns de umeri şi simt aşezîndu-mi-se pe piept dispozitivul. O apăsare tare şi dureroasă, de o clipă, asemeni unei însemnări cu fierul roşu. Ţin dinţii încleştaţi, ca să nu urlu.
— M.Ap.N., trei mii patru sute cincizeci şi şapte! Pora Ioan! trece colonelul meticulos în registru.
Acum toate cadrele unităţii sînt adunate lîngă gardul de sîr- mă împletită.
— Uite ce frumos le şade! spune „ceistul” unităţii.
Nu comentează nimeni. Mulţi ofiţeri ţin privirile în pămînt. Alţii privesc pe cer mişcarea norilor.
— Stimaţi tovarăşi!
„Ceistul” devine serios:
— S-a luat această măsură în scopul unei mai bune organizări a muncii pe şantier. Ceea ce vă rog este să nu se interpreteze. Are cineva ceva de raportat?...
Nu. N-are nimeni nimic de raportat. În îndelungaţii ani de umilinţă ne-am deprins să fim calmi şi răbdători. Cînd ai fost înjosit de o mie de ori, ce mai contează o jignire în plus? De la colonelul Drăghici, secretarul de partid al şcolii, căruia-i era scîrbă să dea mîna cu noi, la colonelul Dăscălescu, care bătea, la I.O.R., în Bucureşti, comandanţii de plutoane, sau de la maiorul Gureşan care descălţa cadrele şi le punea să umble în ciorapi pe platoul unităţii, în faţa soldaţilor, fiindcă nu aveau ciorapi „regulamentari”, am deprins tăcerea, perseverenţa de a privi în pămînt, obişnuinţa de a înghiţi grosolănii. Datorită lor am reuşit să-mi înfrînez pornirile pătimaşe ale sufletului şi trupului şi mi-am format simţul egalităţii socialiste, am preţuit tactul de a nu mă impune, obligaţia de a răspunde „Am înţeles!” şi „Ordonaţi”, sîrguinţa în a conspecta cuvîntările „geniale” care apar în „Scînteia”, tenacitatea în a vota la şedinţele de partid. Tot de la ei am învăţat că nu sînt de neînlocuit. Nu, n-am nimic de raportat, tovarăşe maior! Mulţumesc cerului că ne-a dat asemenea comandanţi pricepuţi care ne înmatriculează din prea multă grijă pentru ordine. Da... Mulţumim ministrului! Mulţumim comandantului suprem!
— Liber!...
Mîncăm în tăcere. Trebuie să mîncăm.
Mănînc. Fără poftă. Sînt sătul de viaţă, obosit. Este o neghiobie să nu-ţi mai propui nici un scop. Şi totuşi, noi nu mai avem nici un scop. Sîntem folosiţi pentru un scop. Dar acela nu e al nostru. Ordinele care vin nu ne mai mobilizează de mult, pur şi simplu se năpustesc asupra noastră ca nişte păsări de pradă. Nu mai avem nici un ragaz, nici o clipă a noastră.
Ne ridicăm de la masă şi ne îndreptăm către şantier. Urc pe schele. Oamenii mei muncesc în corpul B1, în corpurile C3 şi A. Sus, chiar pe colţul stîng, la ultimul nivel, cobor din „alimac” (liftul exterior). E frig. Mă îndrept spre baracă. Intru. Un miros de carne prăjită îmi gîdilă nările. La mese sînt aşezaţi inginerii Radu şi Jelescu. Unul din ei se întoarce spre mine:
— Bă, tu chiar nu vezi că mîncăm aici?
— Ba da! Poftă bună!
— Păi, băi, tăticu’, cînd mănîncă doi ingineri, ieşi afară bă, că eu fac alergie cînd văd kaki, nu ştiu... mă apucă aşa...
Mă ridic şi ies. Afară mă întîlnesc cu un şef de echipă.
— Tovarăşe locotenent, vă cheamă inginerul Iliescu.
— Unde?
— Jos, în baraca lui.
Intru în alimac, cuşca de fier începe să coboare încet şi după un minut se opreşte cu un pocnet sec.
Baraca inginerului Iliescu este la vreo sută de metri de şantier, în rîndul de barăci care dublează gardul păzit de santinele, la marginea şantierului. Alături este un chioşc de unde poţi cumpăra, din cînd în cînd, marmeladă la borcan sau ţigări.
Inginerul Iliescu este un om slab, cu ochi reci, ca de peşte. Stă la masă şi fumează. Îmi face semn să mă aşez. Şi fumează în continuare, privind prin fereastra barăcii.
— Tu ce grad ai? aud într-un tîrziu.
— Locotenent, domnule inginer. N-am însemne de grad... n-am mai primit...
— Nu vorbi neîntrebat!
Şi continuă să fumeze. Apoi, într-un tîrziu, stinge ţigara în scrumiera de pe masă.
— Unde e ăla, mare, care e şeful vostru...
— ?...
— Ăla înalt... Are o geantă...
— Căpitanul Mărcuceanu?
— Da!
— Păi... E pe-aici prin şantier.
— Fiţi atenţi, stimabililor! Eu n-am făcut nici o zi de armată şi în general mi-e scîrbă de culoarea kaki! Nu cunosc gradele,
dar vă recunosc după... (face un gest în jurul capului) după mutre...
Se ridică de la masă şi se îndreaptă spre fereastră, aprinzîndu-şi o nouă ţigară.
— Armata, stimabile, se întoarce el spre mine, aruncînd fumul pe nas, este o instituţie parazitară. Eu nu pot suferi acest lucru. Ca atare, începînd de mîine, mătăluţă şi toţi purtătorii de şapcă vă prezentaţi la mine ca să vă dau de lucru. Pentru că nu mai merge aşa... LIBER!...
Partea a treia
────────────────────────────────────
Afară ninge sporadic. Deşi e frig, noroiul refuză să îngheţe. Sînt în corpul C3. Într-un subsol, la cota ─9, inginerul Traian Bujgoi mi-a repartizat o cameră. În încăpere nu există decît o masă şi o bancă, improvizate din scînduri adunate de pe şantier. Uşa e şi ea improvizată, sudată grosolan. Am făcut rost de un lacăt şi o încui seara cînd plec. Aici îşi lasă oamenii uneltele, după terminarea lucrului (roabe, cazmale, lopeţi) şi e singura justificare că am, în sfirşit, „un birou”. În „birou” suflă un curent ucigător şi, deşi nu e nimic de mîncare, şobolanii se plimbă printre picioarele mele. M-am obişnuit cu ei.
