Se citeşte dosarul ofiţerului: biografia, studiile. Apoi actul de acuzare: „Neseriozitate în muncă, dezinteres, preocupat de pro­bleme personale...”

Acuzatul îşi scrie declaraţia pe o măsuţă, lîngă prezidiu.

— Ofiţerul, mînat de interese personale, citeşte ofiţerul acu­zator, a părăsit şantierul fără aprobare şi s-a întors tocmai a doua zi dimineaţa. Comisia de onoare, în unanimitate, propune tre­cerea în rezervă a ofiţerului.

Vorbitorul se întoarce întrebător spre colonelul Enescu, pre­şedintele comisiei. Acesta dă aprobator din cap.

— Ridică-te, acuzat! Ascultă verdictul! Comisia Consiliului de onoare... întrunită azi... în şedinţă pentru a discuta abaterea de lipsă de la program a locotenentului Iordan Ion, îl găseşte pe acesta vinovat şi propune trecerea ofiţeru...

— Tovarăşe colonel!

Iordan s-a ridicat de la măsuţa lui.

— Ce vrei, dom’le! îl repede şeful completului de judecată. De ce eşti, dom’le, indisciplinat? Măcar acum, stai liniştit şi as­cultă sentinţa!

Locotenentul respiră adînc şi-şi trece mîinile prin păr:

— Aţi uitat să-mi daţi cuvîntul, tovarăşe colonel! Pe mine... cine mă apără? Am dreptul la un apărător! Sau dacă nu, măcar

întrebaţi-mă de ce am părăsit şantierul... adică de ce-am făptuit abaterea!

Un fior străbate sala. Cadrele aflate lîngă uşă se ridică şi ies. O tăcere de gheaţă se lasă peste toţi. Parcă timpul s-a oprit în loc. Apoi membrii Consiliului de onoare încep să şuşotească în­tre ei.

— Mda, spune preşedintele completului de judecată, se pa­re... că s-a produs o mică scăpare din vedere. Asta nu schimbă cu nimic situaţia. Spune, tovarăşe locotenent, ce te-a îndemnat să faci acest, această abatere gravă, care înseamnă o adevărată pată pentru onoarea unui ofiţer?

— Am avut un deces în familie, tovarăşe colonel! Nimeni nu m-a ascultat, am cerut în repetate rînduri o învoire, nu o permi­sie, şi nu mi s-a aprobat...

— Eram sigur că vei invoca acest motiv! Dumneata cunoşti regulamentele, nu? Ei bine, conform regulamentului, se acordă învoire de la serviciu numai în cazul decesului rudelor de gradul întîi: mamă, tată, soră, frate! Atît, tovarăşe locotenent! Să nu-mi vii mie cu scuze că ţi-a murit bunica, că ţi-a murit pisica...

— Nu, tovarăşe colonel! Mi-a murit tatăl.

— Actul doveditor!

— Poftiţi, tovarăşe colonel!

Actul trece din mînă în mînă, cercetat atent de toţi membrii comisiei. Se iscă din nou frămîntare în sală. Comisia de judecată deliberează în şoaptă.

— Tovarăşe locotenent, vorbeşte preşedintele comisiei, vom cerceta, vom telefona în comună la dumneata, să vedem...

În momentul acela locotenentul îşi părăseşte locul şi se apropie de masa judecătorilor, cu gîtul întins, ca şi cînd nu i-ar fi văzut prea bine.

— Să cercetaţi? spune el în şoaptă, apropiindu-se de ei. Să cer-ce-taţi?... Ce? Ce să cercetaţi, dom’le colonel? Dacă a murit tatăl meu?...

Şi brusc, ofiţerul îşi strînge pumnii, îi duce la tîmple şi scoate un urlet:

— Dar A MURIIIT! E MORT!...

Îşi lasă pumnii în jos şi încremeneşte aşa, cu privirea în pă­mînt.

Mă ridic şi plec. Sala e aproape goală. Cînd ies pe uşă mai aud:

— Curtea anulează acţiunea...

Nu mai am prezent în pluton decît un sfert din efectiv. Nici unul din cei care au plecat în permisie nu s-a întors. Dacă se în­tîmplă ceva, eu răspund. În fiecare zi ni se cere să dăm absenţii nemotivaţi, dar a face aşa ceva înseamnă să-ţi semnezi singur condamnarea. Am fost pînă acuma de două ori după fugari, cu maşina unui concentrat. Militarii sînt cunoscuţi în satul lor, dar... nu răspunde nimeni la casele lor. Se ascund, probabil. La miliţie nu mă poate ajuta nimeni: „N-avem voie să intrăm în casă decît cu mandat de arestare”.

Mă duc la baraca inginerilor, de la cota 31. Mi se răspunde scurt:

— Ce ştiu eu, bă, de oamenii tăi? Tu eşti comandantul lor, nu eu.

Inginerul Jelescu, inginerul Radu, şeful de brigadă Iliescu şi vreo cîţiva maiştri rîd în hohote.

— Bă, ţi-ai pierdut oamenii? Vezi, dacă nu ştii să-i educi?

— Domnule inginer, măcar spuneţi-mi pînă cînd i-aţi în­voit!...

— Ce, mă?... Du-te, bă, de-aicea! Poate te-arunc jos de pe cotă!

Ies trîntind uşa şi plec cu paşi mari, îndreptîndu-mă către lift. Nu-i nimic de făcut.

