,,Robi pe Uranus''de Ioan Popa

Se luminează de ziuă. Încep să vină membrii Grupei operati­ve. Apare locotenent-colonelul Matei — lucru de mirare, pentru că el nu prea vine aşa de dimineaţă. Îi raportez ce am păţit. Mă ascultă cu atenţie şi-şi notează din cînd în cînd în carnetul roşu.

— Dragă, am vorbit şi cu Mihail. Ceea ce raportezi dumnea­ta e un lucru destul de grav. Dă-mi voie, totuşi, să-mi exprim anumite rezerve. Datoria dumitale, din cîte ştiu, ca ofiţer de ser­viciu, este să nu laşi oamenii să introducă băuturi alcoolice în cazarmă. Dacă oamenii erau băuţi înseamnă că dumneata nu ţi-ai făcut datoria! Este sau nu este?...

— Este, tovarăşe colonel!

— Vezi? Şi apoi, dragă Pora, mai e o problemă: tactul, dra­-

gă! Ofiţerul trebuie să dea dovadă de tact! De foarte mult tact! Să vorbeşti cu oamenii, să-i lămureşti — să ştii că aceşti concen­traţi sînt totuşi nişte oameni minunaţi, înţeleg, domnule, de cu- vînt şi, dacă ştii să le vorbeşti, să pătrunzi în sufletul lor, te as­cultă. Vezi, tocmai în asta constă valoarea şi profesionalismul ofiţerului. Onoarea lui! Ştii dumneata ce e onoarea de ofiţer?...

— ...

— Să ştii, mie îmi pare rău, dar... ceva nu se leagă! Prefera­bil ar fi nici să nu audă tovarăşul general Bogdan. Şi aşa e foarte tracasat. Dacă-ţi spun, nu mă crezi: a vrut să renunţe şi la pro­gramul de somn obligatoriu (dînsul, ca general, are între orele 13-16 program de somn), dar am insistat noi, consiliul politic: nu se poate, tovarăşe general, dumneavoastră nu vă gîndiţi la sănătatea dumneavoastră? De dumneavoastră depinde soarta a zece mii de oameni şi Casa Republicii... mă rog. Deci, vezi tu, dragă Pora, toţi ne confruntăm cu probleme deosebite, dar, cum spuneam, tact, foarte mult tact!

Maiorul Mihail apare ca un leu.

— Tovarăşe Mihail, intervine Matei, eu propun să-i dăm drumul pentru astăzi acasă. Numai astăzi...

— Nu, tovarăşe colonel! Să meargă în şantier! Să-şi vadă de treaba lui! Şi pentru faptul că a făcut un serviciu mizerabil îl reprogramăm să repete serviciul!

Apoi, întorcîndu-se spre mine:

— Te prezinţi cu plutonul în şantier. Adică vii mai tîrziu, după ce dai în primire!

— Tovarăşe maior, articulez eu cu greu, am haina ruptă, sînt lovit. Dau în primire la ora nouă. Atunci îmi vine schimbul. Gîndiţi-vă: cum merg eu în metrou, prin oraş...

— Termină, dom’le, cu văicărelile! Uite, te iau eu la nouă cu maşina. Iar diseară, pe întuneric, nu te vede nimeni.

— Am înţeles!

Îmi vuieşte capul şi am, cred, febră. Pun ordine în camera ofiţerului de serviciu. Cos pentru a doua oară haina, dar mi se termină aţa şi rămîne aşa, cusută doar pe jumătate. La ora nouă predau serviciul şi la nouă şi zece urc în maşina maiorului Mi­hail.

— Şi cum dracu’ te bătură ăştia? Ce dracu’ sînteţi aşa proşti? Bă, parcă nici n-aţi avea sînge în voi. Şi pe prostălău’ ăla de Văcariu la fel...

— N-aveam ce să mai fac, tovarăşe maior...

Smuceşte volanul brusc, cu gesturi nervoase:

— Lasă-mă, dom’le-n pace! Sînteţi nişte muieri!. Asta sinteţi! Mai umblaţi şi cu minciuni! Auzi: „M-au bătut concen­traţii”. Şi mai vrei să te şi cred...

O luăm în jos, spre staţia de metrou Mihai Bravu. Trecem prin faţa Abatorului. Ajungem în Piaţa Unirii. O luăm la dreap­ta, spre Universitate. Nu înţeleg... Şi deodată, brusc, maiorul trage maşina la capătul tramvaiului, în Piaţa Sfintu Gheorghe.

— Pora, îmi vorbeşte maiorul cu o blîndeţe neobişnuită, eu am o problemă de rezolvat pe aici... Uite, acu’ mi-am adus aminte... Te las aici şi o iei pe jos. Şantierul e aproape...

— Tovarăşe maior, mă trimiteţi sigur la arest! Vă rog mult, nu mă lăsaţi aici! Tot centrul e înţesat de patrule militare, nu fac nici zece paşi şi m-au şi înhăţat. Ştiţi bine că astea sînt locurile în care n-avem voie nici civili să mergem!

— Hai, dom’le, fii serios, nu păţeşti nimic!

— Tovarăşe maior, mă prinde patrula şi trec în rezervă...

— Hai, bă, dă-te jos cînd îţi spun...

Mă împinge din maşină şi mă lasă pe trotuar. Înţeleg acum. Înţeleg...

Înţeleg multe, domnule maior! Înţeleg atît de multe că nu voi mai pune niciodată întrebări...

Scot repede haina de pe mine şi cravata de la gît. Iau şapca ponosită de pe cap, fac totul pachet şi-l vîr sub braţ. Mă deschei la primii doi nasturi de la cămaşă. E un frig cumplit — peste cîteva zile va fi Anul Nou. Dar sînt învăţat cu frigul. Undeva, departe, pe cealaltă parte a străzii, mişună patrulele militare. Dacă nu te uiţi atent nu le vezi. Sau îţi dai seama prea tîrziu.

O iau grăbit, pe jos, către Piaţa Unirii. În fiecare moment mă aştept să mă bată cineva pe umăr şi să-mi ceară legitimaţia. Evit, În ultimul moment, o patrulă. Ajung în piaţă. Traversez. Ies în bulevardul Victoria Socialismului. Văd şantierul. Ajung la poar­tă. Prezint legitimaţia şi portarul, un plutonier militar care mă cunoaşte, mă întreabă mirat:

— Ce-aţi păţit, tovarăşe l’ent?

— Nimic, spun eu, nimic...

Arunc o privire spre baraca generalului: maşina maiorului Mihail e acolo. O privesc şi trec mai departe.

Aproape o săptămînă s-a lucrat la repararea blocurilor dis­truse în mod barbar de către concentraţii care s-au „liberat”. Maiorul Mihail s-a ţinut de cuvînt: de Anul Nou am fost de ser­viciu. A fost cel mai frumos serviciu pe care l-am făcut vreodată. Blocul era pustiu — toată lumea era plecată. Chiar şi cadrele. Stam şi priveam pe geam cum ningea. Aş fi rămas aşa de servi­ciu o eternitate.

La 18 ianuarie am primit noile cicluri de concentraţi. S-au schimbat apoi batalioanele: batalionul 1 a devenit batalionul 2, batalionul 2 a devenit batalionul 1. Din „raţiuni superioare”. Nu ştiu cum o să fie cu batalionul 3. Mi s-a repartizat un pluton de concentraţi. Apoi mi-a fost luat şi mi-au fost daţi alţii. A urmat după aceea o vînzoleală teribilă: schimbîndu-se denumirea bata­lioanelor, militarii cazaţi în blocul M1 au trebuit să se mute cu tot cazarmamentul în blocul M2, cei din M2 s-au mutat în locul lor, în M1. Cei din M3 s-au mutat şi ei nu ştiu unde. Trei zile a fost tot un du-te vino: oameni cu paturi în spinare, cu cearcea­furi, perne, cuiere, dulapuri, au tot cărat înjurînd că-şi pierd vre­mea de pomană. Dar de-abia s-au instalat, că a venit alt ordin: se trece la vechea organizare! Bineînţeles, s-a refăcut în sens invers toată munca. După trei săptămîni de asemenea mişcări, începe lucrul.

De la Pascal sînt mutat la compania căpitanului Mărcuceanu. Nu-mi pare rău de Pascal, ci de comandanţii de plutoane, cu care mă obişnuisem. În noua companie îi cunosc pe locotenen­tul Văcariu şi pe locotenentul-major Moise Viorel, un foarte de treabă vînător de munte. Mai sînt doi infanterişti, căpitanul Pu­rice şi locotenentul Lucian, un băiat simpatic, cu mustaţă, bru­net. Am insistat să nu mai lucrez la brigada 1 Teatrul Naţional, dar nu s-a putut.

Plutonul mi-a fost împărţit în trei: o grupă lucrează la briga­da 1 Teatrul Naţional, la inginerul Mădureanu, o grupă la briga­-

da a 2-a, la inginerul Iliescu şi grupele trei şi patru la brigada 9, la inginerul Traian Bujboi, care e pe post de ... maistru.

Materialul uman care vine în unităţi este sub orice critică. Sînt concentraţi oameni cu tare ereditare, goi de suflet şi de minte, pungaşi şi haimanale adunate de prin toate cotloanele, foşti puşcăriaşi, toate resturile umane pe care întreprinderile nu le mai pot valorifica. Meseriaşi cu categoriile 5 şi 6 specială nu se pricep la nimic, lăcătuşi cu ifose, maiştrii lăcătuşi chiar habar n-au cum se pune o broască la uşă sau cum arată cheia de 19. Le cer actele doveditoare ale calificării şi mi le arată: au acte în re­gulă. La muncă, însă, dau din colţ în colţ, pentru că nu ştiu să facă nimic. Sînt escroci care şi-au luat categoriile prin amenin­ţări şi şantaje. Unul dintre ei (un bărbat de treizeci şi unu de ani, foarte frumos, ce-i drept) mi-a spus sincer că era amantul neves­tei unui inginer — şef de secţie la întreprinderea unde lucra. Era maistru fierar-betonist şi avea nişte mîini cu degete lungi, fine. Săptămînal îşi făcea manichiura. Toată viaţa lui muncise la bi­rou, deşi nu avea decît şapte clase primare. Cît a stat în pluton la mine nu a ieşit din dormitor — primea aproape şase mii de lei lunar, de două ori salariul meu de locotenent. Altul mi-a mărtu­risit cinstit cît îl costase calificarea: douăsprezece vedre de ţuică şi cam tot atîţia curcani... Cu calificări însuşite fraudulos, aceşti şarlatani trăiesc de pe urma celor care muncesc cinstit! Căci există, desigur, în fiecare pluton, un plafon minim de pregătire profesională, altfel n-am putea lucra.

Una din calamităţile care bîntuie pe şantier e alcoolul. De­cretul 400 interzice consumul lui în unităţile de muncă (iar şan­tierul pe care lucrăm noi e o unitate de muncă, şi încă una cu regim special). Cu toate acestea se bea. Se bea năprasnic, se bea pe schelă ori lîngă varniţă, la masă, în dormitoare, ziua şi noap­tea. Se bea pe timp de vară sau pe timp de iarnă. Pe şantier sau în afara şantierului, în Vitan, la dormitoare, sînt găsiţi oameni morţi lîngă sticlele de băutură. Nu-i nimic de făcut! Alcoolul se cumpără la intrarea în Vitan, de la ţigani.