Mi-a venit o idee simplă: să ţin două pontaje, unul adevărat, altul fals. Dar renunţ: n-are nici un rost. De trei ori pe zi declar sub iscălitură că toţi oamenii sînt prezenţi. Nu există nici o ie­şire, capcana este închisă perfect.

Adun oamenii şi fac prezenţa: nouăsprezece inşi. Este ora 19.30. Ne îndreptăm spre ieşire. E ceva mai puţină înghesuială. Orbecăim prin acest palat scufundat în întuneric. Găsim, în sfir­şit, ieşirea. Mii de bocanci bubuie iarăşi pe puntea de lemn.

Vom fi iar la adunarea de pe stadion. Cineva ne va ameninţa din nou. Va ploua din nou cu pedepse. Apoi trupa va intra la masă. Vom bea şi noi cîte o cană de ceai sălciu. Apoi vom ieşi afară, lîngă gardul şantierului şi vom frămînta noroiul un ceas, pînă vor ve­ni autobuzele. Dacă vor veni...

— Pora, anunţă toţi oamenii! Mîine Securitatea verifică prezenţa pe plutoane: bob cu bob! Să ai toţi oamenii în formaţie şi să fii gata să explici fiecare absenţă!

Vorbele căpitanului Mărcuceanu cad ca o lovitură de ciocan.

— Am înţeles!

Aşadar... s-a sfirşit!

Pînă acum, cînd se făceau asemenea controale (şi se făceau des), aveam toţi oamenii în formaţie. Mai plecau, unul, doi, îna­inte la masă, mai rămîneau în urmă... Îi aşteptam sau îi adu­ceam. Dar acum? Ar fi, totuşi, o soluţie: în ultimul timp se veri­fică numai numeric oamenii. Aş putea să fac un împrumut de mili­tari... Dar nu... voi fi descoperit: cum să înlocuieşti optzeci de militari lipsă? Ar însemna să împrumut militari de la toate batalioanele, de la toţi comandanţii de plutoane. S-ar auzi...

Controlul n-a mai avut loc. În ultimul timp au murit din nou concentraţi. Unul a ars de viu: s-a răsturnat un cazan cu smoală pe el. Un militar s-a spînzurat undeva, într-o magazie, la ultima cotă. Pe şantier s-a format o echipă specială de tîmplari care confecţionează... coşciuge. În plutonul lui Lenţ au murit solda­ţii concentraţi Ivan Marian şi Deliu, în plutonul locotenentului-major Jugănaru a murit soldatul concentrat Andronache, din Pi­teşti. Şi la celelalte subunităţi se moare pe capete. Nu sînt ocolite nici cadrele: se pare că au murit doi locotenenţi de la unitatea vecină, dar nu e sigur. Lucrurile nu stau prea roz nici la unităţile operative, se spune că un comandant de regiment este cu atît mai apreciat cu cît dă dovadă că e mai „dur”. Slavă Dom­nului, în regimentul de la Pantelimon i se oferă o ameţitoare ca­rieră co­mandantului de regiment, maiorul Gureşan, care în această privinţă e în fruntea topului: la Pantelimon s-au sinucis anul acesta doi militari în termen şi două cadre, un sergent-major şi

plutonierul-major Matei, care s-a împuşcat cu propriul pi­stol, pe cînd făcea de serviciu. Se pare că cele patru sinucideri au făcut o foarte bună impresie... şefilor. Maiorul Gureşan conduce în con­tinuare unitatea cu mînă de fier.

Din cînd în cînd sîntem anunţaţi că se va face controlul pre­zenţei la subunităţi, dar pînă acum nu s-a făcut. Este o stare în­nebunitoare, o tortură cumplită. Ameninţările, jignirile de orice fel, serviciile care au ajuns o adevărată manie fac viaţa de nesu­portat. Trecerile în rezervă s-au mai rărit, dar asta nu uşurează cu nimic situaţia.

O dată pe lună sînt învoit să-mi ridic solda de la Pantelimon. Atmosfera de aici e sumbră. Oamenii par obosiţi.

Se cere din ce în ce mai insistent „înlăturarea ofiţerilor inca­pabili”. Formula, e clar, vine de undeva de sus, din sferele înalte. Dar ea a coborît în mijlocul nostru ca o farfurie zburătoare din altă galaxie: poartă un mesaj indescifrabil. Toţi comandanţii, toţi secretarii de partid numai despre asta vorbesc şi îi înfierează pe „şablonarzi şi pe cei care lucrează după modele”. Un adevă­rat şoc au produs asupra noastră cuvintele rostite într-o şedinţă de căpitanul Chiriţoiu, secretarul de partid pe unitate:

— Băi, tovarăşi, nu mai ţine, dom’le! Uite, vreau să vă spun un lucru... Pînă acum a mers cum a mers. Dar trebuie să ne gîn­dim la faptul că omul... lipsit de cultură este incapabil să reac­ţioneze la nişte chestii. Se pare că şi cu ofiţerii... s-a mers pe un plan greşit. Pentru că, dom’le, poţi să-i spui că-i tai capul. El zice „am înţeles, să trăiţi”. Şi salută. Mai puneţi mîna, măi, tovarăşi, mai citiţi o carte... Uite, s-a luat hotărîrea ca începînd de luna viitoare fiecare ofiţer să înveţe cel puţin două limbi străine. Ter­men de executare a ordinului: o lună!...Deşi...nu ştiu... Cam puţin, tovarăşe colonel!...

Chiriţoiu s-a întors spre comandant, dar acesta a sărit în sus, ca muşcat de şarpe: